Prima dintre marile actrițe care au urcat pe scenă a fost Maria Bogdănescu, soția unui serdar bucureștean. La Cișmeaua Roșie, Bogdăneasca a apărut alături de elevii școlii de la Sfântul Sava, instruiți de inimosul Costache Aristia, poet și actor talentat, unul dintre fruntașii mișcării eteriste pentru independența Greciei.
De-a lungul timpului, multe actrițe, unele al căror nume a fost, din păcate, uitat, și-au dedicat viața scenei, adesea în condiții dificile. Printre ele se află cele trei surori Stavrescu, care au făcut parte din grupul fondator al Teatrului Național din Craiova. Originare din Târgu Jiu, Raluca, Marița și Paulina au fost aduse în fața publicului de Costache Mihăileanu, primul director al teatrului din Craiova, în 1850. Talentate și frumoase, surorile Stavrescu au câștigat rapid simpatia publicului și i-au fermecat chiar și pe câțiva ofițeri ruși aflați în oraș în timpul Războiului Crimeei, care, după premiera piesei „Mila lui Dumnezeu” au vrut să le ia la Sevastopol. Surorile au refuzat, preferând să se dedice teatrului.
Raluca Stavrescu, căsătorită mai târziu cu actorul Ion Vlădicescu, a excelat în roluri de temperament, folosindu-și timbrul puternic al vocii și expresivitatea ochilor ei mari și negri. Marița, frumoasa soră blondă, devenită Teodorini prin căsătoria cu actorul Teodor Teodorini, a preluat conducerea teatrului după moartea prematură a soțului ei și l-a condus cu energie și pricepere timp de aproape două decenii. Cealaltă soră, Paulina, s-a retras din teatru după ce s-a căsătorit cu actorul Costache Dimitriadi și a dat naștere celei care a devenit neîntrecuta Aristizza Romanescu.
Frosa Vlasto, o fostă elevă a lui Ion Heliade Rădulescu și Aristia, se lansase pe marile scene europene încă din 1834 – 1836, dar s–a întors în țară pentru a juca la Teatrul Mare din București. Cunoscută în România ca Eufrosina Popescu și „contesa de Marcolini” în străinătate, a triumfat pe scenele lirice din Italia, Franța și Germania înainte de a reveni în Capitală, sub directoratul lui C.A. Rosetti, în 1859-60. Frosa Vlasto a primit rolurile principale din multe tragedii, melodrame și comedii ale vremii, iar farmecul ei l-a atras și pe Nicolae Bălcescu, cu care se spune că ar fi trăit o mare dragoste.
Printre alte actrițe cu o carieră strălucită în epoca de pionierat a teatrului românesc a fost Matilda Major, o ardeleancă ce a devenit soția și partenera marelui Mihail Pascaly. Cu un fizic minunat și o voință de fier, Matilda Pascaly, prima interpretă a Vidrei din cunoscuta dramă istorică a lui Hasdeu, a jucat perfect rolul ingenuelor dramatice din piesele lui Schiller și Shakespeare, precum Luise Miller sau Ofelia, păstrându-și grația și candoarea până la maturitate. Cariera ei a fost întreruptă tragic de o cădere de pe scenă, în timp ce juca rolul unui înger într-o melodramă de Dumas.
Frosa Sarandy, elevă a lui Millo și Pascaly, a fost o excelentă actriță de comedie, interpretând sute de roluri în cei peste 30 de ani de carieră. Aplaudată de Eminescu pentru interpretarea din „Revizorul” lui Gogol, a trecut cu ușurință de la rolul de cochetă la cel de duenă în melodrame, precum în „Cele două orfeline” sau Chirița lui Alecsandri.
Caliopi Caragiale, prima soție a lui Luca, tatăl marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, a fost și ea o actriță apreciată a scenei românești. Deși nu știa carte, a învățat rolurile cu ajutorul cumnaților ei, Costache și Iorgu Caragiale, excelând în comedii și vodeviluri. La bătrânețe, a fost nevoită să se retragă din teatru și a trăit în mizerie, murind uitată într-un azil.
Fany Tardini, o italiancă venită în țară de foarte tânără, a început să joace ca amatoare la Galați. Descoperită de Costache Caragiale, a devenit partenera acestuia și apoi a lui Pascaly, dovedind mari aptitudini pentru rolurile de eroină tragică. Alături de frații Alecu și Ion Vlădicescu, a condus propria trupă, numele ei fiind citat deseori pentru că i-a deschis tânărului Eminescu ușa teatrului, în timpul unui turneu prin țară. Mai târziu, Eminescu a fost chiar angajat ca sufleur în trupa ei. Artista a avut nenumărate succese în piesele lui Hugo și Dumas, precum și în cele ale lui Alecsandri, dar a sfârșit și ea în mizerie, aproape cerșetoare, la începutul secolului XX.
Matei Millo a descoperit-o pe Maria Vasilescu, o fetiță de 11 ani cu talent pentru teatru, pe care a angajat-o pentru un rol mic în „Baba Hârca”. Debutanta a parcurs în patru decenii o gamă vastă de roluri, de la fetițe la adolescente, cochete, eroine tragice sau comice, fiind mult aplaudată de spectatori și lăudată de critici. Numită cu afecțiune „domnișoara Mărioara”, și-a lăsat amprenta în cartea de aur a scenei românești prin interpretările ei emoționante în melodramele vremii.
