Mirabela Dauer a venit pe lume pe 9 iulie 1947, la București, a debutat alături de formația rock Roșu și Negru, iar din 1967 a urmat cursurile Școlii Populare de Artă la clasa profesoarei Florica Orăscu.
În 1969, a obținut Premiul Juriului pe scena Festivalului Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, iar doi ani mai târziu a fost laureată a secțiunii Interpretare în cadrul aceleiași competiții.
Mirabela a debutat la televiziune în 1970, la emisiunea „Tele-Top”, unde a interpretat melodia „De când te-am întâlnit”, compusă de Marius Țeicu, și a devenit, în scurt timp, o prezență constantă a programelor muzicale ale radiodifuziunii și televiziunii.
În 1984, artista a vorbit, într-un interviu acordat revistei România pitorească, despre anii debutului:
“O voce de sirenă a răsunat în această vară, seară de seară, la Mamaia, înfășurată în reflectoare, dar mai ales în aplauzele celor care au intrat poate, nu o singură dată, să vadă anume pentru ea programul de la barul „Melody”.
Mirabela Dauer a cântat vacanţei şi mării. Acum, când litoralul fredonează melodiile frunzei ruginii pe aripă de fluture, păstrez cu bucurie imaginea de toate zilele a unui spiriduş bronzat, cuceritor, care în holul hotelului „Victoria” mi-a risipit definitiv temerea de a cunoaşte, dincolo de strălucirea uneori înşelătoare a scenei, o vedetă.
Simplă, apropiată, păstrând la cei 37 de ani ai săi un aer adolescentin, de brav Gavroche, această admirabilă solistă a muzicii noastre uşoare care mi-aduce cumva aminte prin glasul său amplu, eroic, poate şi prin statura micuţă, de Frida Boccara m-a ajutat din prima clipă să dăm o tonalitate firească dialogului de la ţărmul mării.
— Eu vă rog să-mi spuneţi, chiar de-acum, Mirabela!
— Ne-am înţeles, Mirabela, şi în cazul ăsta să primiţi… să primeşti deschis şi scuzele că te-am răpit de pe plajă.
— O, e prima dată când mă simt şi eu ca-ntr-o vacanţă adevărată, deşi, ca să fiu sinceră, am tot ezitat să vin la Mamaia. Mai corect, să reiau apariţiile în programele de bar. Pentru că la mare am mai cântat, la „Internaţional”, în Olimp, şi în Jupiter, la „Paradis”. De cinci ani m-am rupt însă, fiindcă mi-am zis la un moment dat că nu sunt pentru acest gen de spectacole. Mă crezi că e întâia oară când intru în barul „Melody”? Şi poţi să pricepi că am fost de-a dreptul timorată? Am trecut cu bine acel hop şi acum îmi face o deosebită plăcere să cânt aici, unde, alături de publicul meu drag, dintotdeauna, am găsit un personal care m-a înconjurat, ca pe toţi colegii mei, cu multă căldură. Noul şef al localului, Ion Florescu, este un om de nădejde, cu care am colaborat toţi în deplină armonie.
Ştiu că a condus în staţiunea Venus barul „Calipso”, despre care am auzit numai lucruri bune. Aici, la „Melody”, a dat de la bun început tonul unei muzici de bună calitate şi sunt convinsă că va persevera. Mă refer, desigur, la servicii şi ambianţă, la ţinuta barului, unul dintre cele mai frumoase de pe litoral.
— Eşti de acord să facem acum şi un pic de biografie?!
— Sunt o fiică a Bucureștiului. Îmi iubesc oraşul natal şi până la ora asta i-am rămas un pieton devotat, care, din când în când, la mare grabă, cheltuiește o droaie de bani pe taxiuri. Dacă s-ar fi întâmplat după visul meu din copilărie, azi ai fi stat de vorbă cu o gimnastă. Am fost eleva Școlii Sportive nr. 2 şi încă una pasionată. Am suferit pe urmă un necaz cu inima şi m-am apucat de handbal. N-o să-ţi placă cuvântul, dar, pe vremea aceea, lălăiam şi eu acolo, cântam ce-mi trecea prin minte, ca orice şcolăriţă, dar nu mă gândeam, ca alţii, la vreo carieră muzicală. Până într-o bună zi, aveam vreo 16 ani, când nişte prieteni m-au îndemnat să mă prezint la o audiţie. Nu-i aşa că nu-i nimic spectaculos în asta?
