Prima și ultima întâlnire cu Nicolae Labiș (III)

Cel care a deschis porțile

L-am întâlnit prima oară pe Nae Labiş în curtea fostei Școli de literatură „Mihai Eminescu”, acolo unde se află acum sediul Uniunii scriitorilor. (Mă întreb: a fost Labiş membru al Uniunii scriitorilor?). Am devenit prieteni ceva mai târziu, adică în prima seară când ne-am întâlnit la o masă la restaurantul „Kisseleff”. Labiş a fost prieten cu toată generaţia lui. Probabil că a fost unicul scriitor din literatura română care n-a avut duşmani. L-am întâlnit ultima oară cu foarte puţin timp înainte de a muri. Îl găzduisem vreme de câteva săptămâni în cămăruţa mea de pe strada N. Titulescu, acolo unde doar cu câteva luni înainte fusese sediul unei cooperative de pompe funebre. Ne-am trezit la ora 7 dimineaţa şi am mers să bem o bere la bufetul „Caraiman”, unde lăsasem cu o seară înainte amanet stiloul şi pormoneul.

Emoţionat, desigur, de gestul meu cumsecade, Nae mi-a adresat în faţa celor două halbe această încurajare pe care n-am s-o uit niciodată: „Guţă, dacă apucăm să trăim, noi doi ajungem oameni mari”.

Momentul cel mai semnificativ al relaţiilor noastre s-a petrecut în aceeaşi zi, când, jignit fiind de un confrate (în momentul de faţă excelent plasat în ierarhia administrativ-scriitoricească), eu i-am luat apărarea, iar el m-a domolit cu aceste vorbe: „Lasă, bătrâne, să zică, eu am răbdare”.

Răbdare a avut. Niţică viaţă în plus i-ar mai fi trebuit. Este neînchipuit de trist pentru mine să văd astăzi că foştii prieteni ai lui Nicolae Labiş se ostenesc în continuare să atragă atenţia istoricilor literari asupra operei poetului Nicolae Labiş. Cel ce a deschis porţile pentru o generaţie întreagă de poeţi către poezia de meditaţie filozofică într-o vreme în care capii liricii româneşti făceau reportaje şi biografii în versuri nu-şi găseşte locul în proiectele şi compendiile de istorie literară contemporană. Asta se întâmplă, probabil, pentru că Nicolae Labiş este prea aproape de noi. Cu cât ne vom îndepărta de el, cu atât îl vom vedea mai mare și mai viu pentru literatura română.

Ion Băieșu

Poetul era decapitat

Nu-mi amintesc întâia oară când l-am întâlnit pe Nicolae Labiş. În orice caz, trebuie să fi fost la „Şcoala de literatură”, la actualul sediu al Uniunii Scriitorilor din Şoseaua Kiseleff nr. 10. Dar atunci el era unul din cei mulţi, în orice caz la început. Nu era în clasa mea de poetică, ci pare-mi-se a răposatului Mihu Dragomir. Ştiu numai că foarte repede prin versurile sale a atras atenţia, ca tânărul care va fi poetul. Însuşi Mihail Sadoveanu, pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, îl remarcase. Mi-a vorbit de mai multe ori de el, ca de noua nădejde a poeziei. Ţineam la el, era vizibil un „predestinat” cu mutra lui de copil, împodobită parcă numai în joacă cu mustăţi, dar nu-mi plăceau anumiţi oameni care-l frecventau, nici anumite dezordini din viața lui. Totuşi nu m-am încumes să-l „dăscălesc”.

Colegii lui buni îl adorau şi a rămas până azi pentru ei un mit, un prevestitor. Îi recită cu pasiune versurile.

