HomeRăzboaie și revoluțiiAl Doilea Război MondialUmoristul Tristan Bernard, trimis în lagărele naziste la vârsta de 77 de ani

Umoristul Tristan Bernard, trimis în lagărele naziste la vârsta de 77 de ani

Tristan Bernard
DS TW

Tristan Bernard, pe numele său real Paul Bernard, s-a născut la Besançon pe 7 septembrie 1866 și a fost fiul lui Myrthil Bernard, un antreprenor de lucrări publice, și al Emmei Ancel, ambii de origine evreiască.

Adolescentul a plecat din orașul natal la Paris la vârsta de paisprezece ani, a studiat la Lycée Condorcet, apoi  s-a înscris la Facultatea de Drept. După ce a făcut serviciul militar obligatoriu, Bernard și-a propus să intre în avocatură, dar nu a ajuns să profeseze niciodată. Pentru o scurtă perioadă de timp a condus o fabrică de aluminiu în Creil, apoi s-a dedicat celor două pasiuni ale sale: literatura și ciclismul. Umoristul a fost pentru o vreme directorul velodromului Buffalo 3 din Neuilly-sur-Seine, din acea perioadă provenind portretul pe care i l-a făcut pictorul Henri de Toulouse-Lautrec, iar mai târziu, fascinat de vehiculele pe două roți, a condus revista “Le Journal des vélocipédistes”.

Tristan Bernard
Tristan Bernard

În 1891, în momentul în care a început să colaboreze cu „La Revue blanche”, și-a ales pseudonimul “Tristan”, numele unui cal pe care pariase de mai multe ori la curse.

În 1894, în colaborare cu Pierre Veber, a publicat o colecție de fantezii numită “Vous m’en direz tant!” și, anul următor, a văzut lumina tiparului prima sa piesă, “Les Pieds nickelés”, care a avut un mare succes și l-a determinat să aleagă calea dramaturgiei.

watchshop.ro

În 1904, Tristan Bernard a făcut devenit angajat al ziarului “L’Humanité”, care fusese înființat de Jean Jaurès, iar mai târziu a devenit unul dintre primii colaboratori al revistei umoristice „Le Canard enchaîné”.

fashiondays.ro

Prieten cu Léon Blum, Jules Renard, Lucien Guitry, Paul Gordeaux și Marcel Pagnol, Bernard a fost o figură cunoscută a lumii literare pariziene înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. În 1905, a publicat o colecție de povestiri polițiste de mare succes, apoi mai multe romane, printre care „L’Affaire Larcier” (1907), „Secrets d’État” (1908), „Mathilde et ses mittens” (1912), „Phantom Taxi” (1919), „Aux abois” (1933) sau „Visites nocturnes” (1934).

În 1928, un gazetar al revistei bucureștene “Rampa” l-a căutat pe umoristul francez la Paris și a realizat un interviu inedit pe care îl reproducem:

bijuteriidinargint.ro

„Nu mi-a fost greu să aflu că prinţul humorului francez are, printre multe alte obiceiuri cotidiane, şi pe acela de a-şi fuma „havana de dimineaţă” pe una din băncile parcului Monceau…

Pe stradă, la cafenea, la teatru sau la curse, Tristan Bernard e totdeauna inaccesibil. Veşnic înconjurat de admiratori şi de admiratoare, peste tot salutat cu zâmbete şi cu invitaţii, risipindu-şi verva şi ironiile cu uşurinţă de miliardar american, acest latifundiar al spiritului de marcă îţi face impresia unui izvor de veselie pentru utilitate publică.

O zi fără Tristan Bernard în Parisul monden şi intelectual se poate compara, pentru cei din anturajul lui, cu o noapte de carnaval fără muzici, lampioane şi confetti…

Amabil cu toţi cei care i-au solicitat convorbiri pentru toate ţările de pe glob cu asociaţii de presă, e firesc ca Tristan Bernard să fie un blazat al interviurilor. Întrebările repetându-se la infinit, răspunsurile sale au devenit stereotipe. De aceea, fără veleităţi de reporter american, eram hotărît să adresez pontifului humorului francez altfel de întrebări decât cele consumate prin uzură.

Tristan Bernard

Am intrat în „Parc Monceau” pe la zece dimineaţa cu o nelinişte… N-aveam nici o indicaţie în privinţa băncii favorite ilustrului humorist.

O excursie amănunţită de-a lungul aleilor şi tainiţelor interminabile ale parcului ar fi însemnat o cheltuială de timp certă, cu rezultate satisfăcătoare probabile. De aceea, m-am adresat primului gardian care mi-a ieşit în cale.

— Domnule, te rog, nu cumva știi dumneata unde e banca pe care se odihnește în fiecare dimineață domnul Tristan Bernard?

Gardianul mă privi nedumerit.

