HomeVizionariiScriitoriMisterioasa Ticu Arhip, o scriitoare uitată

Misterioasa Ticu Arhip, o scriitoare uitată

Ticu Arhip
DS TW

Sevastia Ticu Arhip s-a născut pe 4 ianuarie 1891 la Târgoviște, a absolvit Facultatea de matematică și a debutat în literatură în anii imediat următori Primului Război Mondial, piesa ei, “Inelul”, fiind pusă în scenă la Teatrul Național din București în stagiunea 1921 – 1922. Tânăra a făcut parte din cercul lui Eugen Lovinescu, a participat activ la şedinţele cenaclului Sburătorul, a scris piese de teatru (“Inelul”, “Luminiţa”, “Gură de leu”), poveşti (“Aventura”, “Colecţionarul de pietre preţioase”) și trilogia “Soarele negru”, din care au apărut doar primele două romane, “Oameni” și “Zeul”.

“Ticu Arhip…Un nume care este, în acelaşi timp, un elogiu adus modestiei. Dintre toate scriitoarele noastre, domnișoara Ticu Arhip ni se pare cea mai puţin zgomotoasă. O discreţie care, raportată la caratele talentului său, nu-şi găseşte justificarea. Formula de artă pe care o aduce această scriitoare fermecătoare atât prin realizările sale de ordin estetic, cât şi prin ţinuta sa morală, e rodul unei bizare, dar perfecte armonizări, între o sensibilitate şi o inteligenţă, amândouă la fel de vii.

carturesti.ro

Alături de doamna Hortensia Papadet-Bengescu, domnișoara Ticu Arhip ne oferă dintre toate literatele noastre, contribuţia cea mai originală. Analistă sobră, ducând sondagiile până în regiunile cele mai obscure ale sufletului, cu un dar de compoziţie de o vigoare aproape geometrică, d-ra Ticu Arhip este şi autoarea aplaudată a câtorva piese de teatru. Să amintim de “Luminiţa”, reprezentată acum câţiva ani pe scena Teatrului Naţional şi de “Gura de leu”, jucată cu un remarcabil succes, în trecutul sezon, tot pe prima noatră scenă.

De curând, domnișoara Ticu Arhip a isprăvit o nouă lucrare. Un roman. Se intitulează provizoriu: “Soarele negru”. Suntem, dacă nu ne înşelăm, primii care o denunţăm. Ne simţim obligaţi să facem gestul pentru satisfacţia celor care urmăresc cu interes destinul literar al scriitoarei”.

*** Adevărul, mai 1936

Modestă, discretă, distinsă în purtare și înfățișare, Ticu Arhip a participat rareori la evenimentele mondene ale epocii. Piesele ei au fost reprezentate la Teatrul Național (“Luminița” a fost pusă în scenă de regizorul Victor Enescu și i-a avut în distribuție pe Maria Filotti și Geoge Calboreanu, “Gura de leu”, în

fashiondays.ro
Ticu Arhip

regia aceluiași Victor Enescu i-a adus pe scenă pe N. Bălțățeanu, Ana Luca, Puia Ionescu, Marioara Zimniceanu, Al. Critico), dar scriitoarea nu a vorbit prea des despre sine însăși.

Ticu Arhip

Într-o rară mărturisire, susținea: “Un teatru trebuie să se joace în limba ţării lui. Nu poate să nu intre în minte cum adevărul ăsta aşa de elementar e aşa de ocolit mai cu seamă de public. Nu e numai o lipsă de mândrie, o lipsă de înţelegere, dar e o vădită rea voinţă. Am auzit eu, cu urechile mele, spunându-se: „nu mă duc la piese originale”. Cu dispreţ. Cu umeri ridicaţi. Cu spate întors. Dar e cu putinţă atâta nerozie? Atâta lipsă de demnitate? Mai mult. Am auzit o studentă spunând unui turc, unui străin: „În ţară la noi nu-i literatură, de-abia a început“.

