AcasăVizionariiScriitoriPetru Dumitriu, fuga din „paradisul comunist”

Petru Dumitriu, fuga din „paradisul comunist”

Petru Dumitriu

Petru Dumitriu s-a născut pe 8 mai 1924, la Baziaș, fiind fiul Lui Petru, un căpitan de armată, și al Theresei Debretzy, o tânără din Sfântu Gheorghe. Petru și sora sa mai mică, Lila, au fost botezați în religie ortodoxă și au avut-o ca guvernantă pe elvețianca Henriette Vicenzia Bielussici.

Copilul a absolvit școala primară și un an de gimnaziu la Orșova, apoi liceul la Târgu-Jiu, în 1941. A început apoi Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, ca student al lui Nae Ionescu, dar după primul an a plecat cu o bursă la Universitatea din München, pentru a studia filosofia, însă a întrerupt cursurile în anul al III-lea din pricina războiului.

Întors în țară, primește premiul de debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului, iar prima carte îi va apărea în 1947. În această perioadă începe o relație cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, care era cu 24 de ani mai în vârstă decât el, și cu care se va căsători mai târziu.

Petru Dumitriu
Henriette Yvone Stahl

La scurt timp tatăl său a fost arestat pentru că servise ca ofițer în Corpul Regal, mama sa a rămas fără nici un venit, iar sora i-a fost exclusă de la Facultatea de Medicină din București.

În acest context personal dramatic, Petru Dumitriu a început să scrie texte proletcultiste, glorificând lagărele de muncă forțată de la șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în speranța că își va ajuta familia arătându-și supunerea față de regimul comunist.

În 1953 apare nuvela “Bijuterii de familie” și patru ani mai târziu, în 1957, publică în trei volume ”Cronică de familie”, romanul fluviu care urmărește 100 de ani de istorie modernă a României și destinul a 200 de personaje. Cartea a a fost în scurt timp tradusă în germană, cehă, poloneză, iar în 1959 în franceză. Petru Dumitriu devine un scriitor

extrem de bine cotat, este plătit cu onorarii fabuloase pentru acea vreme, primește funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă. Se desparte de Henriette Yvone Stahl și începe o relație cu Irina Medrea, fiica lui Florian Medrea, primul comandant al Gărzii Naționale de la Alba Iulia și fosta soție a istoricului Nicolae Fotino, o frumusețe a anilor ’50. Cei doi se căsătoresc în scurt timp și vor avea o fetiță, Irene, născută în 1959.

În 1960, Petru Dumitriu, un răsfățat al regimului comunist, decide să fugă în străinătate. Pleacă împreună cu soția sa, Irina Medrea, dar fetița, în vârstă de doar un an, rămâne la București, în timp ce ei reușesc să ajungă în Germania federală. Sperau să își poată recupera rapid copilul, dar Irene a fost luată de Securitate de la bunici și trimisă într-un orfelinat, fiind înregistrată cu un nume fals. În ciuda numeroaselor demersuri pe care le-a făcut, Petru Dumitriu nu a reușit să și revadă fetița până în 1964, când premierul Ion Gheorghe Maurer, aflat într-o vizită oficială la Paris, a fost supus unor presiuni publice pentru a rezolva problema copilului-ostatic. Mai multe ziare publicaseră scrisoarea lui Petru Dumitriu prin care acesta își cerea copilul sechestrat în România și după două luni, la ordinul lui Maurer, fetița va fi eliberată din orfelinat și încredințată surorii Irinei Medrea, aceasta o preia pe copilă și pleacă, cu acordul

Petru Dumitriu
Petru Dumitriu și Irina Medrea

autorităților comuniste de la București, în Germania, pentru a o preda soților Dumitriu. Între timp aceștia deveniseră părinți pentru a doua oară, cel de-al doilea copil, tot o fetiță, Carolina Helene, născându-se în 1961, la scurt timp după ce ajunseseră în RFG.

În tot acest timp, Henriette Yvone Stahl, prima soție a scriitorului, are de suferit din cauza fugii scriitorului. Deși este bolnavă, la opt luni după plecarea lui Petru Dumitriu a fost arestată pentru o perioadă de un an și patruzeci de zile și interogată sever pentru a spune tot ce știa despre intențiile lui. Scriitoarea a fost acuzată pentru complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiune de denunţ.

În perioada de detenție, va fi obligată să spună că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (Drum fără pulbere, Cronică de familie și Pasărea furtunii), în încercarea autorităților comuniste de a-i discredita opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette cedează și sub numele ei aveau să apară în revista “Glasul patriei” mai multe articole de demascare despre fostul soț.  În cele din urmă va fi eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani.

Familia Dumitriu se va stabili mai târziu în Franța, unde scriitorul va publica peste 20 de cărți, dar nu va mai atinge niciodată succesul de care se bucurase în România. În 1988, Irina Medrea divorțează, cel mai probabil din cauza infidelităților scriitorului.

Petru Dumitriu a revenit o singură data la București, în 1996, și am avut atunci ocazia să îl ascult la o conferință pe care a ținut-o în Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru. „Eliberarea sufletului. Străinătatea este străinătate. Poate să fie foarte frumoasă, poate să fie admirabilă, poate să fie foarte primitoare, dar este străinătate”, spunea marele scriitor.

Scriitorul a murit la Metz, pe 6 aprilie 2002, în timp ce lucra la trilogia “Non credo, oro” (Nu cred, mă rog), Manuscrisele au fost lăsate ultimei sale partenere, profesoara de filosofie Françoise Mohr. Cartea de memorii a lui Petru Dumitriu a apărut în 2014 la Editura Polirom.

Petru Dumitriu
Niciun comentariu

Lasă un comentariu