AcasăOameni care au intrat în istorieOmagiu: Actrița Irina Petrescu ar fi împlinit 81 de ani

Omagiu: Actrița Irina Petrescu ar fi împlinit 81 de ani

Irina Petrescu

Irina Petrescu s-a născut pe 19 iunie 1941 la București, într-o familie de intelectuali (tatăl său era medic) și a absolvit Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică I.L. Caragiale în anul 1963, la clasa profesorilor Ion Sahighian si David Esrig. Extrem de talentată, distinsă, elegantă, dar şi misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia și teatrul românesc timă de zeci de ani, a fost distribuită în filmele celor mai importanţi regizori români, printre care Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ion Popescu Gopo sau Gheorghe Vitanidis, iar cariera sa excepțională a transformat-o într-una dintre cele mai îndrăgite actrițe din România.

Irina Petrescu

După cum a mărturisit într-un interviu, rolul Lenei din “Leonce şi Lena”, în care a jucat în 1970, i-a fost cel mai drag. Au urmat “Anunţul la mica publicitate”, “A douăsprezecea noapte”, “Elisabeta l”, “Casa cea nouă”, “Judecată în noapte”, “Cu uşile închise”, “Dimineaţa pierdută”, “Uriaşii munţilor”, “Mizantropul”, “Hamlet”, “Unchiul Vanea” și “Oblomov”, dar și multe roluri în filme foarte cunoscute și astăzi: Valurile Dunării” filmul său de debut, realiazat în 1959, “Nu vreau să mă însor”, “Poveste sentimentală”, “Străinul”, “De-aş fi… Harap-Alb”, “Duminică la ora şase”, “Dimineţile unui băiat cuminte”, “Stejar-extremă urgenţă”, “Prin cenuşa imperiului”, “Concert din muzică de Bach”, “Acţiunea autobuzul”, “Castelul din Carpaţi”, “Imposibila iubire”, “Singur de cart”, “O lumină la etajul zece”, “Cei care plătesc cu viaţa”, “Hotel de lux” și “Domnişoara Cristina”.

Irina Petrescu

Irina Petrescu a avut o viață personală discretă și, după o căsătorie de scurtă durată cu Virgil Ogășanu și o relație cu mai tânărul Adrian Pintea, s-a dedicat exclusiv muncii sale în slujba spectatorilor. Reproducem un interviu apărut în Revista Scena din ianuarie 2000 (realizator Mariana Țepuș) și o serie dintre cele mai cunoscute fotografii ale actriței ca omagiu în ziua în care ar fi împlinit 81 de ani. Marea actriță fusese dignosticată cu cancer la sân în 1980, dar reușise să învingă boala. A murit pe 19 martie 2013, după o scurtă, dar foarte grea suferință.