O altă stea a aceleiași epoci de mari actrițe a fost Anicuța Popescu, soția lui Grigore Manolescu. A adus pe scena românească arta recitării versurilor și priceperea nuanțării rolurilor. Creatoare a „Ziței” din „O noapte furtunoasă” și a Ofeliei din „Hamlet”, Anicuța Popescu a fost eclipsată în epocă de Aristizza Romanescu. A trăit o dramă dureroasă în familie, a părăsit scena mult mai devreme decât îi permiteau resursele artistice și a trăit în anonimat până la sfârșitul vieții.
Prezența pe scenele țării a Aristizzei Romanescu a umbrit, cum era firesc, pe multe dintre contemporanele ei. Fără a avea farmecul fizic al altor actrițe, l-a înlocuit cu o sensibilitate și un freamăt interior covârșitor, la care se adăuga o voce minunată. Aristizza a jucat peste 350 de roluri, de la Julietta lui Shakespeare la Zoe Trahanache sau de la Vidra din „Răzvan și Vidra” la Dorina din „Tartuffe” și chiar Mamzelle Nitouche din opereta lui Hervé. În ciuda gloriei și dragostei cu care fusese înconjurată, nici Aristizza nu a fost scutită de greutățile bătrâneții. Într-o scrisoare din ultimele ei zile, menționa: „Ce grea povară mi-e viața”, după ce statul îi acordase, după 40 de ani de muncă, o pensie mai mică decât cea a unei moașe comunale.
Un loc de frunte în teatrul românesc este ocupat și de Agatha Bârsescu, interpretă a marilor roluri tragice din repertoriul clasic, precum „Medeea”, „Fedra”, „Sapho” sau „Magda” de Sudermann. Cariera Agathei Bârsescu s-a desfășurat însă mai mult în străinătate, fiind angajată multe stagiuni la rând pe scenele germane și austriece, pentru ca, spre sfârșitul vieții, aproape uitată, să fie nevoită să joace roluri minore în farse pe diferite scene particulare din București pentru a-și câștiga existența.
Un alt talent românesc care s-a desfășurat în străinătate, printre marile actrițe de la Paris, a fost Maria Ventura, strălucită interpretă a clasicilor francezi pe scena Comediei Franceze. Fiica uneia dintre primele tragediene ale Naționalului bucureștean, Franchette Vermont, Maria Ventura a redat strălucirea eroinelor lui Racine și Corneille, punându-și în același timp marea forță dramatică în slujba personajelor din dramele de bulevard ale repertoriului francez dintre cele două războaie. Deși a lucrat și în țară, Ventura a neglijat opera dramaturgilor autohtoni, creând doar câteva roluri admirabile în piesele lui Al. Kirițescu și Mircea Ștefănescu.
Deși ne-am concentrat pe o serie de actrițe de pe prima scenă a țării, este important să amintim și personalitățile marcante ale teatrelor din Craiova și Iași, instituții la fel de vechi ca și cea a Capitalei. Pe scena Naționalului craiovean au mai apărut trei surori, fiicele unui impresar de operă italian, maestrul Ademolo, care se stabilise în oraș prin 1871. Adelina, Eugenia și Clotilda Ademolo au scris pagini de glorie în istoria artei interpretative românești, atât pe scena olteană, cât și în trupele de turneu pe care le-au condus primele două, alături de soții lor, Theodor Popescu și, respectiv, Al. Marinescu. Femei culte, Adelina Popescu și Eugenia Marinescu au excelat în dramă, vodevil și operetă, în timp ce Clotilda, devenită Calfoglu, a rămas credincioasă scenei craiovene, interpretând mai ales roluri de femei voluntare, care se potriveau de minune temperamentului ei vulcanic.
Tot la Craiova a fost aplaudată și Mya Theodorescu, cea care a întruchipat roluri precum Neera din „Fântâna Blanduziei” sau fricoasa Frochard din „Cele două orfeline”.
Scena ieșeană, în cei aproape 150 de ani de existență, a cunoscut multe personalități artistice feminine. Printre cele mai apreciate au fost Smaranda Merișescu, specializată în roluri de comedie și vodevil, și Sterianca, cea care l-a urmat pe Millo în rolul Coanei Chirița. Cea din urmă a fost căsătorită cu actorul francez Mace și a fost prima care a întruchipat multe dintre personajele lui Alecsandri, precum Zamfira din „Piatra din casă” sau Gafița Kosmarinovici, dar a jucat și roluri de cochetă. O altă vedetă a fost Langhina, actriță și cântăreață, care a jucat în piesele lui Asachi și a fost apoi partenera lui Costache Caragiale în melodrame.
Acestor actrițe li s-au adăugat mai târziu Gabriela Negroni, soția talentatului actor Neculai Luchian, fermecătoare ingenuă dramatică și comică, cea dintâi Luluță din „Chirița”, și, mai târziu, Athena Georgescu, o excelentă interpretă a „Vetei” din „O noapte furtunoasă”.