Ei bine, eu aş fi alungat-o din Universitate. Nu-i vină mai mare decât să semeni sămânţa asta de dispreţ pentru averea ţării tale. Sunt mulţumită că-mi joc o piesă fiindcă se mai joacă, astfel, o piesă româneasca. Eu mulţumesc domnului Paul Prodan (directorul Teatrului Național în perioada 1934 – 1937) pentru mine, pentru uşurinţa şi încrederea cu care a înlesnit trecerea piesei mele, dar îi mulţumesc mai ales pentru literatura ţării mele, indiferent de succesul ei, şi mulţumesc pentru ideea aceasta românească. După mine ştiu că va veni altul, pe urmă altul şi din toate piesele stagiunii, una sau două bune. Ce câştig enorm pentru literatura noastră!”

Mihail Sebastian scria despre prozatoare în 1935: “Nu cunosc teatrul domnişoarei Arhip. Îi cunosc în schimb volumele de nuvele — şi e de ajuns pentru a spune că numele său trebuie numărat printre cele dintâi în noua literatură românească. Nu m-aş mira ca această afirmaţie să vă surprindă. Din orgoliu, din timiditate sau — ştiu eu? — din indiferenţă, Ticu Arhip a rămas oarecum la marginea vieţii literare, într-un fel de penumbră, în care îmi face impresia că se complace cu destulă ironie. Marele public n-a cunoscut-o niciodată, editorii, nici ei, critica, foarte puţin. Cred totuşi că domnişoara Arhip este cel mai puternic scriitor de nuvele pe care îl avem.

Am obiceiul să mă feresc de asemenea judecăţi superlative: “cel mai puternic”, „cel mai bun” „cel mai frumos”… Fac însă o foarte atentă socoteală a nuvelisticii româneşti moderne şi nu găsesc nicăieri simţul de perfectă compoziţie al scrisului său, concizia sa epică, remarcabila sa ştiinţă de a organiza cadrul unui conflict, de a-i pune în valoare momentele acute, de a brusca ritmul faptelor şi de a le strânge implacabil într-un deznodământ. (…)

Ticu Arhip
Ticu Arhip

Nu este deocamdată loc pentru Ticu Arhip, după cum n-a fost loc pentru Hortensia Papadat-Bengescu. Nu, Doamne fereşte, pentru că cineva şi-ar fi pus anume în cap să le nedreptăţească, eu nu cred în comploturi, ci pentru că sunt unele valori incompatibile, valori care nu merg împreună, care nu pot convieţui şi care deci se exclud automat.

A fost mai ieri un moment Otilia Cazimir. Poate mai este încă. Vine un moment Papadat-Bengescu. Şi va veni, cu siguranţă, un moment Ticu Arhip. Restabilirea ordinei în lumea cărţilor se face lent, dar sigur. Ultimul volum al domnişoarei Arhip a apărut în 1929. Se numea „Aventura” şi a fost tipărit, mi se pare, pe bani proprii. În 1929, un editor ar fi socotit drept o nebunie să editeze acea operă.

Astăzi Editura „Adevărul” face un volum colectiv de nuvele şi îşi închipuie că se poate dispensa de numele domnişoarei Arhip. Nu e nimic: în 1939, cinci editori vor voi să retipărească necunoscutul şi uitatul volum din 1929. Şi zece ani nu sunt prea mulți pentru o răzbunare.”

*** Mihail Sebastian, Rampa, octombrie 1935

Ticu Arhip

După instaurarea comunismului, cărțile scriitoarei nu au fost reeditate, iar piesele ei de teatru nu au mai fost puse în scenă. Discreta prozatoare s-a ocupat de traduceri (Alexandre Dumas, Oscar Wilde, Jules Verne, Maxim Gorki).

Ticu Arhip, de mult uitată de lumea literară, a încetat din viață pe 31 martie 1965, la vârsta de 74 de ani, la București.

 

Surse:

Adevărul, 1928, 1929, 1936

Rampa, 1935

Realitatea ilustrată, 1933, 1935

Revista Fundațiilor Regale, 1946

DS TW
Latest comments
  • O scriitoare chiar uitată, n-am mai auzit e Ticu Arhip până acum. Îmi pare rău de valorile care sau perindat peste veac dar s-au uitat. Ticu Arhip nu trebuia uitată. Editate scrierile ei am fi cunoscu mult mai bine literatura dintre cele două războaie mondiale . Vă mulțumesc pentru aducerile aminte!

leave a comment