HomeVizionariiScriitoriLaie (o evocare a lui Labiș de Gheorghe Tomozei)

Laie (o evocare a lui Labiș de Gheorghe Tomozei)

Eugen Labiș, tatăl poetului
DS TW

Încerc să-l evoc pe Nicolae Labiş nu într-un eseu ci printr-o suită de imagini aproape cinematografice. Marelui poet pierit la „douăzeci de ani şi încă unul” îi închin acest mănunchi de amitiri…

Cu costum „pe puncte”, nou-nouţ, şi cu pantofi de tenis mă cred peste măsură de cochet. Străbat coridoarele liceului „Şincai” printre sutele de elevi veniţi de pretutindeni pentru a-şi încerca forţele în ceea ce pretenţios se numeşte „finala olimpiadei pe ţară la limba română”. Liceul târgoviştean pe care îl reprezint, „Nicolae Bălcescu“, m-a sărbătorit la câştigarea prealabilului concurs regional ca în final de „Scrisoare pierdută“; pe stadionul oraşului, mi s-a înmânat o diplomă uriaşă, cu chenare brâncoveneşti desenate de fetele de la liceul cu nume ce-mi da insomnii: „Carabella”.

carturesti.ro

Mi-e foarte frică, dar las să se înţeleagă spre ştirea tuturor celor din jur că pentru mine competiţia nu e mai complicată decât o teză cu bunul profesor Tomiţă Pătru care de 30 de ani se lamentează: „Dar bine, domnilor, situaţia dumneavoastră şcolară, e inadmisibilă. Eu anunţ direcţia!” (O, sfânt dumneavoastră, o, sfânta formulă: «domnilor elevi!”).

Se apropie clipa. În faţa mea apare un băiat îmbrăcat într-un pulover de lână cenuşie, cu ochi neobişnuit de vii, cu o şuviţă de păr căzându-i pe frunte. Vorbeşte, râde hohotit şi, brusc, când cineva i se adresează, devine neobişnuit de grav.

Înainte de a intra în clasa în care urmează să „dăm teza“ cineva îmi spune:

— E un fălticenean. Minunea lui Dumnezeu.

fashiondays.ro

— Cum se numeşte?

— Cred că Labiş…

Au trecut multe ceasuri… După ce lucrările au fost sigilate şi încredinţate comisiei care urmează să se pronunţe, un bătrân profesor, cu care urmează să ne fotografiem într-un „suvenire“, ne spune:

— E unul, nu i-am reţinut numele, care şi-a scris subiectul (vreo 10 file) în versuri.

Ne fotografiem, solemni şi definitivi.

Sala unui teatru. Nu mai ştiu care… La clasa lui, elevul Labiş E. Nicolae a luat premiul întâi (eu, la clasa mea, o menţiune doar…). Primeşte un vraf de cărţi şi, senzaţie, un ceas de mână, „Pobeda”, bineînţeles.

Ne cunoaştem, după premiere, şi ochii mei se opresc pe cadranul alb, cu cifre mari, negre, al ceasornicului…

Toamna 1952. Unde o fi Şcoala de literatură? Mă uit pe adresa cu invitaţia Uniunii Scriitorilor de a mă prezenta la examen şi citesc: Şoseaua Kiseleff 10. La „Bufet”, acolo unde întoarce tramvaiul 20, îl întâlnesc pe Labiş cu un soi de geamantan-valiză de recrut. Râde:

— Şi tu?

— Şi…

Se citeşte lista celor care au reuşit. Labiş n-are emoţii. Au însă alţi candidaţi: Sălăjan Doina, o orădeancă pe care n-am văzut-o decât plângând, roşindu-se şi lamentându-se („Ioi, doamne!”). Are cozi strânse pe frunte şi sprâncene groase.

E emoţionat Luca Ştefan, învăţător sau activist cultural, ceva mai „bătrân” ca noi, pe care îl privim cu o secretă admiraţie: înainte de examen s-a văzut faţă în faţă cu un şnaps. „Şi l-au sorbit pre el”.

Fac noi cunoştinţe: Stoian Niculae, un tip peste măsură de slab, recitind din Maiakovski şi gata să ne ia drept nişte burjui ticăloşi. Continui lista: Cosaşu Radu (până de curînd militar, autor, cu alt nume, al volumului „Servim Republica Populară Română!“), Negulescu Mihai, Ion Gheorghe, cu o chică de toată frumuseţea, gata să ne ia la pumni pentru crime imaginare, veşnic agitat, Larian Sonia, Dragoş Elena, Grecea Ioan (cu epoleţi de maior), Toma Atanasie, Florin Mugur şi Lucian Raicu.

