Mihai Băcescu s-a născut pe 28 martie 1908 la Broşteni și, după ce și-a pierdut ambii părinți la doar 4 ani, a fost crescut de o bunică, apoi de unchiul matern la Fălticeni, unde a urmat gimnaziul și Liceul Nicu Gane. Ioan Hudiță, fruntașul țărănist care îi era profesor, i-a recomandat în 1922 să se mute la liceul Bogdan Petriceicu Hasdeu din Chișinău, unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Eliza. Savantul s-a înscris apoi pentru studiile universitare la Facultatea de Științe Naturale din Iași, devenind ulterior asistent al profesorului Ioan Borcea la Stațiunea de la Agigea și a făcut stagii de specializare la Roscoff, Banyuls sur Mer şi Monaco, pentru a aprofunda biologia marină.
Încă din primii ani ai formării a contribuit cu o serie de lucrări în domeniul nomenclaturii populare a peştilor şi păsărilor. În 1933, a făcut o călătorie științifică în Marea Baltică și, mai târziu, cercetări în Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Mânecii, fiind recunoscut ca specialist în crustacee şi ecologie. În 1965, Mihai Băcescu a călătorit de-a lungul ţărmului peruvian şi a urcat pe culmile Munţilor Anzi, în 1968 şi 1971 a vizitat Statele Unite, iar în 1968, în calitate de oceanolog, a cercetat ţărmurile cubaneze.
Trei ani mai târziu, s-a aflat în echipa internațională care a făcut studii în apele Mauritaniei, iar în perioada noiembrie 1973 – februarie 1974 a organizat, sub auspiciile Muzeului “Grigore Antipa”, o expediţie pentru explorarea recifelor din Oceanul Indian de Vest. În 1972, Mihai Băcescu a publicat volumul de călătorii “Chemarea apelor”, rezultatul călătoriilor pe coastelor Pacificului peruvian, experiență despre care a povestit:
“Nava americană pe care am călătorit poartă numele “Anton Brun”, după numele cunoscutului explorator danez al abisurilor oceanice. Pe puntea ei se aflau treisprezece oameni de ştiinţă: opt americani, doi germani, un canadian, un indian şi eu, un român. Expediţia a durat 40 de zile.
Am pornit din Guayaquilul Ecuadorului. După ce am înaintat 200 km spre largul Pacificului, am luat sudul pentru a găsi aşa-numitul “jgheab Peruvian”, o mare prăbuşitură a globului ce se întinde din Peru până la sud de Chile, un jgheab cu o adâncime variind între 6 şi 7.000 de metri. Scopul expediţiei era să cerceteze fauna acestei regiuni. Metoda a fost pe cât de modernă, pe atât de neobişnuită. Fundul oceanului, de la 4 la 5.300 de metri, a fost fotografiat, trecându-se în zig-zag de mai multe ori peste “jgheab”.
Cu puţin timp înainte de a ne îmbarca, în largul Oceanului Pacific, în dreptul jgheabului Californiei, a fost găsită o moluscă ciudată, un fel de melc de 2 – 3 cm diametru, care, în locul unei cochilii răsucite, are un capac. Tipul acesta de moluște este de origine foarte veche, numărând sute de milioane de ani. Neopilina galathae, cum a fost numită, este aşadar o “fosilă vie” care ar putea să dezlege multe taine legate de originea vieţii. Toţi cei care participam la expediţie ne întrebam dacă în cursul cercetărilor noastre vom mai găsi şi exemplare în viaţă.
Zilele treceau fără nici un rezultat. Eu unul mă încăpăţânasem, cercetam zi şi noapte sedimentele de pe fundul oceanului. Şi iată că munca nu mi-a fost zadarnică. Într-una din zile au fost găsite mai multe deodată, printre care am identificat şi una nouă.
Vestea s-a răspândit repede pe vas. De îndată evenimentul a fost cinstit cu ţuică românească, iar speciei descoperite i s-a dat numele de Neopilina Bacescul. “Jgheabul peruvian” este bine populat cu asemenea moluşte.
Importanţa neopilinelor este deosebită. Supusă unui şir de analize fiziologice, neopilina trebuie să demonstreze dacă proporţia de săruri din sângele ei aminteşte compoziţia salină a mărilor şi oceanelor de acum câteva sute de milioane de ani şi să ne arate cu care dintre grupele actuale de moluşte este mai înrudită. Aceasta va constitui o dovadă că, dincolo de toate transformările produse de-a lungul mileniilor, vieţuitoarele au păstrat în mediul lor intern ceva din amintirea trecutului acvatic. Dar cercetările sunt în curs.
