Misterioasa Hortensia Papadat Bengescu

“Toată lumea ştie ce este un scriitor „nedreptăţit”. Dar, de obicei, acest lucru se ştie după ce scritorul a trecut în eternitate. Atunci ignoratul devine la modă şi editorii se îmbogăţesc cu operele care odată nu găseau editori! Atunci se dezgroapă mitul din uitare, orice amănunt devine revelaţie senzaţională şi toată lumea se miră cum de nu „l-a descoperit” pe scriitorul respectiv mai devreme. Aşa s-a întâmplat cu Eminescu. Cazul se repetă cu un mare romancier al prezentului, caz, însă, de alte nuanţe şi de cu totul alte înţelesuri. Cine, din marele public, a auzit de acest nume cu rezonanţe de boierie: Hortensia Papadat Bengescu! Îl cunoaştem pe marele Rebreanu, pe marele Sadoveanu, dar Hortensia Papadat Bengescu este încă un nume la care tresar numai iniţiaţii.

Există un basm al acestui scriitor, un roman cu fire nevăzute, pe care doresc să le dezvălui în paginile de față. Ce poate fi mai interesant decât povestea unui geniu pe care dumneavoastră nu-l cunoaşteţi şi pe care vi-l ofer, cu viaţa, cu prezenţa lui, cu tot ce are necunoscut în timpul de acum, — şi pe care oricine îl poate descoperi cu un ceas mai devreme?

Ce poate fi mai „senzaţional’’ decât însuşi senzaţionalul de mâine — astăzi încă tăinuit în faşele anonimatului? Nu va fi vorba aici de „valoarea” operei care se ascunde sub numele de Hortensia-Papadat Bengescu. Nu va fi vorba nici de o încercare de revelare a acestei valori. Ceea ce am voi să realizăm mai jos ar fi însuşi mitul care mâine-poimâine va aureola acest nume.

Ar fi să dăm prilejul cititorilor, de orice fel, de-a vedea excepţionalul cu două-trei decenii mai înainte, acolo unde la suprafată planează banalul si indeferența.

E pardoxal, dar aşa e! Ați observat desigur că e vorbă de un scriitor… scriitoare! Autoarea atâtor romane de analiză uluitoare, de construcţie fără egal în literatura noastră, autoarea care de la „Ape adânci’’ până la „Logodnicul” de acum un an n-a făcut decât să repete un dureros eşec în ce privește atenția marelui unblic — Hortensia Papadat Bengescu, care în ciclul romanelor asupra familiei Halipa (“FecioareIe despletite”, “Concert din muzică de Bach” şi “Drum Ascuns”) a realizat cea mai completă imagine a burgheziei noastre, a acestei burghezii de la noi cu un ciudat şi monstruos amestec de oriental şi occidental, — autoarea, zic, a unei opere care în istoria de mâine a culturii româneşti va conta aşa cum contează azi, în Franţa, Balzac sau Proust — este o ,,ilustra necunoscută”.

O taină care echivalează, poate, farmecul marilor aventuri, o înfăşoară pe d-na Bengescu. Viaţa ei s-a petrecut departe de tumultul cotidianului, departe de lumea scriitorilor, departe de toate elementele cari creează scriitorului obstacole vii întru afirmarea sa. Și poate numai de la acest punct încolo Hortensia Papadat Bengescu e o femeie. Un bărbat ar fi luptat, s-ar fi afișat pe toate drumurile, şi-ar fi strigat valoarea la toate răscrucile. Un bărbat, chiar când e peste epocă, chiar când scrie lucruri care nu pot fi înţelese în timpul lui nu se resemnează aşa de uşor. Însuşi Eminescu, marele resemnat, a luptat mai mult, s-a afirmat, s-a zbătut împotriva monstrului indiferenţei.

Şi apoi, nu e destul de concludent şi exemplul lui Liviu Rebreanu, care a luptat şi el, atât de mult, cu aceeaşi indiferenţă?