Ultima oară l-am văzut la Spitalul de urgenţă din strada Arhitect Mincu, unde fusese internat după oribilul şi pentru mine greu explicabilul accident dacă nu este un nefericit caz al hazardului. Nicolae Labiş mai rămăsese un corp viu, conştient şi limpede, stăpân pe spiritul, dar nu şi pe corpul său de la gât în jos, care nu mai asculta de creier: măduva spinării îi fusese secţionată în accident. Dar noi nu ştiam cu certitudine încă. Discutam cu medicii, dr. Firică, directorul spitalului, şi dr. Rădulescu, marele chirurg ortoped, îmi erau buni cunoscuţi. Pe cel din urmă, nevastă-mea îl scosese de la o lecţie ca să-l aducă la consultaţie. Agitaţia era mare şi speram că nu va fi şi inutilă.

Labiş stătea întins, acoperit până sub bărbie, şi nemişcat — numai ochii săi negri erau la fel ca înainte. I-am pus mâna pe frunte şi l-am întrebat, fără rost, cum se simte. „Încolo bine”, mi-a răspuns liniştit. De fapt, nu avea cum să se mai simtă, dar putea să mai cugete, de pe patul de moarte. De acolo şi-a dictat ultimele versuri lui Eugen Mandric, dacă memoria nu mă înșeală.

Sunt dintre primii care, după ce i se făcuse o „extensiune” a coloanei vertebrale, am aflat tragicul adevăr: poetul era decapitat și capul mai trăia, restul organismului vegeta, fără stăpânul său.

N-am mai spus nimic colegilor săi, căci sfârşitul oricum venea repede şi inevitabil.

L-am văzut ultima oară pe marginea gropii în sicriu, la cimitirul Bellu. Mamă-sa s-a aplecat peste trupul încremenit şi l-a sărutat pe buzele de gheaţă, scaldându-i în lacrimi fierbinţi obrazul palid.

Anul 1956, un an greu de evenimente şi teribil, îşi încheia misiunea cu prăbuşirea luceafărului tânăr.

Mihai Beniuc

Nu-l iubeam — eram topit de invidie…

Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă, încât noi, studenţii inodori şi incolori, primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigui, despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate — sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam — eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade.

Aici memoria mi se tulbură şi nu mai ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu, plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând „crep” la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti. Citeau poezii, unul şi altul. Deodată cineva de la catedra care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas ritos a zis: „se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie”. Era să uit. Cu puţin înainte de această scenă l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea pe colegul şi prietenul de mai târziu Cezar Baltag. Firav şi strălucitor de blond, coborâse aleea de scări din mijlocul amfiteatrului şi recitase cu o voce solemnă, patetică şi emoţionantă, o poezie al cărei titlu era „Bunicul“, în care tinereţea şi uluitoarea lui frumuseţe fizică unită cu căldura şi patima versurilor ne înflăcărase pe noi toţi, ovaţionându-l ca pe cel mai bun dintre ai noştri. Închei paranteza, pentru că îl văd parcă pe Labiş ridicându-se, de o gravă nobleţe naturală care lăsa, puţin dureros şi distant, între el şi noi, o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat lângă catedră şi a rămas în faţă, chiar lângă primul şir de bănci, şi, într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc, a anunţat titlul poeziei, „Moartea căprioarei”, ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu.

Cred că nu numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să şi-l poată recita), începându-şi versurile moale şi tărăgănat şi sfârşindu-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice.

Mi-aduc aminte cuvintul „nomol” în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nomolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el dintr-un alt vers… “planetă şi grea”. Se terminau cu o rară violenţă. Într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile de sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile şi bunda ar fi fost pline de sânge.

Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât „Moartea căprioarei”. Aş fi dat orice de pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-i prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte.

Abia acum știu că acea seară în care am avut tristul noroc să-l văd, nu ţinea de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile şi că gheaţa acelei invidii ţinea numai de o aspiraţie a mea atât de decis revelată, încât chiar şi resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decit implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie.

Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie.

Nichita Stănescu

Sursa:

“Cine a fost N. Labiş? Cine este N. Labiş?”, Argeș, 1970

Puteți citi și:

Nicolae Labiș, o viață prea scurtă, o moarte tragică 

Nicolae Labiș. Sora poetului, despre anii copilăriei

Prima și ultima întâlnire cu Nicolae Labiș (I) 

Prima și ultima întâlnire cu Nicolae Labiș (II)