HomeUncategorizedMoartea lui Rabindranath Tagore și fascinația Indiei sacre

Moartea lui Rabindranath Tagore și fascinația Indiei sacre

Rabindranath Tagore
DS TW

Cel mai mic dintre cei 13 copii ai lui Debendranâth Thâkur, fondatorul mișcării Brahmo Samaj, și ai Saradei Devi, Rabindranath Tagore s-a născut pe 7 mai 1861 în conacul părinților din Calcutta. Băiatul a fost crescut mai ales de servitori, pentru că mama a murit la câțiva ani după venirea lui pe lume, iar tatăl său călătorea mult. Familia Tagore, una dintre cele mai progresiste din India colonială, finanța publicarea mai multor reviste literare, găzduia spectacole de teatru și recitaluri de muzică clasică bengaleză și occidentală și a angajat muzicieni profesioniști pentru a le preda copiilor muzica clasică. Datorită contactului timpuriu cu cultura universală, toți copiii Tagore au avut cariere legate de arte. Fratele mai mare al lui Rabindranath, Dwijendranath, a fost filozof și poet, un alt frate, Satyendranath, a fost primul indian numit în serviciul civil indian european, Jyotirindranath a fost muzician, compozitor și dramaturg și una dintre surori, Swarnakumari, a devenit scriitoare.

Rabindranath nu a urmat o școală clasică, pentru că detesta rigiditatea cursurilor instituționale, dar a luat lecții de desen, anatomie, geografie și istorie, literatură, matematică, sanscrită și engleză de la profesori particulari. Fratele său, Hemendranath, l-a îndrumat spre exerciții fizice, punându-l să înoate în Gange, să călătorească pe dealuri și munți și să facă gimnastică, judo și lupte. Viitorul poet a fost înscris la Presidency University din Calcutta, dar nu a mers la cursuri decât o singură zi.

La vârsta de unsprezece ani, în februarie 1873, a plecat împreună cu tatăl său într-o călătorie inițitică, un tur al Indiei de câteva luni, cei doi au vizitat moșia Santiniketan, care aparținea familiei, și orașul Amritsar din Punjab, unde se află cel mai important centru religios al sikhilor, Templul de aur, apoi au ajuns la Dalhousie, în Himalaya. În toată această perioadă Tagore a citit biografii, a studiat istoria, astronomia, știința modernă și sanscrita. Va povesti mai târziu în “Amintirile mele”, volum apărut în 1912:

„Templul de aur din Amritsar se întoarce la mine ca un vis. În multe dimineți l-am însoțit tatăl meu aici, la templul din mijlocul lacului, unde cântările sacre răsună continuu. Tatăl meu, așezat în mijlocul mulțimii, își adăuga uneori glasul la imnul laudei”.

La Templul de aur, care a fost construit în 1601, vin să se roage milioane de oameni în fiecare an. Locul sacru a fost distrus de invadatori de mai multe ori, însă de fiecare dată a “renăscut” datorită devoțiunii credincioșilor sikh. Aurul care poleiește clădirea a fost adăugat de un maharajah indian în anul 1760, după ce templul fusese incendiat de soldații afgani. Tradiția cere ca, la sfârșitul fiecărei zile, podelele să fie spălate cu lapte și șterse cu o perie specială din pene de păun. Templul de Aur adăpostește cartea sfântă a credinței sikh, Guru Granth Sahib, ce conține 7.000 de imnuri, în zorii fiecărei zilei aceasta este adusă în templu, iar preoții cântă din ea până seara târziu.

Rabindranath Tagore s-a întors la Jorosanko, impresionat de informațiile pe care le primise în timpul călătoriei, a început să scrie, debutând cu o serie de povestiri în bengali, printre care “Femeia cerșetoare”, Sandhya Sangit (1882) și poemul “Nirjharer Swapnabhanga”.

Pentru că tatăl său, Debendranath, își dorea ca fiul să devină avocat, adolescentul a fost înscris în 1878 la o școală publică din Brighton, Anglia, locuind pentru câteva luni într-o casă pe care familia o deținea în Regatul Unit. A urmat apoi pentru scurt timp cursurile de drept de la University College din Londra, dar a părăsit din nou școala. În 1880, s-a întors în India fără nicio diploma de absolvire și s-a dedicat exclusiv literaturii, publicând în mod regulat poezii, povești și romane.