Am vrut s-o descopăr pe această mare izolată şi să port vina oricărei indiscreţii, cu riscul oricărei exagerări. Un scriitor are nevoie de mit, are nevoie de acele “mici chestii” care se înfiripă în jurul existenţei sale, simplă în fond. Câte nu se spun despre genialul George Enescu — om atât de simplu şi de puţin extraordinar, când e vorba de „anecdote”! Şi totuşi…

Micul şi aristocraticul bulevard Regele Carol al II-lea (fosta Independenţei) este parcă făcut să poarte taina unei vieţi isolate. ÎI cunoaşteţi, desigur. O alee nesfârşită de castani umbroşi, deşi încadrează vilele cochete, moderne. Strada e plină de foşnet, de cântec şoptit, de linişte maiestuoasă planând peste vuietul vulgar al Bucureştiului de la poalele Cotrocenilor. Aici, la câteva vile de la colțul dinspre palatul Facultăţii de Medicină, stă d-na Bengescu.

O curte străjuită de un gard mic, de fier, închis ermetic. Sun şi aştept. Atmosfera de calm îmi pricinueşte impresia că mă voi introduce într-un sanctuar, dar nu răspunde nimeni! Mai sun odată. În sfârşit, o servitoare, cu cheile zornăind. Sunt aşteptat. Străbat curtea şi urc scările cu aceeaşi impresie că voi descoperi un mister. În sfârşit biroul, o clipă de ezitare —, şi deodată glasul amfitrioanei, care vine repede, cu mâna întinsă.

— Bine ai venit… Este un interior obişnuit, cu cărţi puține, cu canapea, cu tablouri — şi numai pe birou, prezenţa câtorva caiete arată că în căminul acesta burghezesc trăieşte, totuşi, o scriitoare.

Sunt caietele noului roman „Rădăcini”, urmare a cărţii „Drum ascuns” pe care romanciera îl pregăteşte pentru curând.

Discuţia cu d-na Bengescu se leagă uşor. Viaţa de gândire şi de cercetare lăuntrică i-a dat nu ştiu ce uşurinţă de a privi toate lucrurile fără părtinire, fără pasiuni „speciale”. O perfectă relativitate îi este măsura oricărei judecăţi, o relativitate şi o obiectivitate pline de graţie, izvorâte dintr-un fond de acceptare universală a calităţilor, ca şi a defectelor. Întâiele cuvinte se leagă, bineînţeles, în jurul ,,fenomenului” care-l constituie domnia sa însăşi faţa de cultura românească. Fiţi siguri, cititori, că aceste cuvinte “mari” nu le pronunţă decât subsemnatul, fiindcă cea mai mare scriitoare a noastră este, în acelaşi timp, şi cea mai modestă. De altfel, „problema” asta (de ce, adică, nu pătrund în public romanele d-sale) este prea delicată pentru a o putea discuta cu autorul. Un alt scriitor ar avea rezerve, ar avea încruntări şi te-ar face să crezi în fiece moment că ai făcut gafă faţă de sensibilitatea lui de „celebritate” sau măcar de „personalitate”. Or, cu doamna Papadat Bengescu este imposibil să-ţi remarci gafele, fiindcă accepta orice, chiar să vorbească despre sine însăşi ca despre altcineva – ca şi cum nu întreaga sa operă ar fi în cauză.

În ciuda tuturor vicisitudinilor culturale, în ciuda opacităţii gusturilor literare care ne înconjoară, subsemnatul tânăr „analist’’ şi el — nu voia să înţeleaga totuşi „misterul” care planează pe opera doamnei Bengescu Am repetat-o de atâtea ori: am făcut experienţe concrete cu cărţile doamnei Bengescu! Anume: am luat „Concert din muzică din Bach” sau „Drum Ascuns” şi le- am împrumutat tinerilor sau tinerelor de un gust literar limitat care până atunci îl admirau pe Ionel Teodoreanu drept un mare geniu sau chiar pe Rădulescu Niger (ceea ce e aproape tot una). Ei bine, aceşti tineri veneau la mine, după lectură, entuziasmaţi spunându-mi că “au descoperit” un mare scriitor, o mare carte… Cu alte cuvinte, voiam să-i spun chiar d-nei Bengescu, în acel început de discuţie pe care l-am avut acolo, în salon, că opera domniei sale conţine acele elemente subterane oarbe, impalpabile şi tainice, acele elemente care nu depind nici de gust literar, nici de nivelul de cultură al cuiva pentru ca să fure atenţia unui cititor simplu, pentru ca să atragă „masele”, adică opera d-nei Bengescu nu e lipsită de aceste elemente, repet. Şi atunci misterul faptului de a nu-şi avea cititorii meritaţi trebuie căutat altundeva.

