Un tramvai numit destin
L-am cunoscut prea puţin pe Nicolae Labiş. Ne ţineau departe diferenţa mare de vârstă şi firea mea complicată, dornică de relaţii umane şi retractilă totodată.
Îmi sondez memoria şi nu găsesc momentul primei întâlniri. Cred că l-am văzut la Casa Scriitorilor, la o şedinţă. Am lucrat scurt timp în redacţia „Vieţii Româneşti” şi l-am revăzut şi acolo. Venea în calitate de colaborator.
Despre farmecul adolescentului genial s-a scris mult, şi de către prea scăpărătoare condeie, ca să mai revin şi eu, aici, în aceste puţine rânduri.
Atunci când un tramvai numit destin l-a strivit, în ceasurile pe care le-a mai trăit la spital, prins în corsetul de ghips, s-a petrecut în obştea scriitoricească un fenomen unic. Tagma noastră, sfâşiată de atâtea divergente tendinţe şi interese, a devenit, peste noapte, un tot, o unitate de suferinţă, un urlet de revoltă împotriva destinului. Nici unul din noi nu putea să se împace cu ideea monstruoasă că Labiş nu va mai fi.
La spital, din mumia de ghips, nu se vedea decât feţişoara lui rotundă, adolescentină, pe care, nu ştiu prin ce minune, suferinţele nu o marcaseră. Se afla, probabil, sub efectul calmantelor. Medicii mi-au permis să rămân doar câteva clipe.
„Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşa Banuș că nu mă pot ridica să vă sărut mâna. Nu vă întâmpin cum se cuvine”, mi-a spus Labiş şi parcă a schiţat şi un zâmbet. Nu era nimic macabru în umorul lui.
Am avut naivitatea să cred — voiam să cred — că vioiciunea spiritului, nealterată în urma accidentului, e un semn bun. Credeam — voiam să cred — că Labiş va trăi.
După vreo 3-4 ani am fost la Mălini, am cunoscut-o pe mama lui, am stat la masa unde îşi făcuse lecţiile şi unde mâncase copilul Nicolae. Am văzut iepurii, am văzut pisica şi pomii din curte şi orătăniile. Nu ştiu cum o fi casa lui Labiş acum. Cu 10-11 ani mai înainte nu avea încă sinistrul aer al caselor muzeale.
Labiş nu a fost numai o mare speranţă a poeziei româneşti contemporane, ci şi un mare poet, un poet deplin, care a trăit şi a scris în condiţiile speciale, complexe, bine cunoscute, ale primului lustru din deceniul şase.
Îl aflăm pe Labiş, poet suprem, neliniştit, muncit de fundamentalele întrebări ale existenţei umane, stăpân pe un tezaur expresiv enorm, miraculos purtător al chintesenţei spirituale şi sensibile româneşti, în acel inefabil amestec de dionisiac şi apolinic, de solar şi nocturn, ce caracterizează creaţia poporului nostru.
Nu a fost numai o speranţă, ci şi un mare poet, dar nu un Rimbaud. Nu o flacără iute care se consumă, autodistrugându-se rapid. Prin structură era un clasic care, în condiţii fireşti, într-o viaţă de om, ar fi dat o operă vastă, complexă, surprinzătoare, poate, în metamorfozele ei.
Ceea ce ne-a lăsat, încheindu-şi drumul pământesc la 21 de ani, ar fi fost nu capătul, nici începutul unui lung şi misterios periplu, asupra căruia nu putem face decât supoziţii, divagând, cu inima strânsă, pe malul rece şi arid al Styxului.
Maria Banuș
Noaptea accidentului
De ce m-aş apuca să inventez o „scenă”, dacă, în realitate, memoria mea n-o mai păstrează? Mi-l amintesc însă, perfect, la începutul „descălecării“ sale în Bucureşti: adolescent suplu, mustaţă fioroasă, cizme înalte, pas apăsat pe asfaltul din faţa Cercului Militar, după amiaza, la ora rendez-vous-urilor, cotind la vale, spre cinematografe, după ce — inutil — l-am întrebat încotro merge, iar, la fel de inutil, a râs puștește, adică ce, nu se vede ?
Cilindrii metalici ai capitalei îl lăsaseră, perfizi, să se strecoare printr-înșii, pentru ca, la momentul oportun, să-l strivească fără milă.
