HomeRăzboaie și revoluțiiRăzboaiele napoleonieneNapoleon Bonaparte: Misterul morții împăratului francez

Napoleon Bonaparte: Misterul morții împăratului francez

Napoleon Bonaparte
DS TW

Înfrânt în bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815 și forțat să abdice pentru a doua oară, Napoleon Bonaparte a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare pe 5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani. Au existat multe teorii cu privire la moartea lui, dar două au rezistat timpului: otrăvire pe o perioadă lungă de timp sau cancer la stomac.

Autopsia lui Napoleon a avut loc pe 6 mai, în circumstanțe dramatice. “A fost făcută în salonul Longwood, o cameră de cinci metri și jumătate pe patru metri și jumătate, ai cărei pereți erau pictați în verde, iar lumina intra pe două ferestre situate pe aceeași parte. Căldura era sufocantă, iar corpul se descompunea repede și un miros de putrefacție invada camera. În această mică sală, prost aerisită, erau prezente la neobișnuita operațiune 14 persoane. Există trei rapoarte asupra acestei autopsii.

carturesti.ro

Raportul „oficial“ a fost semnat de către medicii armatei și ai marinei, care erau sub ordinele lui sir Hudson Lowe, guvernatorul insulei, un om stigmatizat chiar de către istoricii englezi ca având „un spirit meschin, strâmt, crud și răutăcios“. Un alt raport a fost cel al chirurgului asistent Henry, raport pe care unii istorici englezi îl apreciază și care a fost făcut public la doi ani după moartea lui Napoleon. Cel de al treilea raport aparține lui Antommarchi, medicul împăratului, care a descris tot ce a văzut, fără să se lase dus de imaginație, și care avea solide cunoștințe teoretice și practice de anatomie patologică.

Este lesne de înțeles că viața pe insulă nu era ușoară și deci după câtăva vreme ilustrul prizonier s-a îmbolnăvit. Pe baza simptomelor prezentate, medicii care l-au îngrijit i-au pus diagnosticul de „hepatită tropicală“. Un raport întocmit în acest sens în iulie 1818 menționa că, dată fiind starea gravă a bolnavului, rămânerea la Sfânta Elena îi va fi fatală. Guvernul britanic a refuzat însă să țină seamă de avertismentele medicilor și nu a agret ideea ca opinia publică să cunoască faptul că Napoleon s-a îmbolnăvit în timpul șederii în această insulă.

Primele simptome au apărut în iunie 1817, când prizonierul se plângea de dureri de cap, oboseală, nevralgii repetate, inapetență și grețuri; în octombrie, acuza o durere surdă în partea dreaptă a cavității abdominale, cu iradiere dorsală. Începând din septembrie 1820, starea sănătății sale se înrăutățește brusc, înaintând inexorabil spre deznodămîntul fatal. Asupra cauzelor care i-ar fi pricinuit moartea lui Napoleon au fost, cum spuneam, emise ipoteze diferite.

Astfel, după datele autopsiei la care a asistat Antommarchi, acesta susținea că decesul s-a datorat unei afecțiuni organice a abdomenului. Examenul necropsic făcut de doctorul Antommarchi menționează un „ganglion canceros“ și descrie o perforație a peretelui abdominal cu un diametru de 7 mm, blocată de o aderență a lobului drept al ficatului…” La numai 12 ani de la moartea lui Napoleon, chirurgul francez Craveilhier emitea ipoteza unui ulcer perforat.

fashiondays.ro

La 11 ianuarie 1913, profesorul Arthur Keith, președintele Colegiului regal al chirurgilor britanici, a publicat rezultatul unui examen histopatologic practicat asupra unui fragment de intestin care ar fi aparținut lui Napoleon și care se găsea printre alte piese anatomice la Muzeul „John Hunter“ din Londra. Expertul englez conchidea că decesul s-a datorat frigurilor de Malta, iar agentul purtător ar fi fost niște capre aduse acolo din regiunea Mediteranei.

Un alt medic englez, sir Frederic Eve, susținea că leziunile de pe intestinul subțire al lui Napoleonau fost cauzate de o malarie cronică, boala fiind adusă la Sfânta Elena de unii dintre sclavii negri ce populau insula. La scurt interval a urmat însă o ipoteză care conchidea că e vorba de o dizenterie amibiană, care a provocat o criză hepatică, urmată de o perforare a stomacului și de peritonită. Fragmentul de intestin a fost examinat de profesorul Leriche, specialist reputat, care a afirmat că piesa anatomică prezintă o perforare de natură dizenterică.