Există opere „mari” care totuşi nu au priză în public – care rămân veşnic izolate pe piscuri invitând numai —reci şi indiferente – la o ascensiune obositoare. Nu acesta e cazul cu cărţile doamnei Hortensia Papadat Bengescu — şi iată cum, după aproape o oră de discuţii întortochiate, am reuşit s-o fac pe însăşi autoarea ,,Drumului ascuns” să-mi încredințeze o părere foarte justă, ascunsă în intimitate — asupra acestui „fenomen” al tăcerii care o înconjoară.

— Cred că există un interes al debutului și al felului în care iei de la început contact cu publicul. În primul rând, cred în prejudecata numelui. Al meu e prea lung, prea dificil. Am încercat o dată să iscălesc numai H. Bengescu şi atunci s-a spus că mai există un alt scriitor înrudit cu mine. Odată pornit, publicul şi mentalitatea generală nu-ţi permit o revenire. Soarta mi-a fost pecetluită încă de la apariţia volumului „Ape adânci”, volum care a avut de altfel, cel mai mare succes din cariera mea. A fost tras în două ediţii şi acum va reapare într-o a treia, în BIBLIOTECA PENTRU TOŢI.

Al treilea punct al dificultăţii ar fi… ceva mai grav. Şi anume: există o adâncă prejudecată asupra scriitorilor… femei! La noi mai ales, care suntem atât de orientali. O femeie nu e privită cu încredere și e condamnată, principial. — A, încă o femeie care scrie, care măzgălește hârtia, — încă una cu “sensibilitate”, cu duioșii— se zice… în Franța, femeilor li se dă locul întâi — nu numai din politeţe — , Colette sau o contesă de Noailles sunt propuse la Academie şi sunt cotate drept „mari scriitori” fără reticenţe, fără zâmbete condescedente, cu entuziasm. Deci… cine ştie… poate că şi aici există ceva ascuns. În Anglia şi în America, femeia scriitoare e privită cu totul altfel. Acolo literatura e lăsată pur şi simplu în seama femeilor. Bărbaţii au concepţia „bussines-urilor”. Sensibilitatea şi literatura e… treaba femeilor. Ele scriu, ele se citesc între ele. De aceea în fruntea literaturi engleze moderne pot sta atâtea scriitoare fără ca nimeni să fie jenat că aparţin sexului frumos.

— Opera dvs. contrazice tocmai tot ceea ce ar putea scrie o femeie. Luciditatea şi obiectivitatea cu care vă conduceţi eroii sunt proprii unei conştiinţe masculine.

— Într-adevăr, trebuie să recunosc şi eu că sunt întâia care am… aceeaşi prejudecată în ce priveşte femeile şi literatura lor. Prejudecată care vizează numai puterea lor de muncă, putere a creierului, a sângelui care-l alimemtează — grație a complexului de care dispune bărbatul. Eu însămi, dacă aş fi fost bărbat, sunt încredinţată că aş fi făcut mult mai mult decât am făcut până acum.

Totul e, între bărbat şi femeie, un raport de posibilitate a muncii intelectuale. Femeile sunt fiziceşte mai slabe Şi fiindcă fizicul e susţinătorul intelectului, e firesc ca şi intelectualiceşte să fie mai prejos.

O privesc atent pe d-na Bengescu. Niciodată nu voi reuşi s-o descriu îndeajuns. Abia acum observ aerul de vitalitate, de energie, cu nimic femeiesc în ea, care i se degajă din gesturi şi vorbe.