Acum, când încerc să-mi amintesc cum l-am întâlnit ultima dată, în mod reflex l-am văzut în seara aceea de sâmbătă, târziu, spre miezul nopţii de fapt, la Casa Scriitorilor. ÎI mai văzusem, zilnic, în cele douăsprezece zile-limită, la spitalul din str. Arh. Mincu, aşadar după scena banală la care asistasem întâmplător, totuşi, festele memoriei (afective?) m-au făcut să-mi fixez greşit o amintire. Era o masă lungă, în stânga, imediat lângă intrarea în salonul de la parter: Ţic, Cosaşu, Raicu, Sonia Larian, Mazilu, Mandric şi alţii (vreo 12, poate i-am adăugat de la mine pe unii, evident pe alţii i-am omis). Poftit la masă „suplimentar”, m-am nimerit chiar lângă Labiş. Era iremediabil trist, dezorientat doar pentru naivi sau superficiali, căci — indiscutabil — ştia cu precize ce poate, ce vrea, ce-l împiedică şi, mai ales, ce l-ar putea împiedica, în perspectivă. A stat până la ora douăsprezece, apoi s-a ridicat de la masă, tăcut, doamna Candrea i-a aşezat în braţe un pachet cu două-trei cămăşi (spălate, pare-se, de dânsa) şi un pacheţel (două fripturi, de pus la tigaie, duminica pe lampa cu gaz din strada Miletin, prin Dudeşti, numărul, cred, 16).
La masă explicase că pleacă, a doua zi, pe seară, la Brăila, luase bani de deplasare de la nu mai ştiu care redacţie, urma să se întâlnească acolo cu un prieten, să meargă în baltă. Am fost de două ori surprins, aflând de accident, căci îl ştiam plecat la Brăila. Nu plecase.
În strada Miletin, în faţa casei în care locuia, era un spaţiu mare, verde. Camera se afla la primul etaj. Un studio lat, pe саге-l împărţea cu bunul său prieten Aurel Covaci (Andriţoiu se căsătorise). Pe peretele paralel cu studioul, o „efigie”: profilul Labiş-Covaci, aşa cum îl văzuseră ei într-una din nopţi, proiectat la lampa de noptieră (noptiera era o biată măsuţă). Probabil că şi astăzi, sub câteva straturi de var, desenul spontan, plin de farmec, zace pierdut pentru totdeauna, ca într-o memorie tracasată, de citadin.
La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul (precizez: după atâţia ani, simt că printre lucrurile preluate de la el se insinuează, inevitabil, şi altele ştiute de la cine ştie cine, de la prieteni, „şoapte“ de coridor, de spital, etc; sper să nu alterez astfel, prea mult, spusele lui). Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la „Capşa”, apoi, însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborîseră în pasaj, la „Victoria”. Din staţia de la Piaţa Bălcescu (ре-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane. „Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei” (transcriere aproximativă). Plimbat apoi cu „Salvarea” prin două, trei spitale bucureştene („Colţea”, etc.), este, în sfârşit, acceptat în Arh. Mincu. Aici se constată: secţiune (ireversibilă!) de măduvă. De la torace în jos, paralizat complet. Cu timpul face escare (cruste negre care se formează pe piele, ca urmare a mortificării ţesuturilor), din cauza nemişcării, se încearcă obţinerea unui pat special, având puncte de sprijin pentru corp, alternative, ceea ce împiedică formarea escarelor, există unele promisiuni, evoluţia ulterioară a evenimentelor pune punct oricăror dispute. Profesorul Rădulescu, împreună cu profesorul Firică, îl operează.
Labiş este „întins”, ca într-un străvechi supliciu de ev mediu, astfel încât vertebrele cervicale încălecate să-şi revină la poziţia normală (dar secţiunea medulară rămâne secţiune).
Pe coridoarele spitalului, zilnic, vin zeci de oameni, majoritatea tineri literaţi, dornici să afle veşti, să dea o mână de ajutor, din mână-n mână trec prospecte ale unor medicamente foarte noi, miraculoase, ale unor aparate ultra-moderne, circulă tot felul de poveşti tragice, cu paraplegici care au supravieţuit până la zece ani (un pilot, în special, e dat drept exemplu), se fac calcule — fireşte, stupide — potrivit cărora, dacă supravieţuieşte un deceniu, Labiş va avea timp suficient să-şi desăvârşească opera, ş.a.m.d.
Indiferent de optica pe care, actualmente, o avem asupra momentului acela nu trebuie uitat că el a constituit — pentru epoca aceea — o notabilă demonstraţie de solidaritate cu Poetul şi Poezia sa. Cine susţine că uitarea este omenească încearcă să şteargă cu buretele incorectitudinii ceea ce istoria literară (în care, vrem, nu vrem, biografia autorilor intră!) nu are cum omite.
