Târgoviște a fost prima cetate românească care se mândreşte că între zidurile sale n-a stat nici un domn fanariot. A fost reşedinţa lui Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, și, cu toate că timpul i-a surpat zidurile, iar focul a nimicit de mai multe ori oraşul (în 1595, 1659, 1829) vechea capitală a Ţării Româneşti păstrează multe monumente istorice.
Alcătuită dintr-un complex de clădiri care serveau atât ca centru administrativ, cât şi ca locuinţă pentru domn şi slujitorii săi, Curtea domnească a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, și a fost refăcută sub Petru Cercel și în timpul domniilor lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
“Ruinele palatului domnesc sunt atât de măreţe, scria I. Ghica, încât nu am putut niciodată intra între acele ziduri fără să fiu cuprins de un sentiment de veneraţiune pentru umbrele eroilor cărora le suntem datori pentru gloria şi existenţa noastră naţională… De la Mircea până la Vladimirescu nu este un singur nume ilustru care să nu fie scris cu sânge pe pământul Târgoviştei…
În România pitorească, Al. Vlahuţă scria: “Pe uşa aceasta a intrat marele Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra aceasta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat de fărădelegi, în jilţul acesta a stat viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis măreţ — o ţară întinsa, puternică şi glorioasă — toată suflarea românească sub un singur sceptru”.
Mănăstirea Dealu, construită toată din piatră, păstrează osemintele unui întreg şir de domnitori, printre care şi pe cel al lui Mihai Viteazul, pe piatra de la mormântul său aflându-se inscripţia: “Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele Voevod, ce au fost Domn Ţării Rumâneşti şi Ardealului şi Moldovei…”
Dintre monumentele oraşului mai amintim Biserica Stelea, zidită de domnitorul Vasile Lupu pe la 1645, pe a cărei pisanie se vede până astăzi vechea stemă cu capul de bour care atestă trainicele legături dintre Ţara Românească şi Moldova, precum şi monumentul înălţat spre cinstirea neînfricatului luptător Tudor Vladimirescu, asasinat în curtea Mitropoliei, în mai 1821.
“Fiecare oraş are o emblemă, un însemn heraldic. Ceea ce este pentru Paris turnul Eiffel, ori pentru Roma – Colosseumul, e pentru Târgovişte Turnul Chindiei.
După spusa istoricilor, Chindia ar fi o imitaţie a turnului Galata din Constantinopol. Acest turn trebuie să fi existat din secolul al XV-lea, ca mărturie stând cuvintele unui vizitator al Tîrgoviştei (în 1653) care afirmă că pe vremea lui Matei Basarab “exista în mijlocul curţii un turn de piatră, foarte înalt, servind ca fanal, pentru ceasornicul oraşului (…) acolo e un fanal mare, care în timpul când luminează, nimeni nu îndrăzneşte să iasă pe stradă… dimineaţa bat tobele gardele şi stingându-se fanalul se dă din turnuri aşa ca să se audă toţi orăşenii ca semnal de circulaţie”.
Rostul real al Chindiei a fost, de la începuturi, acela de a fi turn de apărare la una din porţile curţii domneşti fiindcă, e ştiut, Târgovişte n-a fost niciodată o cetate, un bastion întărit în stare să ţină la distanţă oştiri asediatoare. Numai vecinătatea Ialomiţei, a dealului cu vii pe care Radu Vodă şi-a aşezat vestita-i mănăstire şi a pădurilor confereau Târgoviştei mijloace naturale de apărare.
Singurul sistem militar, întemeiat şi organizat ca atare, spre a proteja curţile domneşti, era cel simbolic străjuit de Chindie, brâu de piatră “spart” pe alocuri de porţi mobile, cu lanţuri, răsfrânte în apa unor şanţuri mai tot timpul goale, dar lesne de umplut în preajma marilor încleştări. Fără a fi înarmaţi cu galileice lunete, străjerii din turn vegheau cu ochi umbriţi de îngrijorare împrejurimile şi distingeau din nouri de colb cavalcadele ameninţătoare.
Cornul odată sunat, oştenii se pregăteau de bătălie, lipiţi de crenelurile despicate în ziduri, în zidul Chindiei chiar, ori buluciţi pe la porţi, gata să cadă asupra vrăjmaşilor.
Pana dracului înnegritor de hrisoave consemnează relativ târziu Chindia printre zidurile Curţii Domneşti. În 1595, Pigafetta notează prezenţa în imediata apropiere a caselor voievodului valah a unui “turn făcut într-o bisericuţă” de sub temeliile căruia un drum subteran ar fi condus, pe sub albia Ialomiţei, spre o gură aflătoare în plin câmp, ori poate sub poale de deal. Episcopul catolic Bakșici şi, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, Paul de Alep pomenesc în manuscrise latine (păstrate la Biblioteca Bathyaneum din Alba lulia) de Chindie ca de un turn-închisoare.