Găsirea neopilinei şi stabilirea compoziţiei faunistice a “Jgheabului” n-au fost unicele scopuri ale expediţiei noastre. Printre altele, trebuie să ştiţi că am urmărit să descoperim bogăţiile minerale aflate pe fundul oceanului. Rezultatul a fost găsirea unor aglomerări mari — concreţiuni — de crom, nichel, mangan. S-a făcut harta acestor locuri, pentru a se constata dacă zăcămintele merită să fie exploatate. S-a mai calculat densitatea vieţii animale pe acele adânci funduri de ocean şi producţia primară a fotoplanctonului.
În cursul acestei expediţii a fost cercetată influenţa curentului rece Humboldt. Acest curent vine dinspre Antarctica şi curge spre Ecuator, de unde o coteşte către vest, spre Galapagos, apoi se pierde în largul Pacificului, spre Insulele Polinesiene. Pe aceste ultime ramuri ale curentului a trecut pluta lui Thor Heyerdahl, în cadrul expediţiei “Kon-Tiki”. Când acest curent rece ajunge pe coasta Perului, întâlneşte apele foarte calde ale Pacificului. Această diferenţă de temperatură produce o perdea de ceaţă permanentă, care împiedică creşterea vegetaţiei pe versantul oceanic al Anzilor, până la 2 000 m altitudine; de aceea pe acolo domneşte un adevărat pustiu. Când locuitorii orașului Lima vor să profite de soare iarna, nu vin la plajă pe ţărmul oceanului, ci suie pe înălţimi, unde se află staţiunile fără ceaţă. Pe celălalt versant al munţilor se află pădurile virgine ale Amazoniei.
Cercetarea acestei porţiuni de coastă pustie prezintă un mare interes pentru oamenii de ştiinţă. Dar oceanul? Curentul rece aduce multe substanţe nutritive, cu care se hrănesc peşti din neamul hamsiilor, din care pricină la confluenţa curenţilor rece şi cald se desfăşoară cel mai intens pescuit din lume. Curentul rece Humboldt influenţează şi fundul oceanului. Aerisindu-l continuu, el face să pulseze aici din plin viaţa. Pentru cercetătorii de pe “Anton Brun” era deci foarte important să studieze influenţele acestui curent asupra faunei de fund, pentru mine, şi a celei de la ţărm, tot atât de necunoscută pentru un european.
În ce mă priveşte, m-am întors cu mult material de studiu reprezentând fauna marilor adâncimi între care şi o Neopilina.
Am adus peşti abisali foarte mulţi şi variaţi, necunoscuţi aici, în muzeele de la noi, peşti cu ochi telescopici, sau cu organe luminoase (din grupa microfidelor), peşti cu guri uriaşe sau raci, holoturii şi arici de mare, de la ţărm, steluţe de mare, diverşi crustacei etc. Am adus câteva sepii mari, de un metru lungime, din acelea socotite ca fiind cele mai feroce răpitoare din lumea nevertebratelor. În regiune se află şi sepii ce ajung şi până la 3 metri lungime. Acestea ieşeau noaptea la suprafaţă, în urmărirea peştilor atraşi de luminile navei. Printre multe alte vieţuitoare se aflau şi balene, ce urmăreau şi ele fauna îngrămădită în jurul luminilor.
Cu timpul sper să duc la capăt câteva studii interesante despre viaţa atât de bogată şi variată a adâncurilor oceanice”.
*** Cutezătorii Cutezătorii, 1969
Călătoria în Mauritania a fost ocazia de a publica o nouă carte, “Acolo unde Sahara dispare sub ocean”, tipărită în 1974.
Într-un alt interviu, neobositul savant a vorbit despre anii săi de început:
“Profesorul Mihai Băcescu spune singur despre sine că este mai mult om al apelor…
— Firul central al activităţii mele l-au constituit apele. Ape dulci la început, ape marine mai târziu.
— Să înţeleg că aţi exclus, de pildă, muntele din viața dumneavoastră?
— Nu. Am trecut chiar Anzii. Eu, dacă nu mă duc într-o vară prin munţii noştri să respir oleacă de aer de brad, nu sunt om un an.
— Dacă nu mă înşel, întâile dumneavoastră preocupări au fost animalele terestre.