Am reuşit cu toţii. La deschiderea şcolii a venit Sadoveanu. Vorbeşte fără să ne privească.

— Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, apoi atunci va fi bine.

Ne ticăie inima: suntem în sala albă mai mult de 50…

După ceremonie, ne dăm întîlnire la restaurantul „Kiseleff”, numit de promoţiile de dinaintea noastră „Seminarul 4”. În drum spre cancelarie, cădelniţat şi însoţit de plecăciuni, Sadoveanu „strică” o atmosferă ce se voia oficială cerând să-l vadă neapărat pe Nicolae Labiş…

Apoi pleacă…

Noapte. Nimeni nu doarme. Ne strângem în fundul grădinii, acolo unde a fost cândva o fântână. Ne suim pe o masă de piatră şi recităm versuri, bineînţeles avântate.

E rândul lui Labiş.

— Vă recit din Nicolaus Lenau, poezia „Robert şi invalidul” în tălmăcirea lui Nicolaus Labiş.

Vocea lui are o vibraţie ciudată, confesia e dinamică, muzica versurilor e contracarată de pauze de rostire nefireşti. Labiş se opreşte, ca pentru a-şi trage răsuflarea între subiect şi predicat şi efectul e uluitor.

Se face tăcere… Cad frunze peste noi.

*

Toată lumea îi spune Labiş. Câţiva prieteni îi zic Laie. Eu îl chem caragialesc, mustrându-l mucalit:

— Naie!

Şi el răspunde amuzat:

— Ce-i, bădie?

Ne adună într-un colţ de seminar (o precizare: seminarul 2) şi ne citeşte dintr-un caiet versuri populare culese de el din Mălini, satul despre care ne vorbeşte atât de des:

— „Sărăcuț îs n-am nimicu’.

Am doar chelea pe buricu’…”

Se râde straşnic. Cineva ne șuieră „una bună”, evident fără perdea. Labiș râde, dar pleacă. Nu-i plac glumele groase. ÎI ajung din urmă .

— Totuși ai râs, îi spun.

— S-ar fi simțit prost, răspunde el…

Nicolae Labiș

A primit bani de la „Contemporanul”. Vine în camera mea (sunt privilegiat, m-am mutat într-o fostă baie în care nu încap decât trei paturi…), cu o jalnică haină de ploaie, dintr-un soi de celuloid de o culoare dubioasă.

— Îți place?

Pare fericit de achiziție.

— Nu.

— Nici mie.

Nu întreb. Aşa cumpără Labiş.

— Ghici ce am aici?

Îmi arată o carte cu tartaje verzi, de piele aurită.

— Nu ştiu!

— Un Eminescu! Ediţia princeps, cu portret.

Miezul nopţii. Iunie 1954. Insomnie chinuitoare, cobor în seminar unde mă aşteaptă o carte începută aseară. Stau împreună cu Labiş în ultimul rând de bănci, lângă calorifer. Pe pupitru văd un caiet deschis. Al meu. Se vede că Labiş n-a mai avut hârtie şi s-a împrumutat de la mine cu câteva file. Dar iată şi câteva rânduri: un început de poem. Titlul: „Cântec de vis şi cicoare”.

„Am obosit de vin, de stele.

Am obosit de visurile mele,

Am obosit de ochii care mă răsfrâng

Neculegându-mi chipul în adânc,

Am obosit râzând, am obosit

De-atâta poezie

Cântând doar cele câte vor veni

Sau cele câte n-au să vie…

Visez să…”

Vacanţă.

Labiş ne scrie (mie şi Elenei Dragoş) la Bălceşti pe două cărţi poştale. Lângă iscălitura lui iat-o şi pe-a lui Raicu: „Vă vom spune-o deschis: ni-i tare dor de voi. Luăm pilule amare, citim un vers din F… şi ne curăţăm, ne ducem dacă nu ne scrieţi”.

Semnat: „Cei doi nostalgici”.

Nicolae Labiș

Labiş e trist.

— Ce ai, Naie?

— Nimic.

— De ce eşti mohorât?

— M-am întâlnit cu o veche iubire.

— Ne-am plimbat cu barca, am făcut poze dar nu mai e ce-a fost. Ne-am spus numai nimicuri.

— Ai iubit-o?

— Da.

Nu insist. E un capitol la care Labiș se confesează rar. La 17 ani, nu e adolescent care să n-aibă „o veche iubire”.

— Ce scrii?

Nu se supără dacă te uiţi peste umăr.