După N. Constantinescu şi Cristian Moisescu, autori ai lucrării “Curtea Domnească din Târgovişte”, Chindia datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, din vremea lui Ţepeş Vodă. Că turnul acesta s-a întâmplat să sufere de-a lungul timpului modificări succesive, nu mai încape nici o îndoială: istoria lui nu poate fi alta decât a altor zeci, sute de monumente ale trecutului, pe care mâna pioasă a nu ştiu cărui ctitor n-a putut să le ocrotească, prin timp, de foc, apă şi părăginire. Cităm din lucrarea menționată: “Modificările suferite de această construcţie ne împiedică deocamdată să stabilim cu exactitate forma sa de început, deşi, cum am afirmat, o indicaţie în acest sens ne-o oferă cunoscutul desen al lui Michel Bouquet din 1840. Acesta îl înfăţişează cu baza piramidală din cărămidă şi mult mai scund, ceea ce dovedeşte că refacerea sa în forma pe care o vedem încă nu avusese loc”.
*** Gheorghe Tomozei, 1968
Mircea Horia Simionescu, autorul ciclului “Ingeniosului bine temperat”, născut la Târgoviște pe 23 ianuarie 1928, scria:
“Admirabile descrieri ale călătorilor străini în Ţara Românească, printre care şi cea a lui Paul de Alep, unele gravuri şi stampe de epocă, dar şi câteva planuri schiţând, după obiceiul vremii, profilul oraşelor mai importante — acestea din urmă descoperite de mine nu fără o vie surpriză şi emoţie în celebrul cabinet de hărţi al Bibliotecii Vaticanului — înfăţişează Tîrgoviştea, vechea reşedinţă a domnitorilor valahi, ca pe o graţioasă, răsăriteană Florenţă, cetate întărită cu puternice ziduri şi şanţuri de apărare, îngrămădire fantastică de turnuri semeţe, cupole şi turle de biserici alcătuind, în umbra dealurilor învăluitoare, o aşezare legendară de o tulburătoare frumuseţe.
Cu toată părerea de rău a târgovişteanului care mă aflu, realitatea reduce măreţia aşezării natale la dimensiunile unui târg fără strălucirea vanitoasă a cetăţii toscane. Totuşi, unui ochi atent nu-i pot scăpa câteva elemente de asemănare, complimentate de cunoştinţe istorice care îngăduie firesc comparaţia. Spaţiul geografic este asemănător. Am admirat Florenţa de pe promontoriile dealurilor de la Fiesole şi mi s-a părut că văd în marea de verdeaţă a văii terasele încărcate de vii rodnice ale Ialomiţei; privind de pe pridvorul Mănăstirii Dealului, am avut parcă în faţă panorama oraşului de pe Arno.
Turnul Chindiei şi Campanilla lui Giotto, în ceţurile amintirii mele se învecinează, ca să nu mai spun că paginile istoriei florentine ale lui Machiavelli îmi evocă aievea momente ale vremurilor trecute, povestite de cronicarii munteni ai Târgoviştei. Vatră a istoriei, leagăn al celor mai sfinte tradiţii cărturăreşti şi al limbii literare (pe Heliade Rădulescu, întemeietor de literatură, îl văd ca un Dante valah în acest spaţiu predestinat începuturilor de cultură naţională). Târgoviştea se aseamănă şi în această privinţă cu sora ei din peninsula italică. Dar câte alte semne ale destinului nu apropie aceste cetăţi, îndepărtate una de alta mai mult de vicisitudinile istoriei decât de sutele de kilometri care le despart!
Într-o povestire intitulată “Turnurile” din primul volum al ciclului “Ingeniosul bine temperat”, am trăit plenar această iluzie sublimă, pentru că trăisem mai înainte, de-a lungul fericitei mele copilării, printre ruinele Palatului Domnesc ale Târgoviştei — toate momentele mari ale istoriei ce înalţă oraşul la semnificaţii de simbol. Acolo am purtat, într-o joacă pioasă şi înfiorată, toate bătăliile, şi am reconstituit toate faptele memorabile ale unor Petru Cercel, Vlad Ţepeş, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, şi tot acolo am simţit intens, în tăria aerului încă înflorat de umbra bărbaţilor iluştri ai ţării, cum se leagă fascinantul lanţ de aur al continuităţii unei civilizaţii şi unei spiritualităţi româneşti.
Sunt mereu îndemnat să-mi invit prietenii de prin alte locuri în Târgoviştea copilăriei mele, să-i port prin Muzeul de istorie, încărcat de relicvele trecutului, pe care-l simt ca pe propria mea biografie, prin Muzeul scriitorilor târgovişteni — unde se află mărturii despre viaţa Văcăreştilor, a lui Vasile Cârlova şi Heliade, a lui Grigore Alexandrescu şi Brătescu-Voineşti, ca şi prin Muzeul Tiparului, ce vorbeşte despre eforturile pline de dragoste pentru cultura străbună ale cărturarilor şi zeţarilor din vremuri apuse.
*** Târgoviștea copilăriei mele, Mircea Horia Simionescu, România Pitorească, ianuarie 1972
