HomeVizionariiScriitoriNicolae Filimon: Ciocoii vechi și noi

Nicolae Filimon: Ciocoii vechi și noi

Nicolae Filimon
DS TW

Nicolae Filimon s-a născut pe 6 septembrie 1819 la București și a fost al treilea din cei patru copii ai preotului Mihai Filimon, parohul Bisericii Enei, și ai Mariei, soția acestuia. Unul dintre frații săi, Barbu, a fost funcționar, sora Ecaterina s-a căsătorit cu un profesor de liceu, iar mezina, Elena, a fost căsătorită cu un inspector de tribunal. În 1829, la doar zece ani, Nicolae a devenit cântăreț în strană la biserica în care slujea tatăl său, continuând să fie apropiat de viața parohiei și după moartea preotului Mihai, care a fost răpus de holeră în 1830.

Mai târziu, după cum consemnează Ion Ghica într-una dintre scrisorile sale către Vasile Alecsandri, Filimon a devenit corist în trupa actriței vieneze Henrietta Karl și flautist la Teatrul lui Papa Nicola, petrecându-și timpul în compania cântăreților de biserică ai epocii. Printre amicii săi din această perioadă sunt consemnați Anton Pann, Nănescu, Chiosa-fiul, Unghiurliu și Marin Serghiescu Naționalu, cel din urmă, viitor fruntaș al Revoluției pașoptiste.

carturesti.ro

În 1852, tânărul Filimon a fost numit epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va ocupa până la moartea sa, și la sfârșitul aceluiași an a primit postul de „conțopist” la Departamentul Credinței din cadrul Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice.

Scriitorul a debutat pe 5 decembrie 1857 în ziarul Naționalul cu foiletoane și cronici muzicale, iar un an mai târziu a făcut o călătorie în Europa de vest, o bună ocazie de documentare pentru scrierea volumului de memorii mai puțin cunoscut astăzi, “Escursiuni în Germania meridională”. Un an mai târziu a publicat în paginile aceluiași ziar nuvela “Mateo Cipriani” sub numele inițial “Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, iar în 1859 i-a apărut nuvela “O baroneasă de poronceală”.

Nicolae Filimon

Ion Ghica povestea: “Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amici săi îl porecliseră Mălaiu mare fiindcă mânca bine. Când vorbea de bucate, i se umplea gura și defectul ce avea la vorbă dispărea când pronunța:

Icre proaspete cu lămâie de Mesina

fashiondays.ro

Măsline dulci de Tesalia

Icre de chefal

Marinată de stacojii

Îi plăceau cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iahniile și plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane și purcel fript, dacă era întreg.

Filimon avea un suflet blând, vesel, plăcut și nepăsător; întristarea nu s-a lipit de dânsul decât o singură dată, atunci când și-a închipuit că bunul și scumpul său amic Milo (actorul Matei Millo) a voit să-l parodieze în rolul Paracliserului din Florica lui Alecsandri.”

În 1860, Revista Carpaților i-a publicat nuvelele “Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, “Ascanio și Eleonora” și “Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”.

În noiembrie 1861 a început să colaboreze cu revista “Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la Brad, fiind numit apoi șef al Secției bunurilor la Arhivele Statului. Un an mai târziu, Alexandru Odobescu a publicat în foileton, în mai multe numere consecutive ale “Revistei Române”, cel mai cunoscut roman al scriitorului, “Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, o cronică a vieții românești din perioada domniei lui Ion Gheorghe Caragea, pagini ce vor apărea în volum în 1863.

În „Prologul“ pe care îl pune în fruntea romanului, Filimon scrie: „Nimic nu este mai periculos pentru un Stat ce voieşte a se reorganiza decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ… Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom până la barbarie şi dotat cu o ambiţiune nemărginită… Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, dar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al niciunui partid, — nu doar că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său… Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului… dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voeşte a se sui la putere… Libertatea presei îl supără, căci descoperă fărădelegile vieţii sale…. Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu antereu şi călimări la brâu al timpurilor fanariotice până la ciocoiul cu frac şi mănuşi albe din zilele noastre“.

Filimon a publicat ultimul său articol în revista “Dâmbovița” în ianuarie 1865, starea sa de sănătate înrăutățindu-se dramatic în scurt timp. Era bolnav de tuberculoză de mai mult timp și i s-ar fi plâns de boală lui Ion Ghica prin februarie 1865, deşi era încă „un om cu un munte, nalt, gros şi rumen la faţă“. Ghica l-a crezut ipohondru, dar după trei săptămâni, vizitându-l, nu l-a mai recunoscut, „atât era de schimbat“. Peste alte trei zile, pe 19 martie 1865, îl conducea la locul de veci. Scriitorul avea doar 45 de ani. Condica de înmormântări a cimitirului Bellu arată pricina „răposării“ ca fiind tuberculoza, consemnată şi în necrologul apărut în Trompeta Carpaţilor din 21 martie 1865.

Ion Ghica scria într-una dintre epistolele sale: “Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Sursa:

N. Mihăescu, Valori literare în opera lui Nicolae Filimon, Editura Casa Școalelor, 1943

DS TW
Latest comment

leave a comment