Petru Dumitriu s-a născut pe 8 mai 1924 la Baziaș și a fost fiul lui Petru, căpitan de grăniceri, și al Theresei Debretzy, o tânără ce provenea dintr-o familie din mica nobilime secuiască din Sfântu Gheorghe. Viitorul scriitor și sora sa mai mică, Lila, au fost botezați în religie ortodoxă și au avut-o ca guvernantă pe elvețianca Henriette Vicenzia Bielussici.
Copilul a absolvit școala primară și gimnaziul la Orșova, a urmat apoi liceul la Târgu-Jiu și s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității București, devenind student al lui Nae Ionescu. După primul an, a plecat cu o bursă a Fundaţiei Humboldt la Universitatea din München, însă a întrerupt cursurile în anul al III-lea, în 1944.
Un an mai târziu a fost remarcat de un juriu format din Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl și a primit premiul de
debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului, iar prima sa carte a văzut lumina tiparului în 1947. În această perioadă, a început o relație cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, care era cu 24 de ani mai în vârstă decât el, și cu care se va căsători mai târziu.
La scurt timp, tatăl lui a fost arestat pentru că fusese ofițer în Corpul Regal, mama a rămas fără nici un venit, iar sora a fost exclusă de la Facultatea de Medicină din București. Se pare că acest context l-a determinat pe Petru Dumitriu să înceapă să scrie texte proletcultiste, în care glorifica taberele de muncă forțată de la șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în speranța că își va ajuta familia dacă își arată adeziunea față de regimul comunist.
În 1953, Petru Dumitriu a publicat nuvela “Bijuterii de familie” și patru ani mai târziu, în 1957, cele trei volume ale romanului ”Cronică de familie”. Cartea a fost în scurt timp tradusă în germană, cehă, poloneză, iar în 1959 – în franceză. Într-o evocare din 1994, Gheorghe Tomozei îl portretiza astfel: “Era de o frumuseţe fizică ce atingea magnificenţa, înalt, suplu, tuns Cicero, cu ochii migdalaţi umbriţi de lungi, neverosimile gene, un Gary Cooper altoit cu Lord Byron…(în) costume de lânuri groase cu veste albe sau galbene, de mătase, cămăşi de zăpadă cu bufoni «burghezo-moşiereşti» şi papilioane gracile sau, după caz, bătrâneşti lavaliere sadoveniene contrastând cu tenul său de efeb”.
Petru Dumitriu devenise un scriitor foarte bine cotat, era răsplătit cu onorarii fabuloase pentru acea vreme, a primit chiar funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă. S-a despărțit de Henriette Yvone Stahl în 1954 și a început o relație cu Irina Medrea, fiica lui Florian Medrea, primul comandant al Gărzii Naționale de la Alba Iulia și fosta soție a istoricului Nicolae Fotino, o frumusețe a anilor ’50. Cei doi s-au căsătorit în scurt timp și au avut o fetiță, Irene, născută în 1959.
În 1960, Petru Dumitriu a decis să fugă în străinătate. A plecat împreună cu soția, Irina Medrea, reușind să ajungă în Germania federală, dar fetița, în vârstă de doar un an, a rămas la București. Sperau să își poată recupera rapid copilul, dar Irene a fost luată de Securitate de la bunici și trimisă într-un orfelinat, fiind înregistrată cu un nume fals. În ciuda numeroaselor demersuri oficiale pe care le-a făcut, Petru Dumitriu nu a reușit să și revadă fetița până în 1964, când premierul Ion Gheorghe Maurer, aflat într-o vizită oficială la Paris, a fost supus unor presiuni publice pentru a rezolva problema copilului-ostatic.
Mai multe ziare publicaseră scrisoarea lui Petru Dumitriu prin care își cerea copilul sechestrat în România și după două luni, la ordinul lui Maurer, fetița a fost eliberată din orfelinat și încredințată surorii Irinei Medrea. Aceasta a preluat-o și a plecat, cu acordul autorităților comuniste, în Germania, pentru a o preda soților Dumitriu.
În tot acest timp, Henriette Yvone Stahl, prima soție a scriitorului, a fost supusă unor presiuni îngrozitoare. Deși era bolnavă, la opt luni după plecarea lui Petru Dumitriu a fost arestată pentru o perioadă de un an și patruzeci de zile, fiind acuzată de complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiune de denunţ.
În perioada de detenție, a fost obligată să spună că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (“Drum fără pulbere”, “Cronică de familie” și “Pasărea furtunii”), pentru că autoritățile comuniste încercau, prin orice formă, să-i discrediteze opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette a cedat și a acceptat să semneze mai multe articole de demascare apărute în revista “Glasul patriei”. În cele din urmă a fost eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani.
“La opt luni după plecarea lui Petru, eu am fost arestată. Ştiam că voi fi arestată. M-am mirat numai că s-a întârziat atât. Am înţeles că era normal să fiu interogată amănunţit. Fusesem cea mai bună prietenă a lui Petru. Pot afirma că cel mai greu timp al vieţii mele s-a scurs în lunile de aşteptare când eram sigură că voi fi închisă, mai greu chiar decât puşcăria. La fiecare bătaie în uşă îmi părea că a sosit momentul să fiu arestată. În timpul puşcăriei – s-a spus şi, natural, am fost şi eu obligată să semnez la vremea aceea, în „Glasul Patriei” – că eu aş fi scris opera lui Petru Dumitriu apărută în ţară.
De când lumea şi pămîntul se ştie că tot ce se spune în puşcărie nu are valoare. S-au văzut cazurile cele mai absurde, cu negările cele mai formidabile în timpul pledoariei sau după eliberare. Deci nu eu i-am scris opera, el şi-a scris-o, dar recunosc că influenţa mea asupra începuturilor lui literare a fost importantă. Întorsătura de spirit, caracteristică Cronicii de familie, în bună măsură mi se datorează, dar autenticitatea lucrării şi forţa i se datorează exclusiv lui Petru Dumitriu. Nu mă pot împodobi cu penele altuia. Nu mă pot împodobi cu opera lui Petru Dumitriu, nici nu e nevoie. Este evidentă pentru oricine diferenţa de stil, de construcţie a frazei, de topică a ei, de gândire”, a mărturisit mai târziu Henriette Yvone-Stahl.
Familia Dumitriu s-a stabilit ulterior în Franța, unde scriitorul a publicat peste 20 de cărți, dar nu a mai reușit să atingă succesul de care se bucurase în România. Cei doi soți au divorțat în 1988.
Petru Dumitriu a revenit o singură data la București, în 1996. “Eliberarea sufletului. Străinătatea este străinătate. Poate să fie foarte frumoasă, poate să fie admirabilă, poate să fie foarte primitoare, dar este străinătate”, spunea atunci într-o conferință pe care a susținut-o la Uniunea Scriitorilor.
Scriitorul a murit la Metz, pe 6 aprilie 2002, în timp ce lucra la trilogia “Non credo, oro” (Nu cred, mă rog), Manuscrisele au fost lăsate ultimei sale partenere, profesoara de filosofie Françoise Mohr, și au fost publicate în 2014 în România.
