Garabet Ibrăileanu s-a născut pe 23 mai 1871 la Târgu Frumos și a fost fiul armeanului Teodor Ibrăileanu și al Mariei Marcovici, descendentă și ea a unei vechi familii armenești din Moldova. Părinții aveau o mică prăvălie pe Strada Mare, dar afacerile nu prea mergeau, așa că au decis să se mute în 1872 la Roman, în casa bunicilor materni. Tatăl a devenit, după puțin timp, arendaș al unei moșii din satul Poiana lui Iurașcu, aflat la 31 de kilometri de Roman, astfel că întreaga familie s-a stabilit la țară.
În septembrie 1876, mama viitorului critic literar a murit după nașterea unei fetițe: “Țin minte cum era întinsă pe masa, moartă, cu lumânări la cap”, își va aminti mai târziu Garabet. “Fericită, dar crudă și egoistă vârstă! Întotdeauna îmi aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproș pentru mine, că atunci m-am jucat. Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de ființe care au avut soarta ei și pe care nu le știu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic și întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine… Eu n-o țin minte cum era la față decât foarte vag. Am însă o impresie nelămurită despre ființa ei, despre esența ei sufletească, despre ceva cald și lipit cu patimă de copilul acela care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o ființă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani și o văd ca o fată… Un sentiment mizerabil poate mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereții. Ea a fost demult, foarte demult și sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie
frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o ființă care n-a avut când să guste viața, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut…”
Micul orfan și sora sa, Maria, au fost crescuți cu multă grijă de tatăl pe care îl însoțeau peste tot, dar uneori copiii era luați și de bunica maternă. Nu după mult timp, Teodor Ibrăileanu, ale cărui afaceri nu mergeau deloc bine, a luat în arendă și alte moșii, iar la un an după moartea blândei sale soții s-a recăsătorit cu o anume Chița.
În 1878, bărbatul s-a mutat pentru o vreme la Bacău împreună cu noua nevastă și cei doi copii, dar fetița cea mică a murit în curând.
În septembrie, Garabet a fost înscris la o școală din oraș și a fost transferat după aceea la Roman, deoarece tatăl își găsise o slujbă de administrator la o moșie din apropiere. Copilul a fost lăsat în grija unei rude, Coana Ilenuța, care locuia pe Ulița Sfinții Voievozi și despre care își va aminti mai târziu: “Uscată, urâtă teribil, cu un nas mare, aspră, rece, cochetă la bătrânețe cu toată sărăcia ei, se gătea cu haine colorate și pălării roșii și albastre”.
Pe copil l-a ținut mai mult nemâncat, considerând că “stomacul n-are fereastră, pe când hainele și celelalte se văd”, motiv pentru care s-a îmbolnăvit. Garabet Ibrăileanu a urmat între 1879 și 1883 școala primară din Roman, iar între 1883 și 1887, a fost înscris la cursurile Gimnaziului „Roman-Vodă”, unde, începând cu clasa a II-a, a primit premiul întâi în fiecare an.
În septembrie 1887, a devenit elev în clasa a V-a la Liceului „Codreanu” din Bârlad, însă în acea perioadă a murit tatăl său, Teodor Ibrăileanu. Tânărul și alți colegi au înființat, în 1888, societatea literară Orientul, iar un an mai târziu viitorul critic literar a editat la Roman revista “Școala Nouă”, de orientare socialistă, care a apărut până în iunie 1890. În “Amintiri din copilărie și adolescență”, volumul său de memorii tipărit în 1911, scriitorul a mărturisit: “Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă – în sfârșit, revoluționară în toate direcțiile!”
În iunie 1890, a terminat liceul și în toamnă a primit diploma de bacalaureat, apoi s-a înscris la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Iași. În anul întâi a audiat cursurile tuturor facultăților, negăsindu-și locul nicăieri, așa că în 1891 a dat examene la Școala Normală Superioară, dar, entuziasmat de activitatea literară, și-a lăsat studiile superioare pe plan secund.
Între 1890 și 1894, tânărul a colaborat cu săptămânalul bucureștean “Munca”, pentru care trimitea articole politice, cu ziarele “Adevărul” și “Critică socială”, cu “Evenimentul literar”, apoi cu revista “Lumea nouă”, organul de presă al social-democraților.
În 1894, după obținerea licenței în științe istorico-filozofice, Ibrăileanu a cunoscut-o pe Elena Carp, viitoarea sa soție, care era sora socialistului Mihai Carp. Fiică de preot, aceasta era “subțire, fragilă, cu frumoși ochi umezi de blândă și dulce căprioară, vorbind cu glas scăzut”, studiase științele naturale la Universitatea din Iași. În 1896, Garabet Ibrăileanu a tradus “Bel-Ami”, romanul lui Guy de Maupassant, a fost numit suplinitor la Gimnaziul de băieți din Bacău, dar nu s-a prezentat la post, preferând să rămână la Iași, unde a dat lecții particulare și a lucrat, sub conducerea lui Alexandru Philippide, la Dicționarul Academiei.
