“Tehnica datoreşte minunatele maşini precum dirijabilul Hindenburg unor idei fixe. Întâia a fost ideea contelui Zeppelin, ofiţerul de dragoni care a sacrificat toate plăcerile şi satisfacţiile pe care i le putea oferi rangul său spre a-şi consacra viaţa problemei baloanelor cu cârmă.
A doua este ideea umilului profesoraş Hugo Eckener, care nu se împăca pentru nimic în lume cu posibilitatea de a cârmi un balon şi care, ca să-şi susţină părerile, a bombardat cu scrisori, ani de zile, pe contele Zeppelin. Rezultatul final a fost că Hugo Eckener s-a convertit la ideile ofiţerului de dragoni, iar din colaborarea lor s-au născut cele o sută şi mai bine de dirijabile care au plutit pe cer în ultimii treizeci de ani. Războiul mondial a fost un excelent câmp de experienţe pentru tehnicienii de orice fel, dar mai ales pentru aviatori.
În patru ani de război, aviaţia a progresat mai mult decât ar fi făcut-o în douăzeci de ani de pace. În patru ani de război, tehnica dirijabilelor a făcut progrese atât de uimitoare, încât americanii au pretins din partea Germaniei — printre alte despăgubiri — şi un mare dirijabil, construit în uzinele Zeppelin. Era timpul, credeau experţii aeronautici de peste ocean, de a folosi aeronavele pentru scopuri paşnice, pentru binele adevărat al omenirii. Aviaţia era la începutul ei ca mijloc comercial de locomoţiune şi dirijabilul prezenta, faţă de avion, avantaje mult prea însemnate ca să fie trecute cu vederea.
În adevăr, ceea ce se imputa avionului de cei care voiau să-l folosească drept mijloc comercial de transport pentru liniile continentale sau intercontinentale erau mijloacele sale reduse. Un avion nu putea transporta 50 – 60 de pasageri şi nici nu putea duce în rezervoarele sale benzină pentru zeci de mii de kilometric, dar dirijabilul putea satisface aceste condiţii. Uriaşa sa armătură susţinută în aer de balonaşe numeroase umplute cu un gaz mai uşor decât aerul – hidrogen de heliu – putea susţine câteva nacele pentru pasageri şi putea cuprinde rezervoare mari de combustibil. Exista însă o primejdie permanentă: uriaşa cantitate de gaz pe care o purta aeronava şi care, atunci când gazul acesta este hidrogen, era tot atât de primejdioasă ca şi o încărcătură de dinamită.
Americanii aveau un avantaj din acest punct de vedere: din pământul lor ţâşnesc izvoane de heliu, gaz care are toate proprietăţile ascensionale de care se bucură hidrogenul, dar nu este inflamabil. Egoismul american făcuse la un moment dat să se voteze o lege prin care exportul heliului era strict interzis din Statele Unite. Dar, acum câţiva ani, legea a fost abrogată, ca să nu comstitue o stavilă în calea progresului aeronautic. Întrecerea între constructori care a început atunci n-a ţinut seama de un singur lucru: dirijabilele care s-au prăbuşit în timpul războiului n-au căzut numai din cauza gloanţelor, ci şi pentru că aveau un viciu organic, general — prea marea suprafaţă de atac oferită vântului, prea marea armătură metalică.
lată de ce dirijabilele au început să se prăbuşească, dând catastrofe răsunătoare şi în timp de pace. Pe rând, americanii au pierdut uriaşele aeronave „Shenandoah”, “Los Angeles”, „Macon”; francezii – pe “Dixmunde”; englezii – pe „R. 101”. După fiecare dezastru, glasul experţilor inamici ai zeppelinelor răsuna pretutindeni; dar după fiecare dezastru, alte noi realizări se anunţau, dirijabile mai mari, mai puternice, mai perfecţionate.
Era o adevărată sfidare aruncată soartei care era cu totul potrivnică dirijabilelor. Care era cheia acestui succes? Toate ţările posesoare de dirijabile au fost greu îndoliate. Numai Germania păstrase fruntea limpede, curajul şi încrederea în viitorul dirijabilelor. Care era cheia acestui succes? Oare soarta era mai clementă? Nu. Germania avea însă pe acel maestru al baloanelor cu cârmă care este doctorul Hugo Eckener, fostul profesoraş care nu voise să creadă în viitorul navigaţiei aeriene. Omul acesta a întocmit planurile a zeci de dirijabile şi a condus, totdeauna fără greş, aeronavele pe care le pilota. Având pe doctorul Eckener la cârmă, dirijabilul „Graf Zeppelin” a făcut un răsunător ocol al lumii şi a împlinit vârsta de 10 ani, o vârstă record pentru un dirijabil.
Dezastrul lui „Hindenburg” pune astăzi din nou în discuţie problema dirijabilelor. Doctorul Eckener încercase de curând să convingă marile companii americane de navigaţie aeriană că dirijabilul nu este atât de primejdios pe cât se pare şi ar putea fi utilizat cu succes nu numai pentru liniile de transport în interiorul continetului, ci şi pe linia Europa-America, ce va deveni foarte curând o realitate.