— Ba da. E exact ca-n viaţă!
— Altceva mi se pare foarte frumos şi merită să-ţi povestesc. Într-o seară, la Eforie-Sud, unde aveam concert, a venit la mine să mă felicite fosta mea antrenoare, Geta Dumitrescu. Trecuseră 20 de ani de la visurile mele sportive. Avea lacrimi în ochi şi-n ele mi-am văzut copilăria… Este ceea ce simt şi acum, amintindu-mi de primii ani la Casa de cultură şi Școala populară de artă. Pentru un solist în formare ele sunt scenele primelor succese, care îi rămân puternic legate de suflet. Îi datorez mult corepetitoarei mele, Florica Orăscu, apoi lui Marius Popp și talentatului compozitor și mai ales inimos camarad care este Marius Ţeicu.
— Câțiva ani ai stat parcă mai în umbră. Cum îţi explici succesul pe care îl ai acum? A fost oare publicul nedrept, Mirabela?
— În nici un caz. Lumea e dreaptă. Chiar şi fără cunoştinţe de specialitate, ea posedă nişte antene care selectează sigur valorile. În ce mă priveşte, ştiu exact că am ajuns la inima publicului în clipa în care am înţeles că nu faci nimic cu repertoriul internaţional. Cândva, cântam ca Rita Pavone, reluam din melodiile Minei. Am devenit eu însămi, cu adevărat, mi-am exprimat pe deplin şi glasul şi personalitatea, abia atunci când am început să cânt compoziţii de-ale noastre.
— Şi, fireşte, îţi şi alegi aceste piese.
— Da, şi ritmul, şi textul, linia melodică, întreaga atmosferă a cântecului trebuie să răspundă unor vibraţii ale tale ca să poţi să-i faci şi pe alţii să vibreze. Am legat de mai mult timp o colaborare fructuoasă, plină de încredere, cu compozitori care-mi cunosc şi firea, şi posibilităţile glasului. Vasile Vasilache, Mircea Dragomir, Marius Ţeicu, Marian Nistor, minunatul meu prieten Mihai Constantinescu îmi compun anume mai multe piese, din care îmi aleg pe cele ce mi se potrivesc şi care, spre bucuria tuturor, cuceresc apoi şi publicul. Ca un rol într-o piesă de teatru, un cântec poate fi ratat de un solist neinspirat „distribuit”, care n-a ştiut să refuze ori a ţinut morţiş să interpreteze ce nu-i este pe măsură.
Eu, de exemplu, n-am aptitudini pentru jazz, deşi-l iubesc foartemult. Atunci de ce m-aş încăpăţâna s-o concurez ori s-o imit pe Aura Urziceanu? Este loc pentru fiecare tip de voce…
— Ai un cântec pe care-l iubeşti mai mult?
— Eu îmi iubesc toate cântecele. Aş putea să-ţi povestesc momente legate de ele. De pildă, atunci când am interpretat pentru prima data „Să păstrăm pământul teafăr”, pe versurile poetului Lucian Avramescu, n-am putut să-mi stăpânesc lacrimile. Mi-a fost dată şi mie fericirea să am un copil, un băieţel. Ca oricărei mame, ca oricărui om cinstit din lumea asta, gândul la pace, la liniştea şi frumuseţea vieţii pe pământ, îmi este sfânt. Şi nu numai pentru mine pacea e perechea dragostei. Poţi să exprimi acest lucru simplu, în limba română, şi oamenii din orice colţ al globului nu vor avea nevoie de translator ca să te înţeleagă şi să-ţi răspundă ca un ecou. Am cântat în româneşte la Moscova ori în Cuba şi aplauzele publicului mi-au arătat că graiul nu va fi niciodată o barieră în calea apropierii, prieteniei, căldurii umane. Nu din complezenţă, pentru că vorbim în pagina unei reviste de drumeţie, adaug că, asemeni muzicii, turismul este pentru oamenii Terrei o punte de aur spre pace şi înţelegere.
— Aşadar, rămâne vreme şi pentru turism în turnee?