Mi-o amintesc, într-o Duminică, citind la Sburătorul din “Logodnicul”. Odată aşezată în fotoliul de la birou şi odată pronunţat primul cuvânt din carte, d-na Bengescu se trădează cea adevărată. Pentru ca acum văd că toate acele maleabilităţi, toate acele gesturi delicate şi suple care îmi sugerau până deunăzi o prezenţă de madonă modestă nu arătau decât pe o doamnă Bengescu exterioară. Ca printr-o revelaţie, mi-am dat seama câtă încredere, câtă forţă, câtă energie concentrată posedă această fiinţă care şi în esenţa ei este un fenomen, nu numai prin opera scrisă. Când citeşte, d-na Bengescu are un glas aspru, sec, ciudată de tăios, de parcă ar tăia însuşi miezul lucrurilor şi al fiinţelor cu o lamă rece, crudă.

Şi numaidecât după sfârşirea ultimei pagini, Hortensia Papadat Bengescu, redevine aceea de toate zilele, blajină şi timidă — aceea care-şi ascunde imensele convingeri lăuntrice cu un zâmbet umil cu un râs aproape scâncit, ciudat de sacadat şi de întrerupt în frânturi — aceea care primeşte „critica” oricui, aprobând, fiind gata să accepte orice. De-abia atunci Hortensia Papadnt Bengescu devine aceea pe care o vede criticul E. Lovinescu.

Nu ştiu dacă cercul Sburătonul — în care Hortensia Papadat Bengescu vine cu regularitate de 15 ani — nu ştiu, repet, dacă cercul Sburatorul o cunoaşte pe adevărata Hortensia Papadat Bengescu — aceea pe care am reconstituit-o aici, dintr-o discuţie şi o amintire. Ştiu însă că maestrul E. Lovinescu e un bun psiholog şi ştiu, de asemeni, cum o priveşte pe această perlă a istoriei sale sburătoriste. Dar îmi face impresia că există o Hortensia Papadat Bengescu ascunsă, tainică, extraordinar de inaccesibilă, pe care n-a cunoscut-o nimeni şi pe care nici ea însăşi n-a voit s-o divulge, pe care a ascuns-o cu grijă de câte ori a venit în contact cu cineva, o Hortensia Papadat Bengescu care se trădează numai la lectură, în vocea aspră şi ireversibilă în care răsună o stâncă de conştienţă a propriei sale valori şi o nestrămutată putere de trăire pe culmea valorilor absolute, reci şi isolate. Iată, încerc o comparaţie tot cu Liviu Rebreanu, fiindcă-l cunosc mai bine. Sugestia de forţe de bloc granitic ţi-o dă şi acest mare scriitor al secolului nostru, romancier mare şi atât de diferit de Hortensia Panadat Bengescu. La Liviu Rebreanu însă, cum e şi firesc într-un om realizat şi recunoscut, într-un om glorificat şi ajuns la apogeul creaţiei odată cu consensul opiniei publice — aceasta tărie este exterioară, vizibilă — ea se plimbă şi pe stradă, ea se odihneşte şi la cinematograf şi între prieteni şi în scaunul de la birou.

La Hortensia Papadat Bengescu însă, aceeaşi putere — trecută prin atâtea zăgazuri şi filtruri — este ascunsă, lăuntrică şi oarecum tăinuită conştient — din pricina acelei constrângeri pe care o creează însăşi legea naturală a nerecunoaşterii. Un mare scriitor fără consensul epocii în care trăeşte, deşi îşi cunoaşte el însuşi puterea, ajunge la un fel de pietrificare a conştiinţei sale de creator şi de aici ea devine mai aleasă, mai dârză, mai aspră.

De aici naşte arta zâmbetului modest şi a gesturilor delicate, de aici râsul sacadat, subţire şi politeţea de semi-ton.

Dar să revenim la prezent. La un moment dat îmi vine o idee ciudată.

— Dacă e aşa, doamnă, de ce nu v-aţi schimbat numele- Mă gândesc tocmai la…

Ca şi cum mi-ar fi prins firul gândului, Hortensia Papadat Bengescu răspunde.

