Născut pe 24 iunie 1818 în oraşul Roman, Ion lonescu a urmat şcoala din oraşul natal şi cursurile Școlii de la Trei Ierarhi şi Academiei Mihăilene din Iaşi, fiind apoi trimis de domnitorul Mihail Sturdza să studieze agricultura în Franţa, unde, timp de patru ani, a luat și lecții de economie politică, biologie și chimie.
Nicolae Iorga a scris mai târziu despre el că de la Petrache Poenaru nu se văzuse în acele vremuri, în Franţa, “un valah mai harnic şi mai dornic de a-şi însuşi cunoştinţe”. Întors în ţară, a devenit pe rând profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, director al Statisticii din Moldova, director al Domeniilor Moldovei și inspector general al agriculturii.
Cunoscându-l pe Ion Ghica, și el profesor la Academia Mihăileană, Ion Ionescu a fost atras în cercul revoluţionar, iar în timpul mişcărilor din 1848 a fost chemat de Nicolae Bălcescu şi Ion Heliade Rădulescu la Bucureşti, ca specialist în probleme agricole, devenind vicepreşedinte în “Comisia proprietăţii” și susţinând împroprietărirea ţăranilor. După înăbuşirea revoluţiei, la fel ca ceilalți pașoptiști, a fost nevoit să plece în exil.
În această perioadă, a scris o serie de lucrări, printre care “Excursiune agricolă în Câmpia Dobrogei”, în limba franceză, a fost ales membru al Consiliului imperial de agricultură şi numit directorul Şcolii de agricultură de la San-Stefano, apoi administrator al domeniilor marelui vizir Reşid Paşa din Tesalia. Revenit în țară după nouă ani, în 1857, Ion Ionescu de la Brad a început să agite din nou “problema ţărănească”, motiv pentru care a fost închis pentru o perioadă la Mănăstirea Neamţului, dar, după ce și-a ispăşit pedeapsa, a continuat netulburat să-și susțină cauza în gazete. În 1864, după reforma agrară făcută de Alexandru Ioan Cuza va spune, în sfârșit, fericit: “În ziua când Cuza Vodă a desfiinţat boierimea şi a împroprietărit ţăranii, am încetat de a-l mai combate și m-am închinat lui”.
În anul 1869, agronomul a cumpărat, împreună cu fratele său, o moşie în localitatea Brad, comuna Negri, Bacău, şi în anii următori s-a stabilit aici construind o fermă model și devenind cunoscut, din acest moment, ca Ion Ionescu de la Brad. În paralel, a găsit timp să scrie şi să publice un număr mare de articole, monografii, manuale de agricultură, buletine, calendare agricole, dări de seamă și cronici dedicate emancipării ţăranului şi organizării unei agriculturi ştiinţifice.
Profesorul Gheorghe Ionescu Sisești spunea despre înaintașul său: “Munca sa rodnică pe tărâmurile cele mai variate ale agriculturii a fost întreruptă in 1863. Postul de inspector general de agricultură a fost desființat. Ionescu de la Brad a devenit un simplu agricultor particular dovedindu-se în noua lui îndeletnicire un organizator model.
A organizat pe terenul de la Brad o fermă model, adică o fermă experimentală, în sensul vederilor lui din tinereţe, şi o şcoală de agricultură pentru fiii de ţărani. Putem spune că Ionescu de la Brad este primul experimentator român în agricultură. A introdus tot felul de plante şi de soiuri noi. Gospodăria lui era o adevărată grădină botanică, unde făcea observaţii, trăgea învăţăminte pentru progresul agriculturii, publicându-le apoi în diferitele sale lucrări. În această epocă, Ion lonescu de la Brad a fost ales de colegiul al 4-lea al ţăranilor ca deputat independent, în mod neîntrerupt de la 1876—1883. În publicaţiile din această perioadă despre Credit, despre Buget, despre Finanţe, Ionescu de la Brad s-a dovedit nu numai un mare agronom, dar şi un mare economist şi un apărător al ţăranilor năpăstuiţi.
El dorea să contribuie la eliberarea ţăranilor de „robia pămîntului, de robia banului şi de robia neştiinţei”. El făcea regulat dări de seamă alegătorilor despre activitatea sa, obligaţie necunoscuta politicienilor epocii. Preocuparea pentru ușurarea vieţii oamenilor l-a călăuzit mereu pe Ionescu de la Brad în lunga şi rodnica lui activitate.
Gospodăria agricolă, spunea el, nu este un scop în sine, ci este numai un mijloc. Scopul este omul, nu agricultura: putem îmbunătăţi pământul prin om, dar suntem mai mult datori a îmbunătăţi omul prin pământ”.