— Chiar dacă programul artistic e uneori prea încărcat, timp găsesc, orice s-ar întâmpla. Am prins cu ani în urmă nopţile albe la Leningrad. Aveam spectacole, dar în toate cele 12 zile cât am stat în oraşul de pe Neva, n-am pierdut nici o clipă, am vizitat muzeele, am umblat pe străzi, m-am amestecat în mulţimea care aştepta momentul ridicării podurilor… Am prieteni printre soliştii din Uniunea Sovietică, Alia Pugaciova, de pildă, alături de care am cântat la festivalul de la Sopot. Cu Sofia Rotari, care interpretează atât de frumos „Ionel, Ionelule”, cântecul nostru care mi-a adus mult succes, m-am împrietenit în Cehoslovacia, la Bratislava. Am vorbit în româneşte, urma să vină într-un turneu în România şi era fericită. A şi realizat, cum ştii, un film la noi. — Anul ăsta am fost la Zalău. Te bucură să afli că eşti îndrăgită de sălăjeni?
— Recunoşti că Sălajul e un rai? Eu îl iubesc foarte mult, sunt legată sufleteşte de oamenii de acolo, am cântat pentru ei şi la Şimleul Silvaniei, unde-l cunosc pe extraordinarul doctor Ioan Puşcaş. E tare frumos şi la Herculane, un loc care mă odihneşte chiar şi când mă gândesc la el. Îmi place mult Oradea, îmi place liniştea de la Băile Felix, e încântătoare Timişoara — pentru mine mai ales la vremea sărbătorilor de iarnă…
Avem o ţară făcută să-i cînţi de dragoste și frumusețe. Și te simţi mândru că auzi asta de la oamenii pe care-i întâlnești pe meridianele globului.
— Adineaori îmi spuneai un lucru surprinzător: că ai fost „timorată” cântând la „Melody”. Ce să înțeleg din asta, Mirabela?
— Că nu numai acolo, eu în general am emoții foarte mari.
— Totuşi, pari foarte sigură, dezinvoltă, cum ar zice cronicarii.
— Mi-e şi jenă să-ţi mărturisesccă mi s-a întâmplat să iau câteodată şi câte două pastile de Rudotel înainte de a intra în scenă. Mai ales când interpretez câte o piesă nouă, pot să-i ştiu textul dumnezeieşte, dar, în clipa în care s-a dat semnalul, primele cuvinte, prima strofă, uneori le „recompun”, atât sunt de şcolăreşte emoţionată. Odată, Temistocle Popa mi-a şi zis după ce-am isprăvit: „Mirabela, dar tu poţi să primeşti şi tantieme la text!”
— Glasul însă merge mai departe, netulburat.
— Așa e. Își vede de drumul lui. Nu știu cum se explică, dar el nu mă trădează. Poate că această emoție a mea este în fond o cale de comunicare cu publicul. Eu cred că un solist are astfel „ceva” în plus, se creează o lungime de undă comună care este, pesemne, și o cheie a succesului. Când am o stare mai deosebită, când sunt poate mai tristă, eu simt că publicul mă ajută s-o traversez, ca şi cum mi-ar întinde o plasă de simpatie şi căldură.
Acum trei ani am avut în viaţă un moment foarte greu. Eram plecată la Timişoara, în turneu, când mi s-a spus să vin acasă, deoarece tata nu se simţea bine. Tata a fost idolul meu, un bărbat minunat, al cărui exemplu mi-a dat mari puteri şi încredere. A murit curând şi în ziua înmormântării eu aveam spectacol. Plângeam în hohote în scenă, cântând, şi sala m-a îmbărbătat în durerea mea, oricât n-a ştiut ce mi se întâmplase…
Îmi iubesc foarte mult publicul, iar dragostea pe care mi-o dă la rîndul său n-o măsor cu aplauze. Oamenii pot să bată din palme mai puţin şi cu toate astea să fie mulţumiţi de tine. Faima scenei nu m-a interesat niciodată. Cânt la fel într-o sală somptuoasă ca şi pe câmp, într-un sat. Cu orice te-ai îndeletnici în viaţă, trebuie să crezi în ceea ce faci, să crezi cu toată dragostea în oameni…”
*** Anca Raicu, România Pitorească, 1984
Mirabela Dauer a susținut mii de concerte în țară și în străinătate, a interpretat zeci de șlagăre, a apărut în sute de emisiuni de televiziune și de radio și este autoare (împreună cu Anca Nicoleanu) a volumului de memorii “Mirabela – Pe drumul vieții” (Editura Nemira, 2002).
Surse:
Femeia, 1984
România pitorească, 1984
www.discogs.com