— Ştiu, te gândeşti la George Sand. E un bun exemplu. Se poate spune că succesul de care s-a bucurat, la început, George Sand, a fost cauzat tocmai de acest truc, de a-şi lua un nume de bărbat, înţelegi, şi-a bătut oarecum joc de bărbaţi. Toată lumea s-a văzut la un moment dat în faţa unui „mare scriitor” pe nume George Sand şi aşa a fost acceptată. Iar la urmă, când s-a văzut că George Sand e o femeie, admiraţia s-a dublat. Într-adevăr, George Sand era o femeie cu o vitalitate de bărbat, avea o forţă creatoare pe care mulți “scriitori” nu o posedă…

— Ca şi dvs. de altfel…

— Să-mi fi luat şi eu un astfel de pseudonim? Poate că n-ar fi fost rău. Dar asta nu se putea întâmpla, deoarece la început am pornit foarte naivă în lumea literelor. Nu am cunoscut pe nimeni, nici nu ştiam că voi face literatură în serios, că va trebui — adică — să mă aştept la atenţia publicului. Abia după “Ape adânci” mi-am dat seama că devenisem o „literată”. Dar atunci era prea târziu…

— Am prilejul de a reedita anumite date biografice, ale începutului. Vă rog…

— „Literată” propriu zis, m-a descoperit d-na Constanța Marino Moscu, căreia ii trimeteam scrisori infinite de câte 20 şi 30 de pagini — până ce la un moment dat, plictisită că a trebui să-şi piardă timpul cu atâta scris, mi-a spus în glumă: trimite la o revistă, mai bine, scrisorile astea! Astfel am publicat întâia nuvelă la Viaţa Românească — aveam între 28 şi 30 de ani — în forma unei scrisori lungi, intitulată “Viziune‘‘. Am mai publicat, din îndemn propriu, şi în franţuzeşte, la ziarul „La Politique” un articol cu pseudonimul Loys cu privire la moartea lui Petre Liciu, marele actor care decedase atunci. Totuşi, nu pot spune că nu aveam… antecedente în cariera literară. Am crescut în atmosfera casei părinteşti (eram singurul copil) împrejmuită de intelectuali şi de literaţi. Unchiul meu, generalul George Bengescu — a fost de altfel, unul din cei mai străluciţi dramaturgi din vremea tinereţei mele — Poate ai auzit şi data de el — fiindcă era la modă şi întrecea în succes chiar pe d. Victor Eftimiu, de astăzi. Piesele lui se jucau pe scena Teatrului National cu rețete grandioase. El era “marele” literat al familiei Bengescu şi, la un moment dat, când debutasem deja cu două-trei cărţi, ne-am aflat faţă în față, cu conştiența unei oarecari… concurenţe! Ciudat era, însă, că niciodată unchiul căruia în timpul debutului meu începuse să-i scadă gloria, nu m-a întrebat ce scriu, ce public — deşi ştia foarte bine că făceam şi eu literatură.

Altcineva care m-a “încurajat” în ideea că aş putea fi o scriitoare a fost actualul preşedinte al Camerei, dl. N. N. Săveanu, care mi-a fost profesor de limba română, la Liceul Bolintineanu.

În liceu eram „literata” clasei, făceam cu plăcere compoziţiile colegelor, iar profesorul de limba română era încântat de ele, prezicându-mi un viitor strălucit. Mai târziu însă, viaţa mea a luat un mers cu totul potrivnic literaturii. M-am căsătorit foarte de tânără şi, soţie de mare magistrat, m-am instalat la Focşani, unde soţul meu avea toate relaţiile. Mulţi ani, de la 18 ani până la aproape 30, a trebuit să duc viaţa socială impusă de cariera soţului meu, din plin, să joc rolul pe care mi-l dicta împrejurarea. Pe atunci, bineînţeles, lăsasem cu totul în uitare predilecţiile literare, deşi îmi rămăsese pasiunea cititului. Citeam şi citesc tot ce-mi cade în mână, fără să caut eu însămi „cărţi preferate”, deoarece sunt foarte dezordonată în ce priveşte lectura cărţilor.