În septembrie 1900, a primit postul de profesor la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iași, a început să colaboreze cu “Noua Revistă Română” a lui Constantin Rădulescu-Motru, iar pe 5 iulie 1901 s-a căsătorit cu Elena Carp, în scurt timp devenind suplinitor la catedra de Filozofie de la Liceul Național din Iași, apoi s-a născut Maria, unicul copil al scriitorului și al Elenei Carp.
Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre fondatorii revistei “Viața Românească” din Iași, publicație care a apărut începând cu martie 1906 și care, până în iulie 1908, și-a avut sediul redacției în casa sa. După mutarea revistei într-un nou imobil, cenaclul literar a continuat să fie găzduit de Ibrăileanu, care a fost numit, pe 18 decembrie 1907, profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de litere din Iași. Pe 5 noiembrie 1911 a fost scos de la catedră, în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu, doctor în litere la Paris și docent universitar. Acesta este motivul pentru care, în decembrie 1911, s-a înscris la doctorat, iar în 1912
a publicat teza “Opera literară a d-lui Vlahuță”, în urma căreia a primit titlul de doctor. De acum înainte viața lui Ibrăileanu s-a împărțit între revistă și Universitate, dar în momentul izbucnirii Primului Război Mondial, “Viața românească” și-a încetat temporar apariția, fiind reeditată de-abia din martie 1920.
Din februarie până în decembrie 1919, Garabet Ibrăileanu a colaborat la revista săptămânală “Însemnări literare” și a susținut, îndemnat de profesorul Francisc Rainer, director al Institutului Anatomic din Iași, lecții de limba română pentru studenții basarabeni, venind de două ori pe săptămână, între 8 și 10 seara, în fața unui amfiteatru plin. În aceeași perioadă, lectori erau Mihail Sadoveanu, I. Mironescu și George Topârceanu.
În 1921, a publicat volumele “După război” și “Scriitori români și străini”, iar între 1924-1925 a redactat o primă versiune a romanului “Adela” (cu titlul inițial “Olga”), din care le citea fragmente soției și prietenilor.
Femeia care a inspirat personajul Adela i-a fost asistentă profesorului între 1922 și 1924. Numele ei era Olga Tocilescu, era licențiată în Latină, dar urmase și cursurile facultății de Filosofie și încă din liceu se remarcase ca o elevă eminentă. Olga se măritase imediat după terminarea facultății, divorțase după scurt timp, iar în 1923 avea 27 de ani.
Ion Petrovici, unul dintre colegii profesorului, a povestit în 1940: “Era într-o seară de primăvară timpurie, în sala unei vaste berării elegante de care dispunea centrul Iașiului acum 15 – 20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în societatea unor amici, când – minune – apăru Ibrăileanu în compania asistentei sale de Universitate…. S-au așezat în boxă, unde li s-a servit masa… Spre miezul nopții sala începuse să răcorească, iar Ibrăileanu va fi simțit nevoia să-și pună o haină pe umeri. S-a săltat de la locul său, însă nu pentru a-și lua propriul palton, ci jacheta asistentei cu care și-a învelit spinarea, reașezându-se liniștit. Am fost înduioșat de această exhibiție nepăsătoare a unui gânditor cu inimă de adolescent…”
În fine, când bârfele despre aventura respectatului profesor care era căsătorit și avea o fiică de vârsta adolescenței au început să circule prin tot orașul, Olga s-a mutat la Târgu Mureș, unde a primit un post de profesoară. S-a căsătorit pentru a doua oară, dar acest al doilea soț a murit după puțin
timp la Brașov, iar ea și-a continuat legătura cu Ibrăileanu. În 1930, redactia Viața românească s-a mutat la București, editarea fiind preluată de Adevărul, iar în ianuarie 1933 criticul s-a retras de la conducerea revistei care va fi cooordonată după acest moment de Mihai Ralea și George Călinescu.
În același an a apărut romanul Adela, pentru care a primit premiul național de proză, dar în 1934 boala de rinichi de care suferea de ceva timp s-a agravat.
Profesorul suferea însă și de microfobie, “o maladie stranie, susceptibilă de ironii. Criticul însă și-o ținea în serios și făcea pe seama ei considerații foarte grave”, scrie Al. Piru în “Viața lui Garabet Ibrăileanu”.