— Mi-am luat licenţa cu studiul şerpilor şi al şopârlelor. Se pare că atunci au fost atingerile mele cele mai directe cu zonele alpine care au rămas şi astăzi principalele recreaţii ale mele. Dar, să fim bine înţeleşi, călătoriile pe jos, nu cu funicularul.
— Aveţi nişte zone montane preferate anume?
— Îmi plac nu cărările bătute ale Bucegilor, nici ale Ceahlăului şi nici ale Rarăului. Sunt fericit să merg pe brânele neumblate ale Bucegilor şi pe sub Piatra Zimbrului. Brâna Mică a Jepilor Mari este o minune. Brânele Caraimanului sunt, de asemenea, minuni, îmi place muntele sălbatic, natura în intimitatea ei, nu natura bruscată de “excursioniști” cu sticle de coniac lângă dânșii și cu tranzistoare.
— Așadar, mai întâi au fost apele dulci…
— De apele dulci mi-am legat numele cu două fapte. Unul dintre ele a fost descoperirea unor animale marine în adâncimile Dunării, la Porţile de Fier. Acolo persista, şi există şi azi, alături de baraj, la o adâncime de 50-60 de metri, o faună marină. De altfel, o a doua preocupare a mea a fost urmărirea în toate râurile ţării a faunei rămase din mările trecutului îndepărtat. Imaginaţi-vă că odinioară Câmpia Olteniei era acoperită de mare. Unele animale au supravieţuit. Eu de ele m-am ocupat şi mă ocup în continuare.
— Cum a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu Marea Neagră?
— În anul 1929 am început studiul ei la îndemnul profesorului Borcea. Mult mai târziu am format chiar eu acolo o școală de oceanologi, pe linia Academiei. Ca rezultat al acestor cercetări s-au publicat sute de lucrări și patru volume de ecologie marină. Volumul al patrulea cuprinde sinteza tuturor cunoştinţelor asupra faunei de fund a Mării Negre şi o comparaţie a acesteia cu cea a Mediteranei din care se trage în bună parte.
— Care este animalul cel mai ciudat trăitor în Marea Neagră?
— O ciudăţenie a întregului bazin al Mării Negre sunt sturionii împlătoşaţi pontocaspici, străvechi strigoi ai mărilor trecute. Noi avem şase specii de sturioni.
— Aţi călătorit pe multe alte ape ale lumii…
— Pe unele mări şi pe unele oceane. Am mers mai întâi la Mediterana, după care am mers la Marea Mânecii, făcându-mi un stagiu la Roscoff.
— Ştiu că sunteţi vicepreşedinte al Comisiei Mediteranei. Cu ce se ocupă această comisie?
— Cu studiul explorării sub toate aspectele a Mării Mediterane în vederea unor exploatări ştiinţifice a resurselor ei: biologice, minerale… De altfel, trebuie să ştiţi că nu sunt acolo singurul reprezentant al României. Comisia aceasta este organizată pe comitete de specialitate, iar preşedinţii lor sunt aleşi prin vot pentru merite ştiinţifice. Eugen Pora este preşedintele unui comitet de lucru al apelor salmastre; inginerul Chiriac a fost ales la Atena vicepreşedinte al comitetului împotriva poluării marine.
— Care este alfabetul, nu al naturalistului, ci al tânărului în general, pentru a deveni un bun cunoscător al naturii?
— Terenul, orientarea, cunoaşterea minimă a mediului în care trăieşte. Există naturalişti care nu ştiu să deosebească un fag de un stejar. Dar tot eu spun că nu tinerii sunt în primul rând vinovaţi. Cred că a fost îndepărtată preocuparea excursiilor organizate. Aşa se întâmplă că se duc studenţii (acum vorbesc de cei de la ştiinţele naturii), şapte zile la Sinaia şi se întorc cu trei gândaci într-o cutie.
Or, natura în natură se învaţă. Ea singură îţi arată ce e bine de făcut. Dacă ai ochi s-o vezi. Mi-aduc aminte de cuvintele lui Chaudat, un elveţian care a scris o carte despre algele munţilor Alpi: “Natura are suflet de femeie şi nu se dă decât celui care îi face o curte asiduă”.
— Sunteţi directorul acestui mare muzeu, muzeul “Antipa”. E mare numai pentru noi?
