Înfrânt în bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815 și forțat să abdice pentru a doua oară, Napoleon Bonaparte a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare pe 5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani. De-a lungul timpului au existat două teorii cu privire la moartea sa: otrăvire pe o perioadă lungă de timp sau cancer la stomac.
Ultimele expertize realizate de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și de Universitatea din Luxembourg demonstrează cu certitudine că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic.
Mai multe șuvițe de părul lui Napoleon, care ceruse să fie tuns după moarte, iar părul să fie împărţit membrilor familiei sale, au fost păstrate cu mare grijă. Toxicologul francez Pascal Kintz este cel care susține că împăratul a fost otrăvit cu arsenic în mod lent, ajungând la această concluzie după ce a făcut analize nu numai asupra învelişului exterior al firului de păr, ci şi asupra măduvei spinării. Doctorul Kintz crede că otrava a ajuns la sistemul nervos central și că provenea cel mai probabil din alimentele ingerate, intrând pe cale digestivă în fluxul sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică mult superioară limitei admise, dar adversarii acestei ipoteze resping afirmația toxicologului francez, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea respectivei substanțe de către viticultorii epocii pe scară largă pentru că aceștia spălau butoaiele de vin cu arsenic înainte de a pune strugurii la fermentat.
Ştim cu siguranţă că în februarie 1821 starea de sănătate a lui Napoleon a început să se deterioreze rapid, în ziua de 5 mai a primit vizita părintelui Ange Vignali și în aceeași seară a încetat din viață. Ultimele sale cuvinte au fost: France, l’armée, tête d’armée, Joséphine (“Franța, armata, șeful armatei, Joséphine”).
Celebra sa mască mortuară a fost creată cel mai probabil a doua zi, pe 6 mai, dar nu este clar cine este autorul ei.
Napoleon a cerut, înainte de moarte, să fie înmormântat pe malurile Senei, dar guvernatorul britanic al insulei s-a opus categoric transportării trupului fostului împărat în Franța şi a decis să fie îngropat pe Sfânta Elena, în Valea Șerpilor. Funeraliile modeste ale împăratului au avut loc pe 9 mai 1821.
În 1840, regele Ludovic-Filip al Franței a obținut permisiunea britanicilor ca Franţa să primească rămășițele lui Napoleon, iar la finalul anului, pe 15 decembrie 1840, au fost loc funeralii naţionale la Paris. Cortegiul a pornit de la Arcul de Triumf pe Champs-Élysées, de-a lungul Place de la Concorde până la Esplanade des Invalides și apoi sicriul a fost dus la Capela Sf. Jérôme, unde a rămas timp de douăzeci de ani, până când mormântul proiectat de arhitectul Louis Visconti a fost finalizat.
Pe 2 aprilie 1861, rămăşiţele lui Napoleon Bonaparte au fost depuse pentru totdeauna într-un sarcofag din piatră de porfir finlandez roșu cu o baza din granit verde în cripta special amenajată la Domul Invalizilor.