— Nu știu cine este domnul Tristan Bernard…

— Cum se poate? Cel mai mare umorist francez!

— Îmi pare rău, domnule, dar nu vă pot da nici o lămurire… Căutați-l…

— E un domn scurt, cu o barbă teribilă… o barbă mare, enormă, neagră…

Gardianul își dădu cu un bobârnac chipiul pe ceafă.

— A! Bărbosul?

— Da…

— Păi de ce nu spui așa, domnule? Bărbosul ăla stă în mijlocul doicilor… la al treilea rând, drept înainte… împarte bomboane spirtoase la copii și-i pune să-l tragă de barbă până-i dau lacrimile de usturime…

— Mulțumesc… Mulțumesc…

— Pardon… Cum ai spus dumneata că-l cheamă?

— Tristan Bernard…

Gardianul scoase din buzunarul de sus al vestonului un carneţel, muie vârful creionului în gură, și scrise silabisind… Tristian… Ber-nard… Băr-bo-sul… Și după ce termină această operație grafică, mă salută respectos…

— Vă mulțumesc, domnule… Acum m-am asigurat de o țigară de foi în fiecare dimineață.

— De ce?, mă mirai eu.

— Fiindcă unui francez când îi dai bună dimineaţa şi-i spui pe nume… se simte flatat că-l cunoști și, drept mulțumire, îți oferă în cel mai rău caz o ţigară. Spre norocul meu, eu, ca și Bărbosul, nu fumez decât țigări de foi.

La zece dimineaţa, parcul Monceau reprezintă exclusiv primăvara în Paris. Numai acolo, pe aleile şi piaţetele lui, soarele îşi face complet datoria luminoasă, cerul îşi permite luxul de a se lăsa văzut în voie, iar păsările cântătoare fac orgii de triluri și voluptăți înaripate…

Al treilea rând, pe aleea principală, are aspectul unei ferme omeneşti. Populat în întregime de doici de toate vârstele şi naţionalităţile, înţesat de copii de toate vârstele, calităţile şi nuanţele, presărat cu cărucioare pentru sugaci şi mingi şi găleţici pentru făcut cozonaci de nisip galben, colţul acesta luminos, fraged şi pitoresc îţi opreşte paşii şi îţi amuză privirile.

Căci ce poate fi mai frumos, mai înviorător şi mai distractiv decât priveliştea unei pepiniere de copii, mânjiţi de soare şi de nisip, exersându-şi coardele vocale în ţipete mici, clare şi păsăreşti…

Şi, în mijlocul acestui areopag de doici şi al acestei sere minuscule de răsaduri omeneşti, revărsată pe-o bancă şi sprijinită în mânerul unui baston, o pată imensă de umbră distonează…

Nu mi-e greu să recunosc barba lui Tristan Bernard.

Şi-aşa cum îl privesc de departe — pregătindu-mi emoţionat „introducerea”, Tristan Bernard îmi face mai repede impresia unei bărbi cu om decât a unui om cu barbă.

Tristan Bernard, surprins în primul moment, mi-a ascultat introducerea cu atenţie afectată, apoi m-a poftit să stau pe bancă, lângă el…

— Îmi pare foarte rău, domnul meu, că nu știu românește. Desigur, rostită în limba maternă, introducerea dumnitale ar fi reuşit să mă emoţioneze mai mult… Şi-apoi o convorbire în limba română ar fi fost şi pentru mine o noutate… Nu ştiu dacă pentru Linguofonul meu se pot găsi şi plăci care să predea lecţii de româneşte… Aş vrea să ştiu, spre exemplu, cum se zice pe româneşte: „Vous mettez des batons dans mes roues?” Cunoşti expresia?

Că expresia o cunoşteam nu e nimic, dar că am simţit înţepătura, recunosc că a fost ceva… Am răspuns totuși clar…

— Îmi pui bețe în roate!

Tristan Bernard a repetat după mine privindu-mă în ochi.

— Îmi pui beţ în roat. Est ce-que j’ai bien prononcé?

— Foarte bine…

— Asta înseamnă că am accente… sincere, răspunse maestrul aprinzându-și o havană enormă cât un Frankfurter.

Am remarcat că Tristan Bernard nu mi-a oferit şi mie o havană… Mi-am aprins tendenţios o ţigară proprie…

— M-am jenat să-ţi ofer din ţigările mele, pentru că nu am decât una. Sunt oprit să fumez mai mult de una într-o dimineaţă… De aceea, eu, care mă supun totdeauna ordonanțelor medicului meu, m-am gândit să-i ascult sfatul. Am căutat, însă, ca această sigură havană îngăduită să fie cea mai mare posibilă.

I-am spus lui Tristan Bernard că am solicitat această convorbire pentru a o comunica ziarului „Rampa”.