Americanii nu s-au lăsat convinşi, ţin mai mult la avioane decât la dirijabile. Doctorul Eckener s-a înapoiat în Germania, decis să se retragă şi să lase drept urmaş pe colaboratorul său preţuit, căpitanul Ernst Lehmann. Soarta a vrut altfel: nici “Hindenburg” şi nici Ernst Lehmann nu mai sunt astăzi…”
*** Ilustrațiunea Română, 1937
Primele relatări oficiale despre împrejurările în care s-a produs catastrofa dirijabilului „Hindenburg” au fost publicate de presa de la București pe 10 mai 1937:
Galerie foto
“Dirijabilul a explodat în timpul operațiunilor de aterizare. Gazul s-a aprins după aruncarea cablurilor de fixare şi balonul a fost cuprins în întregime de flăcări numai în câteva secunde. Incendiul a durat mai multe ore şi a fost potolit cu mare greutate mai mult prin mijloace chimice decât prin stropirea cu apă. Dirijabilul a fost complet distrus. După ultimele înformaţiuni oficiale, din cele 97 de persoane aflate la bord, au fost salvate 64, dintre care 20 pasageri şi 44 de membri ai echipajului. Cercetările continua pentru găsirea cadavrelor care au mai rămas printre resturile dirijabilului.
Căpitănii Lehmann şi Pruss au suferit arsuri grave, în timp ce căpitanul Wittsmann a scăpat neatins. Aerodromul de la Lakehurst este înconjurat de un puternic cordon de soldaţi şi poliţişti, care nu permit nimănui să pătrundă la locul catastrofei. Această măsură a fost luată pentru a se înlesni cercetările comisiunii de anchetă, de la care se așteaptă unele lămuriri chiar în timpul zilei de azi. Un civil venit din afară să dea ajutor la opera de salvare a suferit arsuri grave de pe urma cărora a încetat din viaţă. Autorităţile declară că ar fi prematur să se încerce a se determina cauza exactă a accidentului, a cărei stabilire rămâne în sarcina exclusive a comisiunii de anchetă.
Toate cadavrele scoase de sub sfărâmăturile dirijabilului Hindenburg au fost depuse într-un hangar transformat în capelă mortuară. Intrarea în hangar nu este permisă decât persoanelor oficiale. Pe câmpul de aviaţie unde s-a întâmplat catastrofa nu pot pătrunde decât persoanele oficiale şi ziariştii.
L D. Roper, ministrul de comerț, a anunţat că şedinţele publice ale comisiunii de anchetă vor începe probabil azi după amiază sau cel mai târziu mâine dimineaţă. Deoarece dirijabilul s-a prăbuşit pe un teren ce aparţine aviaţiei navale, se crede că se va institui şi o anchetă din partea autorităţilor navale ale Statelor Unite.
D. Luther, ambasadorul Reichului la Washington, a sosit la Lakehurst pentru a întreprinde o anchetă personală asupra catastrofei, întrucât în unele cercuri se vorbeşte cu insistenţă că ar fi existat un act de sabotaj. Comandanţii aeronavei, Pruss şi Lehman, se află ambii în spital. Starea lor este gravă, întrucât au suferit numeroase arsuri adânci. Comandantul Lehman a putut declara că au fost două explozii, şi numai la a doua s-a produs catastrofa. Numeroase din cadavrele scoase de sub resturile dirijabilului nu au putut fi identificate, atât de groaznică a fost acţiunea focului. Din cele 64 de persoane care au putut fi salvate, numeroase vor muri de pe urma rănilor şi arsurilor.
După declaraţiile martorilor oculari, explozia dirijabilului „Hindenburg” s-a produs la ora 19 şi 20 (ora New-York), după ce dirijabilul zburase timp de o oră şi jumătate deasupra aerodromului, aşteptând condiţii mai bune de aterizare. Vremea se îndreptase şi dirijabilul se pregătea să coboare, când flăcări mari au ţâşnit din partea dinapoi a aeronavei. În câteva clipe dirijabilul era cuprins de foc şi se prăbuşea la pământ. Spectatorii la această catastrofă spun că dirijabilul se afla foarte jos şi că se puteau vedea călătorii zâmbind şi fluturând batistele, cu o clipă înainte de explozie. Poliţia din New Jersey a transmis imediat prin radio alarma în tot statul, cerând să se trimită de îndată medici, ambulanţe, surori de caritate. Din New York au plecat imediat avioane având la bord medici şi material sanitar. Brigăzi de pompieri dinn Philadelphia au fost aduși cu avioanele pentru operațiunile de salvare a pasagerilor dirijabilului Hindenburg.
Directorul aerodromului din Lakehurst, d. Gil Robb Wilson, a declarat următoarele: „Este ceva foarte straniu în explozia dirijabilului „Hindenburg”, care s-a produs în micile baloane cu hidrogen din compartimentul al doilea de la spatele aeronavei. Dirijabilul se afla pe punctul de a fi fixat la pilonul de garare, când flăcările au cuprins toată partea sa dinapoi. Singurele persoane care au putut fi salvate sunt cele care se aflau în nacelă. Am 21 de ani de experienţă, am văzut explozii asemănătoare, am văzut numeroase avioane în flăcări, dar niciodată n-am asistat la un lucru comparabil cu explozia de pe „Hindenburg”. Niciodată nu vor fi lăudaţi în de ajuns marinarii care s-au aruncat în flăcări pentru a salva pe pasageri. Biroul federal al Aerului şi statul New-Jersey vor face o anchetă. Eu repet însă că este ceva straniu în cauzele acestei catastrofe”.
*** Dimineața, mai 1937
