HomeEroii României moderneMonumentul lui Bălcescu la Palermo

Monumentul lui Bălcescu la Palermo

Monumentul lui Bălcescu
DS TW

“Palermo, capitala acelei Sicilii pe care chiar locuitorii ei o socotesc desprinsă, în toate felurile, de continent, este cea mai vânturată răspântie, în care se încrucişează cele mai felurite civilizaţii şi omeniri. Alături de cupolele maure de la San Giovani degli Eremitani, catedrala în stil normand asigură posibilitatea fără precedent a întâlnirii dintre cel mai exotic Orient cu cel mai îndepărtat Septentrion; palmierii giganţi din parcul Palatului Regal, în preajma Capelei Palatine, ascund sub cupola verde a răsfirării lor legănate ca în oazele africane aurăria mozaicurilor aduse tocmai de pe malul Bosforului; eleganța rafinată a prăvăliilor din centrul cosmopolit se găseşte bine când o ţine în loc, în răspântia furnicând de mulţime toată ziua, un car pe două roţi mai mari ca el, zugrăvit în cele mai izbitoare colori, tras de-un măgăruş mai împovărat de hăţuri, numai paftale şi pene, ca de cei din car.

Sicilieni veniţi la târg, în hainele de acasă, cu fesul negru pe cap, cu ciucurele peste umăr, cu pipa lungă în barba rotundă, iar nevestele cu şalul scurt peste corsetul înflorit ca părul. Palermo nu s-a schimbat, în acest fermecător furnicar de contraste, faţă de ceea ce era către jumătatea veacului trecut când, mânat într-acolo de boală, dar şi de acea nostalgie pentru Sicilia pe care-o dorea până şi austerul nostru Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu avea să trăiască la Palermo cele mai fericite şi cele mai tragice clipe ale fărâmei de viaţă ce-i mai rămânea.

Închipuirea îi vede silueta romantică, subţire ca de umbră, prin răspântia din centrul acestui mare târg oriental. Ochii îi sclipesc lacomi de soare şi viaţă, de sub fruntea tristă şi descoperită în briza mării calde, aşa cum i-o conturase, în 1846, penelul lui Negulici. Iată-l pe străzi, prin biserici, în biblioteci, mai ales poate să găsească vreo îndrumare pentru povestea lui Mihai Viteazul; iată-l la Poştă, după scrisori de la numeroşii prieteni din Paris sau de la iubita soră Sevastiţa, din “ţară”. Scrisorile, singura tovărăşie în acel furnicar de lume străină. Sau, iată-l urcând la Monreale, printre grădinile cele mai bogate în rod de aur din câte au răsădit mâini de Esperide pe pământ. Odată, la apus, iată-l urcând în mistic pelerinaj, până la Sanctuarul Sfintei de pe Muntele Pellegrino, în faţa oraşului cu casele retezate de raza soarelui pieziş, dus pe mare.

S-a închinat o clipă în bisericuţa săpată în stâncă şi apoi a mai urcat o culme, cea din urmă, de pe care i se desface în faţă infinitul: marea, până departe, spre culmea fumurie a Vezuviului într-o parte, spre culmea albă de zăpadă căzută peste focul Etnei, de alta. Jos, sub prăpastia de la picioare, ţărmul: o barcă încreţeşte faţa apei, cu pânzele căzute. Singurul tremur, în liniştea serii calme ca nemărginirea. Lângă ţărm, o grădină mare, mulţi chiparoşi, orânduiţi în şir, după linia potecilor. Se desluşeşte un cimitir, întâia stea aprinde întâia candelă. Seara e rece, acolo sus, pentru sănătatea şubredă a bietului Bălcescu.

watchshop.ro
Bălcescu

În iarna lui 1847, doi tineri romantici moldoveni, Vasile Alecsandri şi Elena Negri, coborau de la Veneţia, în căutarea soarelui, la Napoli mai întâi. Elena, ca şi prietenul comun, Bălcescu, suferea de piept. Acesta venise la Napoli, prin Marsilia şi Livorno, pe mare, de la Paris, unde se stabilise; voia să profite de prilejul întremării forţelor slăbite de boală, spre a face şi cercetări în bibliotecile Italiei, pentru “Istoria lui Mihai Viteazul”, la care tocmai lucra. Alecsandri dăduse peste el în împrejurări cu totul neobişnuite şi anume în căutarea unui martor pentru un duel.