— Cunosc acest ziar… Câţiva români, amici ai mei la Paris, mi-au arătat deseori caricatura mea în paginile lui… Mi-au tradus şi ceea ce scria în privinţa mea…

— Şi?

— Am constatat că „Rampa” este un admirabil ziar de teatru pentru ţara dumitale…

— În afară de asta, „Rampa” are și o importanţă europeană.

Tristan Bernard mă privi moral.

— A, să mă ierţi că n-am aflat-o încă…

— Este, domnule Tristan Bernard, singurul jurnal de teatru din Europa care apare în fiecare zi… Poate şi de pe glob…

Interlocutorul meu zâmbi. Bineînţeles, în barbă…

— Naţiunea română trebuie să fie foarte dramatică…. Desigur că în fiecare familie se găseşte cel puţin un actor sau un om de teatru…

Văzându-mă că scot din buzunar un block notes și un stilou, Tristan Bernard mă opri scurt…

— Nu, te rog, nu… Lasă-mi măcar impresia că nu-mi iei realmente un interviu. În definitiv, ce vrei să mă întrebi? Ai, desigur, întrebările gata?

— Nu…

— Atunci contezi pe surprindere?

— Pe amabilitatea dumneavoastră numai.

— Întreabă-mă. Eu îți voi răspunde fără să mă uit la dumneata. Vreau să fiu concentrat.

Portret realizat de Henri de Toulouse-Lautrec

— De ce purtați o astfel de barbă?

Tristan Bernard nu se ținu de cuvânt. Înoarse brusc capul spre mine.

— Te rog, înainte de toate, să rectifici expresia „astfel” de barbă… O barbă sinceră, onestă, naturală, nu poate fi decât ASTFEL, dacă vrei s-o porţi şi dacă vrea să crească… O barbă, domnule, se poate foarte bine compara cu talentul. Dacă o razi în fiecare zi, nu se vede. Dacă te mulţumeşti, însă, numai s-o piepteni şi s-o cureţi de… influenţe străine, creşte stufoasă, creşte cât poate… Uită-te la barba mea, a ajuns la un maximum de dezvoltare. De-aci încolo nu-i mai rămâne decât să năpârlească. Căruntă a început să fie… Dar dumneata m-ai întrebat altceva. Să-ţi răspund la chestie. Eu port barbă pentru că, în primul rând, nu m-am ras niciodată… Şi, al doilea, pentru bieţii caricaturişti. Caricatura e un gen inteligent pe care îl stimez… Ea trebuie redusă la cât mai puţin şi la cât mai elocvent. Eu mi-am dat seama că voi face obiectul inevitabi al caricaturiştilor. De aceea, ca să le uşurez sarcina, mi-am păstrat barba. E destul ca unul din ei să schiţeze o barbă, pentru ca directorul publicaţiei respective să recunoască: „O, iată un foarte reuşit Tristan Bernard”.

Tristan Bernard surâdea… Am găsit potrivit să-i pun o întrebare care mă rodea de mult…

— Aş fi curios să ştiu dacă, în timpul somnului, dormiţi cu barba pe deasupra cuverturii sau sub ea.

— Pentru a nu fi pus în această dilemă, domnul meu, am luat de mult hotărîrea de a dormi în picioare…

— Care este, după părerea dumneavoastră, secretul humorului?

— Fiindcă dumneata ai impresia că există un secret al humorului, cred că acest secret se poate reduce la următoarele legi:

  • Să nu faci spirite niciodată
  • Să nu povesteşti decât spiritele altora
  • Să nu vorbeşti cu oamenii, ci să-i asculţi… având grijă să pui „punctuaţia” în spusele lor
  • Să nu faci cunoştinţă cu lumea la vizite, ci privind-o dimineaţa pe ferestre
  • Să porţi barbă
  • Să mănânci totdeauna cu poftă…

— Oare toţi membrii „Academiei humorului” întrunesc aceste condiţiuni ?

— „Academia humorului” din membrii căreia am plăcerea să fac parte şi eu este, domnule, cea mai serioasă glumă pe care au făcut-o humoriştii în viaţa lor. Poate dumneata îţi închipui că şi clădirea în care funcţionează această academie trebuie să fie o construcţie veselă. Ei bine, nicăieri, înţelegi, nicăieri nu există, nu s-a văzut o tristeţe mai mare ca în şedinţele acestei academii.

Tristan Bernard îşi scutură de pe haină scrumul căzut din havană. Îşi priveşte ceasul şi fluieră a mirare…

— Unsprezece ore.

— Deja?

— Ceasul este un obiect care, deşi stă pe loc, merge… Să nu crezi că asta e o cugetare a mea… Aparţine celui mai spiritual om din Franţa.

— Cine este acel om?