Irina Petrescu
  • Încă de la început teatrul a fost pasiunea dumneavoastră?
  • Nici poveste! În ceea ce mă priveşte, nu este vorba de o vocatie, ci de o simplă întâmplare. Mă aflam într-o seară, împreună cu părinţii, la restaurantul Continental, când a intrat regizorul Savel Stiopul; m-a văzut şi, imediat, s-a adresat tatălui meu pentru a-i cere permisiunea să dau nişte probe … Aşa am pătruns în lumea filmului. Numai că filmul pe care urma să-I realizeze Savel Stiopul nu s-a mai făcut; probele au rămas în studio şi când, în anul următor, Liviu Ciulei se apuca de „Valurile Dunării”, le-a găsit, m-a chemat şi am început…
  • A fost hotărîtoare pentru viitorul dumneavoastră această întâmplare?
  • Povestea este lungă şi, pentru mine, e deja tocită. Am spus-o de prea multe ori şi am impresia că o cunoaşte toată lumea. Sigur, cei foarte tineri n-au de unde s-o ştie, dar… Prin urmare, am încercat la Institut încă înainte de „Valurile Dunării”; am intrat, apoi am fost exmatriculată din cauza unui dosar inadecvat pentru acele timpuri. Bănuiam, când am dat examen de admitere, că aşa se va întâmpla, dar voiam neapărat să aflu dacă am talent. Aşa se face că am ascuns cu bună-ştiinţă originea mea „nesănătoasă”. Apoi, am încercat la Filologie, de astă dată făcând declaraţii complete, am reuşit, însă la jumătatea anului şcolar am fost din nou dată afară. Începutul a fost nebulos şi foarte greu. Am avut, însă, parte de un tată minunat, care nu putea concepe ca fiica lui să fie atât de nedreptăţită, aşa că s-a luptat ca eu să fiu reprimită în facultate. Spre sfârşitul primului an de studiu la Filologie am filmat în „Valurile Dunării”, apoi am abandonat Universitatea şi am încercat iarăşi la Teatru.
Irina Petrescu
  • Cum se făcea şcoală de teatru pe vremea aceea?
  • Cu foarte mare seriozitate. Eu am avut parte, de altfel, de un profesor extraordinar: regizorul Ion Şahighian. Ce m-a învăţat – şi mai ales ce mi s-a potrivit mie cel mai bine din ceea ce m-a învăţat – a fost respectul pentru litera textului (respect care astăzi, din păcate, pare să fie pe cale de dispariţie). Există un lucru pe care aş putea şi eu să-I recomand viitorilor actori: importanţa gramaticii. Asta se leagă tot de o riguroasă slujire a textului. (De altfel, materiile mele preferate în liceu erau gramatica şi matematica.) De ce socotesc că baza unei creaţii actoriceşti este cunoaşterea limbii? Pentru că trebuie să ştii foarte bine ceea ce spune propoziţia pe care nu ajunge numai să o rostesti. (lată de ce este atât de important felul în care se traduce o piesă din dramaturgia universală!) Este bine să treci la lucru numai după ce ştii exact care-s (şi unde-s) subiectul, predicatul, complementul, atributul etc. Pentru că doar atunci vei putea accentua cum se cuvine o replică, dându-i nuanţa potrivită. În plus, aşa vei putea descoperi că, de fapt, fiecare cuvânt are ascuns în el ceva aproape muzical. Poate că din acestă cauză, pentru mine, repetiţiile la masă au cea mai mare importanţă. Acolo (atunci) se descoperă cu adevărat personajul. Trăirea, emoţia vin numai după ce locul pe care calci devine solid, ferm.
  • Cum rămâne cu actorii talentaţi dar inculţi, despre care se spune că sunt mult mai maleabili?
  • Nu ştiu ce să spun, dar cred că de gramatică are nevoie toată lumea care trăieşte într-o ţară şi vorbeşte o limbă.
  • Faptul că sunteţi foarte informată, că citiţi, că urmăriţi activitatea colegilor, mergând des la teatru, face din dumneavoastră un actor mai dificil în colaborarea cu regizorii?
  • Eu cred că, dimpotrivă, „prostu”-i mai dificil! Fiecare informaţie pe care o ascunzi în tine, fie că vine dintr-o carte citită, dintr-un spectacol văzut sau dintr-o conversaţie purtată nu poate decât să te ajute.
Irina Petrescu
  • Este profesia de actor una ca oricare alta?
  • E cu totul şi cu totul diferită de oricare alta. Poate, mă gândesc, să aibă vagi tangenţe cu pedagogia. Eu provin dintr-o „familie de pedagogi (cu excepţia tatălui meu, care a fost medic) şi, uneori, mă surprind având defectul de a vrea să explic ceva mai mult decât este necesar. De ce mai cred că e o meserie diferită de toate celelate? În primul rând, pentru că este atât de efemeră. Radu Beligan spunea cândva, atât de frumos (şi de adevărat, în acelaşi timp), că arta şi măiestria ta pier o dată cu ultimul spectator care părăseşte sala într-o seară. E şi dramatic, şi fabulos. Pe mine mă atrage în mod deosebit acest lucru, poate şi pentru faptul că nu am simţit nicicând nevoia să las neapărat în urmă ceva, o pânză, un obelisc, o carte. Sigur că, la ceea ce facem pe scenă, putem adăuga filmul, care păstrează, înmagazinează … Însă eu prefer teatrul.
  • Cum vă priviţi propria imagine într-un film? Vă puteţi detaşa, judecându-vă la rece evoluti?