fashiondays.ro

Într-adevăr, zărindu-l pe malul mării, la Chiaia, Bălcescu îi dăduse numaidecât de ştire că pe vapor avusese un incident cu un doctor napolitan pe care îl şi provocase la duel. Noroc de italian că-şi ceruse degrabă scuze, prin Alecsandri. Altfel, biografia lui Bălcescu s-ar fi îmbogăţit cu un fapt mai mult. Sigur este că, odată încheiat cu bine acest episod puţin cunoscut de altfel, Bălcescu părăsise Neapolul, spre a se duce la Palermo, urmat apoi acolo de Alecsandri şi de Elena Negri. Au rămas trei luni de iarnă în apropierea oraşului, la Villa Delfina, în împrejurări pe care le evoca mai târziu poetul moldovean.

“… Bălcescu locuia aproape, în căsuţa unui concitadin. În toată dimineaţa el se punea dinaintea uşii pe un scaun, la soare, şi citea cărţi vechi în care descoperea notiţe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina… Aceasta poseda o terasă largă pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice ce răspândeau parfumuri îmbătătoare, şi mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găseşte peştera Sfintei Rozalii… În dreapta, ochii se plimbau pe întinderea albastră a Mării Siciliene brăzduită de bărci uşoare… Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Câte plimbări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei admirând bogata vegetaţie a Siciliei! Câte planuri am aşternut împreună pentru deşteptarea neamului românesc!”

bijuteriidinargint.ro

Într-acestea Elena Negri se simţea tot mai slăbită, astfel că avea să plece spre Moldova în primăvara anului acela. Bălcescu, presimţitor al unei morţi mai tragice, tot în străini, dar fără nimeni, plânsese la plecarea Elenei Negri.

Bălcescu

Înflăcărarea vieţii s-a reaprins totuşi în el curând, la izbucnirea Revoluţiei din 1848, când a dat fuga la Bucureşti spre a ajunge unul din cei mai întreprinzători susţinători ai mişcării. Aceasta, odată isprăvită cum s-a isprăvit, Bălcescu şi-a păstrat locul de căpetenie a naţionaliştilor revoluţionari, luând partea cea mai activă la organizarea emigraţiei în străinătate, prin încercarea de a determina în tot Orientul o mare mişcare menită să ducă la înfăptuirea întreagă a idealului urmărit. Sunt ani în care Bălcescu a militat cu mult zel în vederile agitatorului italian Giuseppe Mazzini, al cărui secretar a şi fost la Londra, şi în programul căruia se înscrisese cu stăruinţă înfăptuirea unei vaste Confederaţii Danubiene.

Munca aceasta de agitator desfăşurată către 1850 între Londra şi Paris topise în Bălcescu cea din urmă energie. Astfel că se văzuse nevoit, în toamna târzie a anului 1852, să coboare din nou la Palermo. Se simţea mai rău de data aceasta; singurătatea îl chinuia şi cu dânsa gânduri negre, ca niciodată. Singur la Palermo, cu banii puţini, abia-abia rămaşi din călătoria lungă din care tocmai sosise după ce gândurile îl bătuseră să se ducă în Egipt, prin Napoli şi Malta, de la Galaţi, unde, proscris, se furişase cu orice preţ să mai vadă pământul ţării şi faţa alor lui; aceştia, din rodul viilor părinteşti, îi trimiteau acum, cu greu şi zăbavă, bani luaţi de pe la cămătari.

La aceste lipsuri, se adăuga spulberarea nădejdii că se va învrednici o rudă oarecare să mijlocească de la Domn mult dorita învoire pentru întoarcerea lui, bolnav, în Patrie. În atare împrejurări, ştiindu-se iubit de numeroşi prieteni emigraţi în străinătate, Bălcescu, simţindu-se prea singur şi neajutat, le adresase o adevărată circulară, făcând apel la mărinimia unuia măcar, să-i ţină tovărăşie la Palermo. Din păcate pentru capitolul solidarităţii care-i unea pe tinerii reprezentanţi ai Renaşterii naţionale româneşti, nici unul n-a putut răspunde la deznădăjduita chemare: Alecsandri, suferind la Paris; Bălăceanu, cu bani puţini la Nisa; Kogălniceanu, dornic de liniştea de-acasă; Ghica, la Constantinopol; Goleştii, prin Germania.