În jurul acestei piese anatomice s-a creat o întreagă legendă, la ea neavând acces decât custodele muzeului. Din păcate, piesa a fost distrusă, odată cu o mare parte din muzeul care o adăpostea, cu prilejul unui bombardament nazist în 1941.

În sfârșit, cea mai credibilă ipoteză i-a aparținut lui Sten Forshufvud, care a afirmat că Napoleon a fost victima unei otrăviri cu arsen. Se pare că intoxicația începuse cu nouă luni înainte de moarte. După opinia medicului suedez, autorul otrăvirii ar fi fost generalul francez, contele Charles de Mencholen, care făcea parte din mica suită a exilatului și care nu făcuse altceva decât să execute ordinul de a-l ucide pe Napoleon, dispoziție primită de la Curtea din Paris.

Ultimele expertize realizate de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și de Universitatea din Luxembourg demonstrează cu certitudine că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic.

Mai multe șuvițe de părul lui Napoleon, care ceruse să fie tuns după moarte, iar părul să fie împărţit membrilor familiei sale, au fost păstrate cu mare grijă. Toxicologul francez Pascal Kintz este cel care susține că împăratul a fost otrăvit cu arsenic în mod lent, ajungând la această concluzie după ce a făcut analize nu numai asupra învelişului exterior al firului de păr, ci şi asupra măduvei. Doctorul Kintz crede că otrava a ajuns la sistemul nervos central și că provenea cel mai probabil din alimentele ingerate, intrând pe cale digestivă în fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică mult superioară limitei admise, dar adversarii acestei ipoteze au respins afirmația toxicologului francez, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Alți cercetători explică prezența arsenicului prin folosirea respectivei substanțe pe scară largă de către viticultorii epocii, pentru că aceștia spălau butoaiele de vin cu arsenic înainte de a pune strugurii la fermentat.

Napoleon Bonaparte

Ştim cu siguranţă că în februarie 1821 starea de sănătate a lui Napoleon a început să se deterioreze rapid, în ziua de 5 mai a primit vizita părintelui Ange Vignali și în aceeași seară a încetat din viață. Ultimele sale cuvinte au fost: France, l’armée, tête d’armée, Joséphine (“Franța, armata, șeful armatei, Joséphine”).

Celebra sa mască mortuară a fost creată cel mai probabil a doua zi, pe 6 mai, dar nu este clar cine este autorul ei.

Napoleon a cerut să fie înmormântat pe malurile Senei, dar guvernatorul britanic al insulei s-a opus categoric transportării trupului fostului împărat în Franța şi a decis să fie îngropat pe Sfânta Elena, în Valea Șerpilor.

În registrul de înmormântare păstrat în arhiva din Jamestown, scrie: „Napoleon Bonaparte, fost împărat al Franței, a murit la 5 mai 1821 în vechea casă din Longwood și a fost înmormîntat pe proprietarea lui Richard Torbett“. Numele lui Napoleon se află trecut între Edmond Hawes, locuitor al insulei, și Maria Mills, soția maiorului de artilerie Mills din garnizoana de pe Insula Sfânta Elena. Funeraliile modeste ale împăratului au avut loc pe 9 mai 1821.

Napoleon Bonaparte

În 1840, regele Ludovic-Filip al Franței a obținut permisiunea britanicilor ca Franţa să primească rămășițele lui Napoleon, iar la finalul anului, pe 15 decembrie 1840, au fost loc funeralii naţionale la Paris. Cortegiul a pornit de la Arcul de Triumf pe Champs-Élysées, de-a lungul Place de la Concorde până la Esplanade des Invalides și apoi sicriul a fost dus la Capela Sf. Jérôme, unde a rămas timp de douăzeci de ani, până când mormântul proiectat de arhitectul Louis Visconti a fost finalizat.

Napoleon Bonaparte

Pe 2 aprilie 1861, rămăşiţele lui Napoleon Bonaparte au fost depuse pentru totdeauna într-un sarcofag din piatră de porfir finlandez roșu cu o baza din granit verde în cripta special amenajată la Domul Invalizilor.

DS TW
No comments

leave a comment