Istoricul Gheorghe I. Brătianu s-a născut pe 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în județul Iași, și a fost fiul lui Ionel I. C. Brătianu și al Mariei Moruzi-Cuza. Alexandru, primul soț al prințesei, a fost fiul cel mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al Mariei Obrenovici, dar bărbatul murise la doar 23 de ani, în 1889.
Deși Brătianu și Maria Moruzi s-au despărțit chiar a doua zi după cununia religioasă, copilul a fost recunoscut ca fiu legitim, politicianul a fost preocupat de educația lui, dar relațiile dintre tată și fiu au fost reci din cauza prințesei, care a încercat să limiteze contactele dintre cei doi. Copilăria și-a petrecut-o alături de mama sa la Ruginoasa, în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza și la proprietatea din Iași a mamei, Casa Pogor. În 1916, și-a dat bacalaureatul la Iași și în vara aceluiași an l-a vizitat pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte.
După intrarea României în război, pe 15 august 1916, tânărul Brătianu, care avea doar 18 ani, s-a înrolat voluntar în armată, a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie la Iași, iar pe 1 iunie 1917 a fost avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, a participat la luptele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina.
În 1917, Gheorhe Brătianu s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, dar, fiind atras de istorie, a abandonat cariera juridică, s-a înscris la Universitatea Sorbona și a obținut o licență în litere în 1921. Tânărul s-a căsătorit pe 27 ianuarie 1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, doi ani mai târziu a fost numir profesor la catedra de istorie universală a Universității din Iași, devenind din 1940 profesor universitatar la București. Între 1935 și 1947, Brătianu a deținut funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași și apoi al Institutului Nicolae Iorga din București.
A devenit în 1926 membru în Partidul Național Liberal, dar în 1930, nemulțumit de politica formațiunii, care se opunea întoarcerii în țară a lui Carol al II-lea, a creat o grupare dizidentă, motiv pentru care a fost exclus din PNL.
În perioada interbelică, istoricul a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un pericol pentru ţară, iar în vara anului 1940 s-a declarat adeptul rezistenţei armate. După începerea operaţiunilor militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Comandamentului Corpului de Cavalerie ca translator de limbă germană, în martie 1942 a obţinut gradul de maior și în perioada iulie – septembrie 1942 a participat la luptele din Crimeea.
După 23 august 1944, istoricul a fost considerat adversar al noului regim politic, iar în 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu în locuința sa de pe strada Biserica Popa Chiţu. După scurt timp a fost înlăturat de la catedră și de la conducerea Institutului de istorie și i s-au interzis toate contactele externe.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, profesorul Gheorghe Brătianu a fost arestat de Securitate și întemnițat la Sighet, fiind deținut timp de aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat. Trei ani mai târziu, pe 24 aprilie 1953 istoricul a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții neclare. Există informații că s-ar fi spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile la care era supus, dar, după alte surse, ar fi fost bătut de un gardian până când a murit. În 1971, apropiații au primit acceptul să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-l înmormânteze în cavoul familiei Brătianu de la Florica.