Pot afirma că printre cei de pe coridoarele spitalului atunci, erau şi câţiva care se îngrijeau mai puţin de destinul accidentatului, cât de propriul lor destin (de unde tot felul de „născociri“, de „interpretări“ ale actului simplu, urban, şi dacă vreţi, profesional, de solidaritate cu Labiş).
Epitaful scris în 1956 şi publicat postum, în 1957, exprimă limpede adevărul:
Iertat să fie cel ce la mânie
Mi-a împlântat cuţitul pân’la os,
Dar neuitat şi neiertat să fie
Cel care-a râs de gându-mi bătăios.
Pe atunci nu apăruseră încă destui care să râdă, în felul lor sofisticat, de gândul lui bătăios. Ceilalţi însă…
Cu puţine luni înaintea morţii, deşi nu eram în relaţii de foarte strânsă prietenie, m-am pomenit chemat la telefon, într-o după amiază. Labiş nu mai făcuse asta niciodată şi faptul m-a mirat. Era la Casa Scriitorilor, mă întreba ce treburi am şi dacă mă pot întâlni cu el. M-am dus. Era la o masă cu nişte manuscrise în faţă. Mi-a spus, triplându-mi uimirea inițială, că vrea să-mi citească o poezie. Era „Marx”. Am ascultat-o în atmosfera placidă a salonului, apoi n-am comentat-o, în nici un fel, din punct de vedere artistic. Pe Labiş îl interesa un singur lucru: reiese clar care-i poziţia sa, crezul său în timp, îl vor crede acei care îndrăzneau să-i pună la îndoială sinceritatea, devoţiunea într-un cuvânt totul?
Insista asupra unei părţi din poezie, aceea îi provoca o îndoită nelinişte, recitesc acum „Marx” şi încerc să deduc care e partea aceea (anii au trecut şi nu numai memoria schimbă ordinea adevărurilor, ci şi propria noastră optică, evoluată), care e strofa
Să doară acest timp consemnându-l, să doară, să cheme
Lumea era clopote şi la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumеа la fapte şi luciditate?
Oricum, „Marx” a apărut postum, în 1956, în numărul 52 al „Gazetei literare” (deci în ultima săptămână a anului), iar Labiş n-a căpătat un răspuns ferm, în termen util, în neliniştea mărturisită atunci într-o după amiază, la „Casa Scriitorilor”.
Strădania unora de a demonstra, la ora actuală, că Labiş, doar dac-ar fi trăit, şi-ar fi putut desăvârşi profilul, şi-ar fi putut rotunji opera, etc., totul la modul optativ, ţine, îmi vine să cred, de o subiectivitate exacerbată (unii practică un fel de poezie, desconsiderând sincer sau ipocrit oricare alta; unii n-au izbutit să-şi definească personalitatea artistică atât de pregnant ca Labiş, deşi vârsta lor fizică, nu poetică, e dublă sau triplă în comparaţie cu autorul „Primelor iubiri”, şi atunci, dintr-un complex de inferioritate disimulat, atacă poezia lui Labiş, pe faţă sau mascat, ceea ce, în fond, nu convinge pe nimeni, dar are, te pomeneşti, efecte binefăcătoare asupra psihicului lor, scăpându-i, măcar parţial, de binecuvenite complexe , etc.)
Despre detaliile biografiei lui Labiş, despre geneza fiecărei poezii, despre călătoria în timp a operei sale, s-ar cuveni scris cât mai repede, de către oamenii care l-au cunoscut şi mai îndeaproape, care au împărţit cu el pâinea şi paharul de vin.
Mihai Stoian
Întâlnirile mele cu Labiş
Aşezate în timp, întâlnirile mele cu Labiş sunt puţine. Nu m-am precipitat spre el, cum nu m-am precipitat spre Sadoveanu. Existau pe atunci amândoi. Nu mă pot făli cu prietenia lui. Nu pot spune că mi-a fost prieten; era o fire generoasă, solară, exuberant distribuită şi tocmai de aceea, azi, după atâta vreme de la moarte, Labiş numără sute de prieteni. Jură pe memoria lui chiar cei care l-au lovit. Labiş nu s-a plâns. Nimeni nu se plângea pe atunci. Plânsul, întinsul mâinii, șicanarea, exibiţionismul s-au inventat mai târziu, când nu se mai dormea pe mese de redacție, când nu se mai făceau cozi la cantine, când pentru un debut amânat cu anii, breasla scrisului deschide cec în alb, fără să-l întrebe măcar cum îl cheamă pe purtător. Labiş avea o gravitate precoce pe care nu numai el a cunoscut-o, dar care s-a ilustrat strălucit prin el, prin vârsta lui de 16—18 ani.
