Mona Louise Parsons s-a născut pe 17 februarie 1901 în Middleton, Nova Scotia și, după absolvirea școlii pentru fete Acadia din Wolfville, a urmat cursurile Colegiului Currie din Boston, o școală privată de oratorie. Devenită actriță, Mona Louise a jucat în câteva producții fără mare succes, apoi a devenit pentru scurt timp profesoară la Conway Central College din Arkansas, iar în 1929 s-a mutat la New York și a primit un angajament la teatrul de revistă Ziegfeld Follies.
Nemulțumită de felul în care evolua cariera ei artistică, a decis să se reorienteze și a urmat cursurile Școlii de Medicină din Jersey, pe care a absolvit-o în 1935, devenind apoi asistentă medicală. În februarie 1937, fratele ei a prezentat-o milionarului olandez Willem Leonhardt, cei doi au plecat împreună în Olanda și s-au căsătorit pe 1 septembrie 1937.
După invadarea țării de către naziști în mai 1940, bărbatul s-a alăturat unei rețele de rezistență formată din oameni din diverse categorii sociale: fermieri, profesori sau oameni de afaceri. La fel ca celebra Corrie ten Boom, fiica unui bijutier bogat, Mona Louise Parsons i-a adăpostit pe aviatorii aliați în casa familei sale, aflată lângă Laren. La
începutul perioadei de ocupație, canadianca a renuțat la servitorii pe care îi avea astfel încât camerele acestora de la ultimul etaj al reședinței să poată fi folosite de militari.
În plus, familia Leonhardt a amenajat o ascunzătoare în spatele dulapului din dormitorul matrimonial, care putea fi folosită ca adăpost temporar în cazul în care locuința era percheziționată de naziști. Când situația era considerată nepericuloasă, în timpul nopții, aviatorii erau scoși din casă și transportați la Leiden, de unde erau preluați de bărci de pescuit care îi duceau la submarinele britanice din larg pentru a se putea întoarce în Anglia. În septembrie 1941 rețeaua a fost infiltrată de un spion german, inginerul de aviație William ‘Jock’ Moir și pilotul Richard Pape, ultimii rezidenți ai Monei Louise, au reușit să ajungă la Leiden, dar în cele din urmă au fost prinși de Gestapo.
Cercetătorii de la Institutul Olandez pentru Documentarea Războiului au aflat că femeia a fost arestată pe 29 septembrie 1941, fiind dusă mai întâi la închisoarea Amstelveense și apoi la închisoarea Weteringschans din Amsterdam.
La procesul care s-a desfășurat pe 22 decembrie 1941, fosta asistentă medicală a fost găsită vinovată de trădare și condamnată la moarte, dar se pare că a răspuns atât de calm și de demn acuzațiilor care i-au fost aduse încât judecătorul i-a permis să facă apel, iar sentința a fost comutată în muncă silnică pe viață.
Pe 6 martie 1942, Mona Parsons și alte câteva deținute au fost transportate la închisoarea Anrath din Germania, apoi la Wiedenbruck, unde femeile au fost puse să muncească într-o fabrică de armament, iar după ce s-a îmbolnăvit i s-a găsit o slujba mai ușoară, să tricoteze șosete pentru soldații germani. Pe 6 februarie 1945, prizonierii de la Wiedenbruck au fost înghesuiți într-un tren și transportați la o închisoare din Vechta.
Despre experiențele sale în lagărele naziste va povesti mai târziu: “În primul an am fost mai mult bolnavă, sufeream de transpirații nocturne, tuse si diaree și plângeam de foame aproape în fiecare zi. Dormeam câte patru într-o celulă minusculă, în toți anii de închisoare am dormit mereu pe un sac de paie pe podea. La un moment dat am fost dusă la izolare timp de două săptămâni, pentru că scrisesem o scrisoare în limba engleză. Nu aveam voie să avem creion sau hârtie, nu aveam voie să vorbim în timp ce munceam, iar noaptea eram prea obosite pentru a face asta, nu aveam voie să citim, practic am stat timp de patru ani în izolare totală”.
Pe 24 martie 1945, când forțele aliate au bombardat lagărul, Mona Louise Parsons a
fugit împreună cu tânăra baroneasa olandeză Wendelien van Boetzelaer. Profitând de haosul creat, cele două au plecat în hainele cu care erau îmbrăcate, iar pantofii lor au cedat curând, așa că au mers mai mult desculțe. Folosindu-și abilitățile actoricești din tinerețe, canadianca s-a dat drept o femeie cu afecțiuni psihice și a reușit să scape de suspiciunea celor pe care i-a întâlnit pe drum, mergând pe jos timp de trei săptămâni, odihnindu-se în hambare și mâncând din mila publică. În tot acest timp femeile au parcurs aproximativ 125 km prin Germania și s-au despărțit la Rhede, în apropiere de granița cu Olanda. Mona Louise Parsons și-a continuat singură drumul și a reușit să ajungă în Vlagtwedde, iar aici i-a spus unui fermier olandez că este de origine canadiană și că trebuie să găsească trupele britanice.
Femeia s-a reîntâlnit cu soțul ei, Willem Leonhardt, după război, dar bărbatul nu și-a revenit niciodată complet după traumele prin care trecuse, la rândul său, în închisoare și a murit în 1956. La scurt timp după moartea lui, Mona Louise a aflat că olandezul își lăsase un sfert din avere amantei pe care o avusese înainte de război și, chiar în timpul funeraliilor, a aflat că Leonhardt avea un fiu biologic.
Conform legislației olandeze, acesta avea dreptul la trei sferturi din averea de multe milioane de guldeni a lui Leonhardt, astfel că ea nu a moștenit nimic. Fosta asistentă s-a întors în Nova Scotia în decembrie 1957, s-a reîntâlnit cu un prieten din copilărie, generalul-maior Harry Foster, cu care s-a căsătorit în 1959 și s-a stabilit în Lobster Point, Chester. Cel de-al doilea soț a murit în 1964, apoi femeia s-a mutat la Wolfville, aproape de locul unde se născuse, rămânând aici până la moartea ei, pe 28 noiembrie 1976.
Mona Louise Parsons este singura civilă de origine canadiană care a fost închisă de naziști și una dintre puținele femei care au fost judecate de un tribunal militar nazist în Țările de Jos.
Surse:
Mona Parsons, The Canadian Encyclopedia. Historica Canada
Andria Hill-Lehr, Mona Parsons