În 1883, s-a căsătorit cu Mrinalini Devi, o copilă în vârstă de 10 ani, mariajele de acest tip fiind o practică comună pentru India acelei epoci. Cuplul a avut cinci copii, dintre care doi au murit în copilărie.

În 1890, Tagore a început să administreze vastele moșii ale familiei din Shelaidaha, o regiune care aparține azi Bangladesh-ului, s-a mutat aici, iar soția și copiii i s-au alăturat în 1898.

În 1890, poetul publicase poemele Manasi, care sunt printre cele mai cunoscute lucrări ale sale, anii 1891–1895, “perioada Sadhana a lui Tagore”, numită după una dintre revistele pe care le edita, fiind una dintre cele mai productive ale vieții sale, în acești ani scriind mai mult de jumătate din poveștile Galpaguchchha.

Mrinalini Devi

În 1901, Tagore s-a mutat la Santiniketan, o altă moșie a familiei, pentru a fonda un ashram ce avea o sală de rugăciune ce s-a transformat într-o școală experimentală dotată cu o bibliotecă, înconjurată de copaci și grădini. Aici a murit Mrinalini Devi, soția sa, care avea doar 28 de ani la acel moment, și doi dintre copiii poetului.

În același an a publicat “Naivedya”, în 1906, “Kheya”, iar patru ani mai târziu, “Gitanjali”, volum care a fost tradus în 1912 în limba engleză. Societatea Indiei din Londra a publicat lucrarea într-o ediție limitată, iar revista americană Poetry a publicat o selecție din respectivul volum, iar în noiembrie 1913, Tagore a aflat că a câștigat Premiul Nobel pentru literatură pentru acel an.

În 1915, scriitorul a primit titlul de cavaler de la Regele George al V-lea al Marii Britanii, dar a renunțat la distincție după îngrozitorul masacru din 1919 de la Jallianwala Bagh. În aprilie acel an, în timpul festivalului punjab Baisakhi, cincizeci de soldați ai Armatei Britanice a Indiei, sub comanda generalului Reginald Dyer, au deschis focul fără avertisment asupra unui grup de civili. Englezii au tras în continuu timp de 10–15 minute, până și-au epuizat muniția, apoi Dyer le-a ordonat soldaților să reîncarce armele de câteva ori și le-a cerut să lichideze oamenii, nu doar să-i împrăștie. Surse oficiale ale Rajului Britanic au estimat numărul de morți la 379, iar pe cel de răniți la 1.100, dar Congresul Național Indian a avansat cifra de 1.500 de victime, dintre care aproximativ 1.000 de persoane decedate.

Rabindranath Tagore

În 1921, Tagore și economistul Leonard Elmhirst au înființat „Institutul pentru Reconstrucție Rurală”, redenumit mai târziu Shriniketan sau „Locuința bunăstării”, situat în satul Surul de lângă ashram, cerând ajutor financiar întregii lumi, indifferent că era vorba de oficiali guvernamentali, oameni de știință sau artiști pentru a „elibera satele de sub cătușele neputinței și ignoranței” prin „cunoaștere vitală”.

Revista Ilustrațiunea română a găzduit, în ianuarie 1934, un reportaj edificator despre “Santiniketan, școala ideală a lui Tagore”:

“La 150 de kilometri depărtare de Calcuta există o universitate care nu are asemănare în lume. Clădirea acestei școli părea la început realizarea unui simplu capriciu estetic. Dar succesele ei pedagogice nu vor întârzia desigur să o pună în rândul marilor instituții de cultură ca Oxford, Heidelberg, Harvard și Sorbona. Santiniketan a fost înființată acum vreo treizeci de ani de către Rabindranath Tagore, ca o reînviere a vechi tradiții scolastice indiene, care nu revela gânditorului nimicnicia vieții decât în singurătatea pădurilor.

Neuitatele neajunsuri pe care le-a suferit în copilărie între cele patru ziduri de piatră ale unei mizerabile clase l-au îndemnat pe Tagore să înființeze această școală unde învățătura se predă mai mult în aer liber, la lumina soarelui.

“Între acele ziduri, spunea Tagore, nu întrevedeai decât un viitor între gratii și posibilități mizerabile de existență”. Într-un ținut nelocuit al Bengalului, pe o moșie părăsită și izolată a tatălui său, și-a realizat Tagore idealul, școala așa cum o visa el. Aleea cu copaci umbroși, un covor întins de verdeață și o clădire strălucitoare de albeață se pierd în imensitatea unui peisagiu ascetic, a cărui monotonie e întreruptă ici colo de câte o moviliță cărămizie, o grămadă de pietre sau un curmal singuratec.