— Am notat ceva, în fugă.

— Mă laşi să mă uit?

— Nu, fiindcă nu-mi place. E o schiţă naivă.

Dă s-o arunce.

— Dă-mi-o mie!

— Ia-o!

*

Vorbeşte despre Eminescu. E în pat şi răsfoieşte tomurile ediţiei Perpessicius cu voluptatea unui degustător de vinuri rare. Amintirea lui Eminescu e atât de prezentă în fiinţa lui încât îmi pare că s-au cunoscut. Azi, Labiş a fost la cimitir să pună o garoafă pe mormântul lui Eminescu. Brusc, „populat de idei” (expresia e a lui), a scris pe o hârtie găsită pe o alee versuri suav-teribiliste:

„Sunt ultimul poet care te cântă…”

Istoria românilor îl captivează. Crede că i-ar fi putut furniza subiecte Marelui Will. Dar nu-i plac reconstituirile de epocă executate mecanic, cu suficienţa ilustratorului de carte. Totuşi, e ispitit de ideea de a scrie un „grandios poem istoric”.

— Despre ce?

— Despre Dimitrie Cantemir şi numai despre perioada pe care a petrecut-o la Istanbul.

— Și când începi să-l scrii?

— Încă nu e copt… Strâng date. Poate peste un an, poate peste doi.

Are proiecte literare pentru o sută de ani de scris.

— Numai imbecilii se plâng că n-au teme!

29 aprilie 1956. E ziua mea, am împlinit 20 de ani. După sărbătorirea prelungită până în zori, Labiş o ajută pe mama în treburile ei gospodăreşti, îi spune glume mucalite şi e mai firesc în casa mea decât sunt eu. Aduce apă cu găleţile de la mare depărtare, ne jucăm pe câmp (locuiesc la marginea oraşului) cu căţelul nostru, mândri de noi și de mustăţile noastre.

Trec trei zile. O noapte întreagă a citit cu glas tare capitolul final al „Crailor” lui Mateiu Caragiale, pe care îl adoră.

Pleacă pe neaşteptate.

— Unde mergi?

— În oraş…

Știu că îi e dor de-acasă…

Nicolae Labiș
Părinții și cele două surori, Marga și Dorina

— Bădie, gata, s-a aranjat!

— Ce anume?

A venit la căpătâiul meu cu o sticluţă cu lichior de portocale roşii.

— M-am întâlnit cu Titus Popovici. Părăsim metropola, ne retragem undeva în munţi, ne facem o casă, scriem şi creştem albine. Mii de stupi. Nu coborâm în oraş decât pentru rachiu şi gloanţe (vânăm mistreţi).

Decembrie 1956. Labiş mă vizitează la redacţie, la „Tânărul scriitor“.

— Bădie, ţi-am adus manuscript. Marfă proaspătă.

Primesc filele scrise îngrijit, cu cerneală, cu corecturi repetate printre rânduri.

— Mai stai!

Pleacă… Citesc titlul poeziei: „Lui Marx”.

Spitalul de urgenţă. Câteva zile după accident.

— Păi bine, Naie, aşa ne-a fost vorba? Eşti tu om să stai în spital?

— Era să mă întîlnesc cu Bătrâna, Tom…

— Cât te mai ţin aici?

— Câteva săptămîni. Mai am nevoie de vreo zece zile ca să termin „Lupta cu inertia”.

Râde. Se ţine de şotii. Pe coridor, figurile enigmatice ale medicilor.

Mă trezesc brusc din somn. Încă nu s-a luminat de ziuă. Cineva bate la poarta căsuţei. Mama se grăbeşte să deschidă. ÎI văd prin geamul aburit pe Ion Gheorghe. O îmbrăţişează pe mama care începe să plângă, hohotitor.

Înţeleg.

Au trecut 10 ani. Cade zăpadă galeșă peste statuile din parcul în care mă plimbam cu Nicolae Labiş. Băncile pe care am stat sunt la locul lor. La mine acasă, risipite printre manuscrise, păstrez file înnegrite de el şi fotografii, ori desene voioase cu care — iertare dascăli! — ne îndeletniceam în orele de curs.

În carneţelul meu cu numere de telefon, la litera L e scris numele lui Labiş. (E numele sorei, de fapt…). Aşa, îl cred pe aproape, îl aştept să vină din pădurile aurind văzduhul cu tâmple de mănăstire, din satul copilăriei lui, din ograda cu meri tineri şi cu stupi.

Gheorghe Tomozei,

7 ianuarie 1967

DS TW
No comments

leave a comment