Se mulţumesc să-i adreseze calde scrisori de îmbărbătare, pe care însă Bălcescu n-avea să le mai poată citi. De altfel, fratele său se găsea la Paris, dar, dintr-o pricină sau alta, n-a putut veni la Palermo. Cu atât mai puţin sora Sevastia, cea mai devotată, în orice caz, fratelui bolnav şi singur prin străini. Bălcescu locuia la Palermo în unul din cele mai căutate hoteluri ale vremii, la “Trinacria”, pe malul mării, îşi mai susţinea deci pretenţiile de reprezentant al tineretului revoluţionar român în Italia, cu toate că auspiciile sub care se găsea acolo erau cele arătate în paşaportul de călătorie, supus al Sublimei Porţi.

Într-o odaie a acelui hotel, fără nimeni, necunoscut, s-a săvârşit din viaţă Nicolae Bălcescu, pe la unu după ora prânzului, în ziua de 29 noiembrie 1852. Ochii i-au fost închişi de-o cameristă, poate îngrozită c-o făcea pentru un muribund la capul căruia nu rostea dezlegarea din urmă un preot catolic. Martori, în actul de deces scris la 30 noiembrie, groparii cimitirului Rotoli, cimitirul de sub stânca Sfintei Rozalii, pe care urcase cândva Bălcescu şi desluşise de acolo, în marginea mării, aleile de chiparoşi.

Cimitirul comunal din Palermo în care se îngropau, ca azi, şi bogaţii, şi săracii, şi necunoscuţii, şi străinii, al căror cadavru nu-l cerea nimeni. Cum era Bălcescu. Pentru el şi alţii asemenea, în cimitirul acela se găseau gropi înşirate la rând, în care morţii erau puşi cu următoarea rânduială: în fiecare zi se deschidea o altă groapă din şir, pentru ca să-i mai vină rândul peste un an, din motive de igienă. În felul acesta, se poate preciza măcar locul în care zac până astăzi osemintele lui Nicolae Bălcescu. Când l-au pus acolo, fiind aşa era obiceiul, n-avea nici coşciug, poate nici haine pe el, îngropat de Primărie fără nimeni, la 33 de ani, pentru care, de formă, dădeau mărturie groparii.

Chemat de hotelier, consulul Turciei luase notă că de pe urma lui Bălcescu rămăseseră datorii, câteva lucruri şi nu puţine vrafuri de manuscrise, împreună cu scrisorile venite prea târziu. Datoriile, achitate apoi până la un ban din sărăcia bietei lui familii erau: 600 de franci la hotelier şi de la doctor. Grija cea dintâi de lucruri şi mai ales de manuscrise a purtat-o Maria Cantacuzino, ajutată, de la Paris, de Vasile Alecsandri.

Monumentul lui Bălcescu

Mort fără nimeni la căpătâi, din cei mulţi care-l iubeau ştiindu-se iubiţi de el, îngropat fără urmă în gropniţa obştească, niciun semn nu deosebeşte, până azi, locul în care zac totuşi osemintele lui Nicolae Bălcescu al nostru. De aceea, nu i-au putut fi aduse în Patrie. Încercările, în acest sens, n-au lipsit şi ele datează de mult, încă din 1863, ceea ce se ştie mai puţin, pe vremea Domnitorului Cuza, la guvern în Bucureşti fiind loan Ghica, s-a dat o ordonanţă domnească pentru trimiterea la Palermo a lui Nicolae Ionescu, în vederea repatrierii neplânselor relicve.

Trimisul lui Cuza aflase atunci că Bălcescu fusese pus în groapa comună şi că nu era cu putinţă identificarea osemintelor. Anii au trecut şi s-a uitat de nobila încercare de la 1863. Până ce, tocmai în 1925, un student român din Italia, fără a cunoaşte faptele de mai sus şi starea de lucruri de la Palermo, a făcut să apară în ziarele din ţară ştirea senzaţională a “găsirii” mormântului lui Bălcescu.

Ceea ce l-a îndemnat pe Ionel Brătianu, pe atunci Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi nepot al acelui Dimitrie Brătianu, prietenul de conspiraţii mazziniene al lui Bălcescu, să numească o comisie ministerială, în sarcina căreia să cadă grija aducerii în ţară a mult căutatelor rămăşiţe pământeşti. Delegaţia fiind dată domnului profesor Lapedatu, pe atunci Ministru al Artelor şi Cultelor, domnia-sa a crezut cu cale să treacă grija cercetărilor la faţa locului lui Vasile Pârvan, directorul Şcolii Române de la Roma, care, prin personalul Şcolii, a întreprins din nou cercetări la Palermo, identificând locul precis al gropii, care a fost chiar deschisă. Pentru a se constata, spune raportul către Minister, că osemintele lui Bălcescu “zac la un loc cu alte a peste o sută de rămăşiţe omeneşti”.