Rabindranath Tagore

Santiniketan, numită “școala poetului” nu numai de către elevii lui Tagore, ci chiar de întreaga Indie a evoluat dintr-un început modest, în diferite etape, pentru a ajunge la desăvârșita instituție de astăzi. Din fiecare călătorie în America sau Europa, Tagore aducea tot felul de idei pentru progresul școlii sale.

La Santiniketan era la început numai o școală de băieți. Curând fu anexat primei școli un institut pentru cercetarea culturii orientale. Urmă apoi anexarea unui nou institut pentru colaborarea și prietenia popoarelor. Acest institut e deschis pentru membrii oricărei rase, culori sau religii. Femeile fură și ele foarte curând atrase spre școala lui Rabindranath Tagore. Aci și-au însușit cultura mondială de care femeia indiană era ținută cu totul la o parte, aci le-a fost trezită conștiința rolului și menirei lor în societatea de mâine a Indiei.

Astfel se explică cum zeci de mii de femei indiene au luat parte la marea revoluție de emancipare și eliberare de sub dominația engleză. Femeia de ieri a Indiei, care era socotită ca paria atunci când nu-și închina viața bărbatului cărula i-a fost destinată, a ajuns să populeze închisorile politice ale Indiei.

Dar nu numai fiicele Indiei vin să-și astâmpere setea de știință din învățătura marelui savant Tagore și a școlii sale. Budiste, japoneze, chineze și chiar fiice ale Americei de Nord și de Sud populează și animează pitoresc prin coloritul și caracterul lor diferit tabloul de la Santiniketan. Lecțiile micilor grupuri de studenți sunt ținute numai în aer liber, fie la umbra unui copac, fie de către însuși poetul-savant lângă bătătura ușilor de intrare.

Sari-urile viu colorate ale elevelor și pantalonii albi ai studenților se amestecă, fie pentru a executa dansuri ritmice, fie chiar pentru a exersa fără excepție în jiu-jitsu sau în lupta cu sabia.

Spre amurg are loc pentru toată lumea, elevi și profesori, clipa reculegerii. În fiecare seară ei sunt obligați să se concentreze timp de zece minute, fără a comunica între ei, asupra celui mai scump gând al vieții lor. Aceasta e marea rugăciune cu care își încheie ziua elevii lui Rabindranath Tagore”.

Rabindranath Tagore

În perioada sa de maturitate artistică, scriitorul a călătorit mult, a vizitat peste 30 de țări și a fost primit cu onoruri de cele mai importante personalități ale epocii. Ultimii cinci ani de viață au fost marcați de probleme de sănătate cronice și două perioade lungi și greu de explicat de boală.

Problemele au început la sfârșitul anului 1937, când Tagore și-a pierdut cunoștința și a fost o vreme în comă, dar la un moment dat a redevenit conștient. La sfârșitul anului 1940 a trecut printr-un episod similar, din care nu și-a mai revenit niciodată. Perioada de agonie prelungită s-a încheiat pe 7 august 1941.

Rabindranath Tagore

Poetul, care avea la acel moment vârsta de 80 de ani, a murit în casa în care se născuse, la Calcutta. La funeralii au participat sute de mii de oameni, toți îmbrăcați în alb, care au însoțit trupul marelui dispărut într-o ceremonie spectaculoasă, aruncând, în semn de prețuire, coronițe de flori spre sicriu, în timp ce alții au încercat să obțină șuvițe din părul său. Tagore a fost incinerat, iar martorii spun că în timpul evenimentului au existat incidente, câteva zeci de persoane încercând să treacă de cordonul de ordine pentru a obține bucățele din hainele lui înainte ca trupul să fie mistuit de flăcări. Cenușa lui Rabindranath Tagore a fost împrăștiată în râul Gange.

Multe dintre cărțile scriitorului au fost traduse în limba română încă din perioada interbelică, fiind apoi reeditate în zeci de ediții. Printre ele se află ”Grădinarul”, “Gitanjali”, “Sadhana”, “Inspirația lui Valmiki”, “Casa și lumea”, “Gora” sau “Cântecele dimineții”.

 

Surse:

Realitatea ilustrată, 1934

Rabindranath Tagore, documentar realizat în 1961 de Guvernul Indiei

 

Puteți citi și:

Cazul lui Rukhmabai Raut, mireasa-copil

DS TW
No comments

leave a comment