“Când ne întâlneam, destul de rar, mărturisește Constanța Marino-Moscu, mi se plângea într-una de greșeala ce-o făceau doctorii dând toată suferința sa în seama surmenajului și în slăbirea sistemului nervos”. “Puțini au înțeles ce sens putea să aibă pentru Ibrăileanu teama lui de microbi. Ea era reală, deși multora li se părea o simplă fantezie a criticului. Nu mai deschidea ușa decât cu cotul, cu toate că clanța însăși era învelită în petice îmbibate cu acid fenic. După ce dădea mâna cu cineva, politicos, scotea o sticluță cu sublimat ori alcool de peste pastruzeci de grade și se spăla”. (Al. Piru, Viața lui Garabet Ibrăileanu)
În aprilie, profesorul a fost supus unei interveții chirurgicale la București, iar spre toamnă a fost internat la sanatoriul Casa Diaconeselor, aflat pe Strada Ștefan cel Mare, instituție aflată în mijlocul unui mic parc, un complex format dintr-o serie de case bătrânești cu aspect de cazărmi. “Maniac, nervos, pradă persecuțiilor de tot felul, Ibrăileanu se instală într-o cameră special amenajată, ce făcu pe mulți să zâmbească. Ferestrele erau dublate. Cele din față erau prevăzute cu geamuri, iar celelalte cu o împletitură fină și deasă de sârmă. În mijloc, era practicată o deschizătură prin care se putea introduce mâna și pentru a deschide fereastra propriu-zisă. Spațiul liber pentru câteva clipe era acoperit cu un pătrat din aceeași sârmă. Accesul muștelor, cele mai temute purtătoare de microbi, era astfel înlăturat. Întâlnirile cu străinii erau rare, distanțate și totdeauna un bună ziua era urmat de o dezinfectare a mâinilor cu alcool.
Persoana care aducea hrana în camera bolnavului trebuia să țină tava mult depărtată de trup, iar capul tras într-o parte pentru a nu respira asupra mâncării. Sticlele cu doctorii, ca și lingurițele, erau spălate, înainte de fiecare întrebuințare, cu alcool. Nu e prieten al lui Ibrăileanu care să nu-l fi văzut la Sanatoriu.
Constanța Marino-Moscu, Izabela Sadoveanu, D.I. Suchianu, Dr. N. Lupu, Gala Galaction, Eugen Crăciun, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Al. Rosetti i-au ținut ceasuri grele de urât. Destul de des venea și Olga Tocilescu, divorțată de cel de-al treile bărbat și devenită acum doamnă Mavrodineanu-Veisa. O chema în clipele de cumpănă chiar Elena Ibrăileanu, prin telefon, ca pe o zeitate salvatoare”, după cum consemnează Al. Piru.
Deși bolnav, imobilizat la pat, în ultimele luni ale vieții Ibrăileanu citea neostenit, devenise pasionat de evenimentele din Rusia sovietică și nu o dată s-a întâmplat ca în toiul nopții să-și trezească soția pentru a-i povesti ce mai citise.
Medicii așteptau ca pacientul să se întremeze pentru a-l opera din nou, dar, prevăzându-și sfârșitul, criticul a cerut familiei ca, după ce va muri, să fie înfășurat în multe cearșafuri și închis imediat în sicriu, nimeni să nu se apropie de corpul lui, să nu i se țină discursuri la înmormântare, să nu i se aducă flori și să fie incinerat. “Bătrânețea e carne veche, e inestetică, e impură, scrisese. E o rușine, căci este restul unui organism învins de natură. Boala, când nu-i acută și trecătoare, e aceeași deteriorare, aceeași rușine, o bătrânețe prematură! Iar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema rușine”. La sfârșitul lui februarie 1936, a început agonia. Două săptămâni criticul nu a putut vorbi și a fost hrănit artificial, apoi a început să delireze și a vorbit singur, fără să poată fi oprit, timp de cincizeci de ore. În noaptea de 11 spre 12 martie, la ora 1 și jumătate, sora de caritate care-l supraveghea a anunțat: “Profesorul a tăcut”.
Garabet Ibrăileanu a murit în urma unei stări generale uremice înainte de a împlini vârsta de 65 de ani. Dimineața, corpul învelit în giulgiuri a fost introdus în coșciug, așa cum ceruse chiar el, și a fost depus la capela sanatoriului. Ion Botez, delegat al Universității, a dus la îndeplinire ultimele dorințe ale defunctului. Ceremonia incinerării a avut loc pe 12 martie, la ora 3 după-amiaza, la crematoriul Cenușa, urna fiind depusă după aceea în cavoul familiei aflat în Cimitirul Eternitatea din Iași.
George Călinescu a scris în acele zile: “Ca să acopere suprema rușine a morții, Ibrăileanu s-a hotărât să se supună flăcărilor și să se strecoare din fața ochilor noștri în chip de cenușă”. La o lună după incinerarea criticului, Olga Tocilescu, care era în acea perioadă profesoară la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, a murit subit, la vârsta de 40 de ani, “de o moarte năpraznică”, după cum a scris ziarul Universul, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București.
Surse:
Al. Piru, Viața lui G. Ibrăileanu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946
Moartea lui G. Ibrăileanu, ziarul Opinia, 1936
Garabet Ibrăileanu, Amintiri din copilărie și adolescență