Primul profesor care a predat agricultura la Academia Mihăileană din Iaşi susținea, în lucrările sale, că însuşirile solului influenţează în mare măsură producţia plantelor de cultură și cerea agricultorilor să-și cunoască bine pământul.
Considerând mecanizarea o condiţie esenţială a cultivării pământului, a înființat în 1841, la Iaşi, primul atelier de maşini agricole, a reuşit să obţină soiuri noi de cereale, mai rezistente şi productive, a înfiinţat, la Copuzu şi Odaia Bărăganului, primele crescătorii naţionale de animale și a produs, tot în 1841, prima şampanie românească, după metoda celebrului călugăr francez Don Pérignon de la mănăstirea Haut Villers din ţinutul Champagne.
Pe terenurile cu exces de apă Ion Ionescu de la Brad recomanda drenajul, iar pentru zonele secetoase preconiza irigarea, spunând: “Irigaţiunea este o lucrare de îmbunătăţire a agriculturii de o importanţă precumpănitoare… cel mai puternic mijloc de sporire a producerii şi a avuţiei”.
În plus, a susținut rolul pădurilor pentru apărarea solului împotriva eroziunii, dovedindu-se un iniţiator al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare și recomandând insistent introducerea asolamentului: “Îngrijirea cu durere de inimă a pământului şi întrebuinţarea lui după cum cere ştiinţa asolamentelor şi a rotaţiunii plantelor sunt mijloacele cele mai puternice ca să-l facă să dea producte mai multe şi mai ieftine, în asolamentul ce avem de gând să propunem trebuie să vie plantele una după alta astfel încât fiecare plantă ce se culege să lase pământul pregătit pentru aceea ce are să-i urmeze”.
Pentru a stimula extinderea unor culturi care ocupau suprafeţe mici, agronomul scria: “Porumbul este, după cartof, cel mai preţios product cu care s-a înzestrat agricultura ţării noastre… Grâul de toamnă este semănătura cea mai folositoare a plugăriei, este hrănitoare şi se întreabă mai mult de negustori”, iar despre culturile de cartofi spunea: “De pe o falcie cu cartofi un cultivator dobândeşte atâta roadă cât poate să hrănească de 4 ori mai mulţi oameni decât din o falcie cu grâu. Îndeobşte rodirea este mult mai îmbelşugată când se seamănă cartofi mari, fiind de prisos a pune mai mulţi cartofi într-un cuib”.
Cu puțin timp înainte de a înceta din viață, Ion Ionescu de la Brad a susținut un discurs mobilizator în Parlament: “Mulţi din vechii luptători s-au dus dintre noi mai înainte de a vedea ca noi, cei ce am rămas, răsărind în această ţară soarele libertăţilor şi al dreptăţii, mai înainte de a se bucura și ei de rezultatele silinţelor și ale sacrificiilor lor. Şi noi, câţi am mai rămas, ne vom duce, cum se zice, închinându-ne, cu cântecul, cu codrii, cu freamătul, iar dv. cei tineri care mai rămâneţi și care sunteţi datori să continuaţi lupta pe calea progresului și a civilizaţiunei pentru dezvoltarea și mărirea poporului român, binevoiţi a mă asculta și a lua în primire ideile de dreptate și de frăţietate ale generaţiunei ce se duce, ca să ştiţi ceea ce s-a făcut şi ceea ce a mai rămas a se face”.
Ion Ionescu de la Brad a murit pe 16 decembrie 1891 și a fost înmormântat la ferma unde şi-a desfăşurat activitatea până în ultima zi a vieţii.
În iulie 1928, la inaugurarea bustului său, profesorul Costăchescu-Iași spunea: “Pentru a da un caracter de omagiu acestei sărbătoriri, am venit să aduc cuvântul de recunoştinţă al tuturor plugarilor şi muncitorilor de pământ pentru lupta plină de un nobil idealism care a desfăşurat-o Ion Ionescu. Nu voi arăta faptele şi toate meritele lui. Un lucru vreau să relev. Acest fiu strălucit al ţării a avut darul de a uni visul, idealul cu spiritul practic, cu meritul marilor înfăptuiri, cu realizarea. Face parte din generaţia în memoria căreia trebuie să ne închinăm cu smerenie, din generaţia care a unit lupta cu sacrificiul. A îndurat surghiunul pentru o idee şi n-a dezarmat în faţa niciunui obstacol şi a niciunei ameninţări. Ideile lui au fost fermente de progres, cele care nu s-au putut realiza au aşteptat valorificarea, puterea de germinaţiune, de la generaţiile ce l-au urmat. El a azvârlit bobul; o parte s-a înfăptuit, o parte mai are nevoie de încă multe străduinţe”.
