A venit pe lume pe 2 iulie 1893 la București și a fost fiul Alexandrinei Burelly și al lui Ion Luca Caragiale (primul băiat al dramaturgului a fost Mateiu, autorul “Crailor de Curtea Veche”). Următoarea născută, Ecaterina, alintată Țușki (căsătorită Logadi) ne-a lăsat amintiri foarte valoroase despre familie. Pentru scurt timp poeta Elena Farago a fost guvernanta celor doi copii legitimi ai lui Caragiale.
Luca Ion, alintat în familie Luki, i-a fost apropiat tatălui, de la care a moștenit talentul literar. Cei doi frați au fost descriși de Cella Delavrancea, care le-a fost apropiată, astfel: “Țușki era ascuţită la faţă, cu părul negru şi o fundă albă în creştetul capului. Era slabă şi semăna cu o veveriţă. Luki, bondoc şi blond, purta ochelari, ceea ce ne-a mirat, şi părea pretenţios, deşi nu era decât de opt ani. Părinţii s-au îndepărtat şi ne-au lăsat singuri. Le-am oferit imediat leagănul. Tuşki, sfioasă, n-a îndrăznit să refuze să se urce şi să se lase împinsă în văzduh. Tăcea, cu mâinile crispate pe frânghie, și noi râdeam când zbura sus. Luki a refuzat această plăcere, spunând grav: eu sunt prudent”.
Despre educația lui aflăm din corespondența lui Caragiale cu Paul Zarifopol: “D. Panait Cerna, tânărul poet filosof, distins matematic şi mare meloman, aflându-se pe doi ani la Berlin, a binevoit, spre bucuria noastră, să se însărcineze cu educaţia ştiinţifică a lui Luki”. (scrisoare datată noiembrie 1909) Într-o mărturisire din 1969, sora mai mică își amintea: „Luky era bun şi la literatură, nu se decisese încă ce anume să urmeze la facultate, iar tata nu intervenea în această privinţă. „Găseşte-ţi orice drum vrei, spunea el, numai de literatură să nu te apuci. M-am chinuit eu destul cu ea şi mi-am blestemat ceasul“.
Dispariția neașteptată a lui Caragiale, stins la Berlin în iunie 1912, a lăsat-o pe văduva lui Caragiale și pe cei doi copii într-o situație dificilă. Alexandrina, Luki și Tușki au revenit în țară în 1915 (un an mai târziu Luca a publicat poemul „Triptic madrigalesc” în revista „Flacăra”), pentru că izbucnirea Primului Război Mondial le-a dat peste cap planurile. Se pare că tânărul a fost, ca și fratele său mai mare, Mateiu, germanofil convins.
În colaborare cu Ioan Gherea, a scris romanul „Nevinovățiile viclene” tipărit în foileton în revista Viața românească în vara anului 1920 și reeditat în 1968 de Editura Tineretului.
În aceeași perioadă, la opt ani după moartea distinsului său tată, tânărul Luca Ion a publicat în “Ideea Europeană” o serie de preţioase “Amintiri despre Caragiale” scrise însă ca şi cum nu ar fi fost vorba despre propriul părinte, ci despre un scriitor cu care nu a avut nici o legătură de familie:
“Ezita asupra poziţiei unui adverb, asupra sensului exact al unui cuvânt şi chiar asupra necesităţii unei virgule, pentru că urmărește coincizie şi claritate. Aceasta a învăţat-o la Școala Junimei literare din Iaşi, pe care o frecventase în tinereţe şi unde primise o înclinaţiune scumpă şi puternică pentru Vasile Pogor, cu care vorbise mult despre stil.
“Calul Dracului” a fost prefăcută de patru ori, iar “Kir Ianulea”, pe care l-a scris în trei zile, l-a “pieptănat” două săptămâni în şir. Când termina, mărturisea Caragiale fiul, era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă pașnică. Mai aflăm din amintirile fiului că dramaturgul “era un înfocat detractor al romantismului, avea predilecţiune pentru autorii vechi; Herodot, Plutarh, Dante şi Machiavelli erau autorii lui iubiţi. “Oedip-Rege” al lui Sofocle îl făcea să plângă și la bătrâneţe şi cita cu o vădită satisfacţie discursurile naive şi delicate ale ingenuei Agnes din “L’Ecole des Femmes”.
Caragiale era meloman, cunoştea “pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart şi pe “părintele” Haydn. Muzica îl făcea să vibreze și să plângă… Avea dispreţ pentru poezia lirică. Despre opera lui Eminescu evita să vorbească, dar povestea despre omul Eminescu anecdote, când comice, când tragice.
“Din poeţii români marea lui admiraţie recădea asupra lui Coşbuc, pe care ni-l citea adesea în familie, seara. ÎI citea cu glasul lui sigur, plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuanţe pe care le exprima poetul. Dar după câte îmi amintesc, ceea ce-i plăcea mai mult din Coşbuc nu era partea lirică, ci partea epică”.
Luca Ion Caragiale a vorbit despre tatăl său și în legătură cu răscoalele ţărăneşti: “Una din amintirile puternice pe care le păstrez despre părintele meu e aceea când i-am adus întâiul jurnal nemţesc care amintea revolta ţăranilor din 1907. În anul acela care persiflase avânturile patriotice, o groaznică suferinţă a început să clocotească. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mâini. Când îi vorbeam, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă desnădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le fac ciocoilor!”.