— Nu numai pentru noi. Contează ca unul din cele mai bune muzee europene. Antipa a făcut primele diorame din lume. El a prezentat pentru întâia oară animalele în mediul lor natural, alături de prieteni şi duşmani. Renul, de pildă, e pus în tundră, pe zăpadă albă, împreună cu iepurele alb, cu găinuşa albă şi celelalte.
— Astăzi diorama este metodă curentă de expunere muzeală.
— E adevărat, dar, istoriceşte, aici s-a născut, chiar dacă astăzi sunt ţări care ne depăşesc în prezentarea ei.
— Ce altceva distinge “Antipa” de alte muzee?
— La “Antipa” se află prima peşteră din lume în care publicul poate circula normal. Noi am făcut-o în 1967, cu prilejul sărbătoririi a o sută de ani de la naşterea lui Racoviţă. În anul în care noi o dam spre vizitare, Cuba pregătea o asemenea peşteră. Laboratorul ei de speologie este instalat chiar în gura unei grote şi poartă numele savantului nostru, Emil Racoviţă.
— Dar Racoviţă nu ajunsese în Cuba.
— Nu ajunsese. Dar primul institut de speologie din lume e făcut de el la Cluj. Şi a teoretizat, primul, importanţa vieţii din peşteri pentru evoluţia animală. Aşa că nu se poate vorbi despre viaţa grotelor, oriunde le-ar cerceta cineva în lume, fără să se pomenească numele lui Racoviţă.
Într-una din sălile muzeului “Antipa” se află ultima noutate, expoziţia care sintetizează rezultatul unei expediţii organizată în cadrul colaborării internaţionale UNESCO pentru cercetarea Atlanticului tropical de est şi la care profesorul Băcescu a adus, odată cu participarea domniei-sale, contribuţia ştiinţei româneşti la cunoaşterea vieţii substratului a unuia din cele mai bogate adâncuri. Expediţia s-a desfăşurat în ianuarie-februarie 1971, cu principala navă oceanologică a Franţei, “Thalassa”.
— Am pornit din golful Nantes, unde se află institutul central de pescuit marin al Franţei, şi am ajuns pe ţărmul saharian al Atlanticului. Echipa a fost formată din şapte cercetători: patru francezi, un spaniol, un senegalez şi un român. Toată expediţia a durat două luni, dar în faţa obiectivului saharian am stat treizeci şi cinci de zile.
— Cum a fost viaţa în cele treizeci şi cinci de zile?
— Un vis. Am prins peste două sute de feluri de peşti.
— I-aţi gustat?
— Asta facea parte din meserie. Am gustat mulţi dintre ei. Am mâncat şi rechin, să văd cum e la gust.
— Şi cum e?
— Pentru gustul nostru, puţin cam teios. Seamănă cu o carne de pasăre bătrână. Localnicii mănâncă în mod curent rechini. Ei şi toţi riveranii ţărilor tropicale.
— Tot ceea ce am văzut eu în expoziţie înseamnă material marin adus de dumneavoastră?
— Da. Pe cel mai preţios l-am adus chiar eu. Dar ceea ce aţi văzut expus reprezintă doar o parte din materialul adus, adică vreo două sute de specii de animale marine. Alte trei sute se află în laborator, în studiu. Trebuie să ştiţi că marea majoritate a lor nu există în apele Europei şi multe dintre ele nici măcar în muzeele europene.
— Ele reprezintă în acelaşi timp preţul muncii pe care un om de ştiinţă român a depus-o într-o expediţie importantă și norocoasă.
— Am muncit foarte mult, îmi spuneau “Le Roc” — stânca. Lucram în laborator până seara târziu.
— Deci o expediţie nu înseamnă numai amuzament şi spectaculos. Când va fi următoarea?
— Ne gândim la o expediţie organizată de muzeul nostru pentru cercetarea vieţii coralilor din Tanzania. În lungul coastei est-africane, la o suta de metri de ţărm, există o barieră de netrecut de corali. Am îmbogăţi muzeul “Antipa” cu încă o colecţie şi o minunată dioramă tropicală”.
*** România Pitorească, 1 mai 1973
Profesorul a condus Muzeul Antipa peste 30 de ani și, deși a ieșit la pensie în 1988, la vârsta de 80 de ani, a rămas apropiat de activitățile instituției până la sfârșitul vieții. Mihai Băcescu a încetat din viață pe 6 august 1999, la vârsta de 91 de ani.
Puteți citi și:
Savantul Grigore Antipa, o viață în slujba unei pasiuni