Decupez un moment dintr-o iarnă la Sinaia. Trăiam cu toţii un mare frison roşu, pentru faptul radical de a fi găzduiţi în castelul unor regi, pus la îndemână poeţilor. Trăiam în acelaşi timp un frison liric nemărturisit, stânjenitor ca o gafă. Beam din cristaluri cu monogram regal, intram şi ieşeam izbind copilăreşte uşile, ne răsfăţam într-o lenjerie în care mai dormitau umbre de amintiri. Pe undeva, pe sub brazii giganţi acoperiţi în puf filial, ca într-o poveste nordică, simţeam pasul argintiu al unei bătrâne şi inocente poete din amurgul unui secol, gazdă graţioasă de barzi. O speriam cu hohotele noastre?
Nu se cunoşteau pe atunci decât marşuri şi imnuri patetice. Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins, dar într-o seară de decembrie, despărţiţi de clipă prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a îngăimat un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat…
Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, o voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubașcă neagră, mustața abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu stil cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi… “Noi umblăm să colindăm…” A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovină uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se pare iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise? Ne-am umplut ca de un har. Labiş ne destăinuise, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii lui, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, un seraphism sui generis, în care exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional. Am râs, am cântat, afară ningea grozav; a doua zi sau în altă zi, nu mai ţin minte, am ieşit să jucăm popice…
Labiş juca întotdeauna cu energia inepuizabilă şi cu bucuria explozivă a unui copil. Şi râdea. A jucat până ce rubaşca lui neagră a ajuns leoarcă, sub un ger de seară care pişca iute şi-i îmbujora obrajii. Nu era nimeni să-l trimită de afară în casă, toţi eram mai mult sau mai puţin copii şi nu ne păsa de nimic. Dar era ger şi focosul campion, care nu voia să abandoneze partida, risca să îngheţe.
A aruncat rubaşca şi a primit o jachetă de lână care îmi aparţinea. Era o jachetă lungă şi pentru mine, pentru el — palton. S-a amuzat şi a continuat să joace. Mărturisesc amănuntul pentru hazul pe care l-a iscat, un amănunt care lumina energia imensă concentrată într-un trup de copil, vesel ca nimeni altul dintre noi. Ca să nu-l încurce, Labiş a adunat poalele jachetei și le-a vârât în pantaloni; i-a suflecat mânecile până la cot; a purtat-o multă vreme, a aruncat-o; jacheta mi-a parvenit într-un târziu prin Titi Chiriţă.
Într-o reîntoarcere la Sinaia, l-am căutat ca să-i aduc un mesaj. Locuia la Casa Cavalerilor şi am intrat să-l găsesc. Am deschis uşa unei camere asfixiate de fum în care Labiş nu se afla. Era 10 sau 11 dimineaţa. Mi s-a părut că petrecuse toată noaptea. Ceşti de cafea, foarte multe sticle, un adevărat depozit sub pat, resturi din precedentele agape cu prietenii. Nae nu deschisese fereastra și, în semiobscuritatea perdelelor trase, am făcut eu acest oficiu. O pală violentă de vânt a smuls însă hârtiile de pe masă și a umplut odaia de file caligrafiate. Un dezastru, o trombă de poezie amestecată cu fum şi fulgi de nea îngheţaţi. N-am aşteptat să se astâmpere. Am închis uşa şi, cu un zîmbet de şotie involuntară, am plecat.
Dacă poetul ar trăi nu mi-aş aminti de acest amănunt. Dar aşa, am senzaţia că turmentul acela de pagini, provocat prin întâmplare, continuă, nu s-a liniştit nici acum, continuă amestecat cu refrene de colind, cu fulgi de nea, cu fum de tutun, cu ger, cu Verlaine, într-o cămăruţă la Sinaia sau numai în amintirea mea. Cum de s-a dus Labiş?
Paul Anghel
Sursa:
“Cine a fost N. Labiş? Cine este N. Labiş?”, Argeș, 1970
Puteți citi și:
Nicolae Labiș, o viață prea scurtă, o moarte tragică
Nicolae Labiș. Sora poetului, despre anii copilăriei
Prima și ultima întâlnire cu Nicolae Labiș (I)