Articolul tânărului se încheie cu o amintire din ajunul morții lui Caragiale: “Într-o noapte caldă de iunie am stat de vorbă târziu cu tata. Fereastra era deschisă şi din stradă se auzea zgomotul vieţii intense a Berlinului. Vorbea cu admiraţie şi emoţie despre Shakespeare şi despre teatru în general. Îmi pare rău că nu pot repeta exact tot ce a spus în noaptea aceea, căci a vorbit într-un fel rar lui însuşi. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbeşte cum îi vine în momentul afectului. ÎI asemăna cu arhitectura, căci ca şi în arhitectură clădeşti în teatru. A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat şi cu obrazul foarte liniştit”, încheia fiul.
*** Mişcarea, ianuarie 1920
După un an și jumătate de la tipărirea acestor amintiri, pe 7 iunie 1921, Luca Ion Caragiale, care publicase doar câteva poezii și traduceri din Edgar Allan Роe în revistele epocii, s-a stins din viață la București, victimă a epidemiei de gripă care a secerat, la finalul Primului Război Mondial, milioane de oameni. Avea 28 de ani.
Moartea lui timpurie nu a fost considerată de interes pentru presă și public. Ziarul Viitorul a scris doar o scurtă notiță:
“Aflăm cu adâncă părere de rău încetarea din viață a lui Luca I. Caragiale, după o suferință de cinci săptămâni din cauza unei răceli. Defunctul era al doilea fiu al neuitatului scriitor Caragiale. El piere în floarea vârstei. Transmitem familiei îndurerate cele mai sincere condoleanțe”.
Eugen Lovinescu scria despre el în Sburătorul literar:
“Putând fi strivit de moștenirea lui Ion Luca, el o purta totuși ușor pe umerii lui juvenili. Nu-i impunea; candida lui prezumție îi inspira chiar o atitudine de liberă critică. Nu s-ar putea spune că Luca Ion era detractorul lui Ion Luca; literatura tatălui întâmpina însă rezerva fiului. Fără a-i fi ostil, n-o privia cu indulgență, nu voia s-o continue. Deși izbea neplăcut la început, gestul ce insista cu ostentație să zdrobească tiparul patern conținea totuși o afirmație indispensabilă oricărui progres.
Diferențiarea nu presupune cu necesitate progresul. Generând o iluzie utilă, o tolerăm cu toate acestea în principiu și o anulăm după cazuri. Iluzia lui Luca Ion de a face altfel și mai bine decât Ion Luca era dintre iluziile anulabile”.
După un an, revista Flacăra l-a omagiat în câteva cuvinte:
“Temperamentul lui prea occidental ca să-i îngăduie impulsivitatea aceea care se apropie de reclamă a făcut ca nici lumea literară să nu îndrepte o serioasă ori cel puțin prietenescă luare aminte spre cel ce murise în chip veninos de tragic. Se împlinește un an de la moartea lui Luca Ion Caragiale și abia câte un glas răsleț a pomenit câteva cuvinte despre el.
Despre criminalii care emoționează publicul și despre victimele lor care dau acea perversă compasiune se scriu coloane întregi cu fotografii în text… Și totuși, am îndrăzni să credem că Luca I. Caragiale avea însușiri care i-ar fi dat un loc bine rotunjit în literele române. Ceea ce cunoaștem din scrisul lui indică mult mai mult decât o simplă prefață a posibilităților talentului său. Pentru cei ce l-au cunoscut mai de aproape, “Luchi” era unul din prietenii cei mai simpatici prin familiaritatea lui bine crescută și cei mai amuzanți prin pitorescul bizar al tumultuosului său verbial.
Intelectualitatea lui avea ceva din agilitatea și zburdălnicia limpede și sigură a unui campion de tenis. Ea se apuca cu aceeași precizie și bogăție de colorit la micile noastre palavre ca și la cele mai serioase discuții de estetică ori metafizică. Minunata lui memorie și neastâmpărata sa hărnicie veșnic alergând și robotind făcuseră dintr-însul o mică enciclopedie vie care uneori impunea, alteori amuza, dar niciodată nu dădea impresia nesuferită a pedantismului…”
*** Flacăra – Literară, Artistică, Socială, iunie 1922
Luca Ion Caragiale a fost căsătorit cu Fani, nepoata lui Constantin Dobrogeanu Gherea, iar după moartea lui, tânăra văduvă și-a refăcut viața cu un obscur funcţionar de stat numit Lipatti și a locuit la Constanţa,
Сum ar fi evoluat viața literară a lui Luki e greu de spus. Dacă despre fratele vitreg, Mateiu Caragiale, s-a vorbit şi s-a scris mult, Luca Ion Caragiale a fost pomenit mai frecvent ca fiu al lui “Conu Iancu” decât ca poet. Poemele apărute prin reviste (“Flacăra”, 1916 şi 1922, “Viaţa românească”, 1920, “Cuvântul liber”, 1921 şi “Hiena”, 1921) nu impresionaseră la acel moment publicul, iar celelalte scrieri (ciclurile “Efigiile înfiorate”, “Chipuri sulemenite”, “Izvodul vrajei”, “Dintr-un oraş de munte”) nu erau, se pare, destinate tiparului.