— Cum nu ştii? Marius… Ilustrul Marius… autorul tuturor anecdotelor de pe pământul Franţei…

— Ştiţi că avem şi noi, în România, un astfel de exemplu… La noi, însă, se numeşte MITICĂ…

— Mitic! C’est un charmant nom pour un si grand homme d’esprit… Și pot să-ţi spun că mă gândesc de mult la o piesă de teatru ai cărei eroi să fie reprezentanţii humorului naţional ai fiecărei ţări… O piesă de humor internaţional…

Şi, fireşte, în rolurile principale, voi avea grijă să pun pe MARIUS şi pe MITIC, fiindcă, pe lângă rudenia de sânge care îi apropie, aceşti doi tipi se bucură şi de simpatia mea personală…

Dacă Tristan Bernard nu şi-ar fi privit pentru a doua oară ceasul, aș mai fi continuat să-i pui întrebări… Dacă…

*** Simeon Kiru, revista Rampa, mai 1928

Pentru că era de origine evreiască, în timpul ocupației naziste a Parisului din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, scriitorul a fost nevoit să-și părăsească locuința din capitală și să se refugieze la Cannes, locuind o vreme la Hotelul Windsor. Prietenul său, scenaristul Carlo Rim, l-a îndemnat să vină să se ascundă noaptea la el acasă, dar Tristan Bernard i-a răspuns: “La vârsta mea, nu mai dorm!”, apoi a adăugat: “Știi că apar în Petit Larousse? Nu arestezi pe cineva care apare în Petit Larousse”.

Un alt prieten, Roland Dorgelès, l-a îndemnat, și el, să vină să se ascundă în casa sa de la țară. Dramaturgul și soția sa au fost arestați de ofițerii germani în septembrie 1943, când tocmai se hotărîseră să-și cumpere bilete de tren pentru a se ascunde de naziști. Bernard a fost internat în lagărul de la Drancy, dar a fost eliberat pe 21 octombrie 1943, datorită intervenției scriitorului Sacha Guitry și a actriței Arletty, după ce inițial refuzase să fie scos din lagăr pentru că nu voise să-și părăsească soția, pe Mamita. Mai târziu i-a mărturisit avocatului Maurice Garçon: “Nu mi-a plăcut niciodată să învăț istorie, dar această supărare nu este nimic în comparație cu obligația de a o trăi.”

Lagărul de la Drancy (sursa: Bild)

Tristan Bernard a încetat din viață la Paris pe 7 decembrie 1947, la vârsta de 81 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Passy, unde a fost odihnește și soția sa, Agathe Marcelle Reiss, care a supraviețuit până în 1952.

“Bulevardul literar francez a pierdut zilele acestea una din figurile lui cele mai pitoreşti: Tristan Bernard! Rotofei la trup şi rubicond la faţă, cu un permanent zâmbet maliţios în colţul buzelor cărnoase care răsăreau pofticioase din barba încărunţită de vreme şi de scrumul nelipsitei ţigarete, Tristan Bernard şi-a purtat silueta încoronată de borurile imense ale unei pălării tot așa de faimoase ca şi spiritul lui prin toate cartierele şi cafenelele Parisului artistic şi a fost nelipsit din ceea ce făcea strălucirea „repetiţiilor generale“ ale teatrelor pariziene. Şi asta timp de decenii atât de numeroase, încât imaginea lui se permanentizase în pitorescul Parisului, ca oricare din monumentele pe care turistul străin era fericit să le întâlnească în aventura peregrinărilor printre curiozităţile Capitalei franceze.

Epicurian în cotidian, dar şi în atitudinile intelectuale, apariţia lui Tristan Bernard în câmpul literelor franceze a însemnat una din cele mai fericite încarnări a ceea ce s-a obişnuit a se numi „spiritul galic”. Observator nu lipsit de incisivitate, dar fără osteneala aprofundării psihologice, comentator spiritual, în sensul umoristic, al indivizilor şi al unor moravuri burgheze, notaţiile intelectuale ale lui Tristan Bernard, condensate la început în nuvele și romane, iar mai târziu în teatru, aveau savoarea unor glume bune, dincolo de banalitatea calambururilor.

Fantezia și inventivitatea dramatică, adesea remarcabile, s-au aliat cu înclinarea caracteristică originii lui specifice, de a biciui mai ales moravurile decât oamenii. Tristan Bernard înlocuia în viaţă, ca şi în literatură, drama sufletească printr-un scepticism ironic, ducându-l în timpul războiului în lagărele de concentrare ale Franţei cotropite de nemţi. Nici cafenele, nici saloanele, nici mai ales „ceux de répétitions generals” n-au încercat să evite bătrâneţilor lui această dureroasă încercare”, scria George Horia în Rampa la moartea dramaturgului. (Rampa, 1947)

Tristan Bernard
DS TW
Latest comment

leave a comment