Cum vedeţi, sfârşea raportul, speranţa cu care ne mângâiam de a putea afla şi aduce în ţară rămăşiţele pământeşti ale marelui şi neuitatului patriot român e definitiv închisă. Ceea ce mai putem face e să aducem la îndeplinire propunerea pe care mi-o sugerează d. Pârvan, în scrisoarea ce mi-a trimis împreună cu raportul, să punem o placă comemorativă pe zidul casei în care şi-a dat sfârşitul şi să ridicăm, la cimitir, lângă groapa comună unde zace Bălcescu, un frumos cenotaf. De fapt, primul gând de-a pune o cruce la căpătâiul acela a fost al surorii lui Bălcescu, aceeaşi care-a căutat pe cineva să ştie italieneşte şi să-i scrie, aşa, mai convingător deci, hotelierului de la “Trinacria”, spre a-i da de ştire că doreşte să afle cum se stinsese din viaţă fratele său, dacă-şi exprimase vreo dorinţă, dacă rostise vreun nume. Adăuga apoi rugămintea să însemne, la cimitir, locul mormântului cu o cruce, ori o simplă piatră, cu numele şi data, până ce aveau să se învrednicească de un monument.

Cu toate că de acest lucru trebuia să se intereseze la Palermo şi fratele lui Bălcescu, atunci nu s-a făcut nimic. După cum fără urmare a rămas, în 1925, propunerea domnullui ministru Lapedatu. Din fericire însă, s-a constituit nu de mult în ţară un comitet, din îndemnul domnului profesor Const. Kiriţescu, care, ajutat de actualul director al Şcolii Române de la Roma, colectează sumele necesare şi îngrijeşte de execuţia monumentului care va însemna, în sfârşit, locul odihnei din urmă, între chiparoşii din malul mării, a celui care doarme somnul veşniciei, pribeag după moarte, ca şi în viaţă.

Alexandru Marcu, Un monumescu la mormântul lui Bălcescu,

Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1935

Bălcescu

În sfârșit, în mai 1935, pe marginea gropii comune nr. 15 din cimitirul Rotoli din Palermo, printre chiparoşii negri de pe alee, s-a înălţat monumentul lui Nicolae Bălcescu.

Executat în marmură de Carrara, are aspectul unei stele funerare, format dintr-un fus monolit ce poartă pe partea superioară un bloc cubic căruia i s-au tăiat colţurile, astfel încât să prezinte pe toate cele patru feţe verticale câte o cruce greacă. Înălţimea monumentului este de 3 metri și 40 centimetri.

Pe soclu, o inscripţie simplă: Nicolae Bălcescu. Dedesubt sunt săpate în piatră cuvintele scriitorului:

Cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă.

La baza monumentului se află inscripţia în limba italină:

Nella fossa comune No. 15 giace Nicola Balcesco storico e patriotta romeno morto în esilio a Palermo il 29 Novembre MDCCCLII

Monumentul este opera arhitectului George Ionescu, membru al şcolii române din Roma şi a fost executat, după planurile şi sub supravegherea autorului, de sculptorul Antonino Alessi din Palermo.

Pe faţada casei din Via Butera 26, fostul Hotel Trinacria, în care Bălcescu a trăit în ultimele sale zile, s-a fixat o placă de marmură cu inscripția:

In questa casa mori — in esillio — solo e sconosciuto — il 29 Novembre 1852 — Nicola Balcesco — insigne storico e patriotta — fervido combattente per il risvoglio — della Romania moderna.

(În această casă a murit în exil, singur şi necunoscut, la 29 Noemvrie 1852, Nicolae Bălcescu, mare istoric şi patriot, înflăcărat luptător pentru deşteptarea României moderne).

Placa e aşezată lângă poarta de intrare a casei, simetric cu o altă lapida în amintirea lui Giuseppe Garibaldi, care din aceeaşi casă a pornit lupta de dezrobire şi unitate a Italiei.

DS TW
No comments

leave a comment