— Am auzit că la început ai făcut „parte” din cercul ieşean al criticului Ibrăileanu — cerc care, la un moment dat, vă revedica pentru el. E adevărat?

— Pe fostul Ibrăileanu l-am cunoscut — e adevărat — la Iaşi, unde l-am vizitat o singură dată, când am fost şi relevată. Dar acolo nu era propriu zis un „cerc”. Apoi, l-am mai văzut odată pe regretatul Ibrăileanu aici, în Capitală… e mult de atunci…

Pentru o femeie care e şi scriitoare dar care are şi un cămin, mi se pare că totul devine o problemă de rezolvat. Hortensia Papadat Bengescu nu are concepţia romantică a scriitoarei gen George Sand — ci una modernă. Scriitorul s-a debarasat de mult de toate acele ingrediente diabolice care făceau din el un neadaptat şi un „fenomen”. Astăzi s-a ajuns la o umanizare a geniului, a scriitorului şi a tuturor romantismelor — Hortensia Papadat Bengescu era o modernă prin structură, de aceea a putut realiza două lucruri deodată: căminul şi opera. Este, în casa asta, ceva familiar şi voit burghezesc care exprimă mai bine taina vieţii acestei mari creatoare.

În timp ce vorbeam, prin biroul celălalt, vecin, s-au auzit deodată paşi uşori şi cu coada ochiului am observat un domn în vârstă, respectabil, în care am recunoscut pe soţul romancierei. Viziunea noastră, a cititorilor, despre o scriitoare, e, prin necessitate, deformată. Nu-mi puteam închipui pe Hortensia Papadat Bengescu legată de alte lucruri şi de alte fiinţe decât de cele pe care le conţin cărţile sale- Şi deodată, un foşnet, câţiva paşi bărbăteşti, şi viziunea se răstoarnă — te afli în faţa unei vieţi care nu-ţi aparţine, care nu aparţine nici publicului — ci numai posterităţii…

Fiindcă atunci când o am în faţa pe autoarea „Logodnicului”, când nu există decât un raport de valori, totul rămâne fără anecdotă şi fără „social”.

— Nu sunt „feministă”, îmi spune în acest timp scriitoarea— şi prin acestea îmi arată nepredilecţia pentru formule, oricare ar fi ele.

S-a înserat şi întunericul pare că pogoară în birou o plasă de taine. Cu încetul, chipul Hortensiei Papadat Bengescu intră în penumbre, căpătând nu ştiu ce independenţă de materie, de efemer, — pentru a se realiza în el însuşi prin ceea ce poartă impalpabil.

Faptul că paşii din biroul învecinat, paşii soţului, se înteţesc îmi crează impresia că am abuzat de bunăvoinţa adevăratei Hortensia Papadat Bengescu.

Mă ridic. Mi-ar trebui o fotografie, un clişeu, pentru acest “interview” şi doamna Bengescu îmi arată două fotografii proaspete făcute pentru coperta Bibliotecii, care, însă, n-au fost pe placul editorului. Una din aceste fotografii mă face să uit că voisem să plec repede. Rămân cel puţin zece minute privind, privind nesfârşit, la fotografia aceleia care poate răspunde atât de uşor şi atât de firesc: Hortensia Papadat Bengescu! Este un miracol de grații, de gesturi armonice, de viaţă distilată în expresii, de nostalgii şi de cuvinte care nu se spun! Hortensia Papadat Bengescu nu mai e la vârsta la care, scriind despre ea, trebuie s-o măguleşti (Scriitoarea, care a venit pe lume pe 8 decembrie 1876 lângă Galați, avea, în momentul interviului, 60 de ani).

Vitalitate, frumuseţe, armonie, prestanţă de regină, delicateţe, geniu şi caracter, omenie şi luciditate — iată în câteva cuvinte ce este Hortensia Papadat Bengescu pe care literatura română şi publicul românesc o vor descoperi abia în clipa în care acest complex de miracole va fi o noţiune abstractă!

*** Interviu realizat de Dan Petrașincu și publicat în revista Rampa, aprilie 1936

Hortensia Papadat Bengescu a încetat din viață pe 5 martie 1955 la București, la vârsta de 78 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.