  • Acum, dacă se întâmplă să văd filme de început, mă găsesc atât de stângace, de lipsită de experienţă; dar, ce-i drept, mă privesc şi cu multă duioşie .
  • Poate deveni definitorie pentru cariera unui actor colaborarea cu un anume regizor?
  • Este definitorie; e chiar lucrul cel mai important. Eu am avut noroc şi mă consider a fi chiar „produsul” întâlnirilor cu mari regizori, dar şi cu nişte minunaţi parteneri de scenă.
  • Care să fie motivul faptului că astăzi apar atât de puţine vedete?
  • Vedetele există, însă sistemul s-a schimbat. Acum se practică – şi sper că nu va deveni definitiv – spectacolul de grup, în care toţi trebuie să fie foarte buni, dar nimeni să nu iasă în evidenţă. Câtă lume ştie, de pildă, în clipa asta, ce imens actor este Ilie Gheorghe de la Teatrul National din Craiova? În perioada interbelică – foarte bogată din punct de vedere material, cu un simţ anume pentru eleganţă, cu respect pentru valori – se cultiva altfel personalitatea unui actor. Eu nu am trăit atunci, dar mi-aş fi dorit atât de mult…
Irina Petrescu
  • Se spunea, cu mai mult timp în urmă, că aţi fost plecată în America, unde ar fi trebuit să deveniţi o mare vedetă, dar că, datorită unei poveşti romantice, aţi fugit de acolo…
  • Aşa a fost.
  • Totuşi, numai acesta să fi fost motivul pentru care aţi părăsit America, sau aţi băgat de seamă că acel tip de celebritate nu vi se potrivea?
  • Nu m-am gândit atunci la asta, dar cred că fiecărui om i se întâmplă numai ceea ce i se potriveşte. Privind în urmă şi gândindu-mă că de fapt viaţa mea ar fi putut să fie alta, n-aş putea să jur că ar fi fost cu mult mai bună.
  • Aţi regretat vreo clipă acea întoarcere?
  • Niciodată. Bunicul meu, însă, a fost teribil de amărât şi de dezamăgit.
  • Statutul de vedetă v-a afectat vreodată viaţa personală?
  • Am avut întotdeauna o relaţie foarte normală cu semenii mei. Călătoresc firesc cu troleibuzul, merg la piaţă. Viaţa mea seamănă cu a tuturor oamenilor obişnuiţi. E foarte adevărat, însă, că profesia în sine presupune unele sacrificii în privinţa vieţii personale. Este ca o amantă capricioasă pentru un bărbat frumos. I te dai cu totul sau deloc. Pentru mine actoria a devenit mai importantă decât orice altceva.
  • Dacă aţi putea să o luaţi de la capăt, cum ar fi?
  • Tot aşa! Dar cred că aş fi atât de deşteaptă încât să am unul, sau doi, sau trei copii. Cunosc actori care, ajunşi pe o anume treaptă a carierei, refuză rolurile mici… Eu am descoperit, relativ recent, o plăcere aproape perversă în a juca asemenea roluri. Mă gândesc, de fiecare dată, ce bine este când ai o apariţie că, dar, de preferinţă , bună, ca să nu trebuiască să porţi pe umeri toată răspunderea spectacolului. Și mai pot adăuga ceva. Rolurile mici din urmă le joc în tovărăşia unor tineri colegi. Simt o bucurie aparte să- i măresc uneori de la arlechin, alteori să-i ascult la difuzor (când sunt în cabină) şi să-i pot certa sau lăuda. Pe urmă, nu credeţi că o bijuterie discretă are mai mult rafinament decât lanţurile groase şi paftalele?
  • Sunt actorii tineri de azi altfel decât cei de ieri?
  • Exact în proporţia în care toţi tinerii de azi sunt altfel decât cei de acum 40 de ani. Sunt altfel, dar n-aş spune că sunt ei vinovaţi de asta. Viaţa este alta. Ei se adaptează acestei vieţi.
  • N-aţi simţit niciodată nevoia de a fi pedagog? Nu, poate şi dintr-un ciudat egoism. Nu vreau să-mi asum răspunderea copleşitoare a unei astfel de munci.
  • Cum sunt modalităţile de lucru ale regizori lor de azi?
  • Se potrivesc timpului. Într-un fel lucrează Vlad Mugur şi în altul Mihai Măniuţiu. Dar, între aceste extreme să le spunem aşa, mai sunt Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexandru Dabija. Recunosc că mă atrage mai mult mijlocul. Pe de altă parte, experienţa avută cu Mihai Măniuţiu a fost vitală într-un anume moment al carierei mele. M-a eliberat de timidităţi, m-a dezghiocat, m-a desfăcut ca pe… o ceapă.
  • Știu că mergeţi deseori la Radio.
  • O, dar Radioul este, pentru mine, un pământ al graţiei. Am fost invitată, în februarie trecut, la un simpozion al teatrului radiofonic, care a avut loc la Anvers, şi am spus acolo ce cred că înseamnă această modalitate de creaţie din punctul de vedere al actorului de teatru şi film. Este flatant Radioul pentru că acolo nu îmbătrâneşti niciodată, nu ţi se văd cutele de oboseală ori de proastă-dispoziţie. Este mai mult muzică şi deloc plastică. Se creează un fel de concentrare foarte puternică. Să vă spun cum se petrece o înregistrare, care începe întotdeauna la ora opt dimineaţa? (Pentru că la ora zece încep repetiţiile în teatru) Gânditi-vă numai, ce oră imposibilă pentru un actor a cărui viaţă normală începe spre seară! Totuşi, eu aş merge oricând acolo şi aş fi în stare să şi plătesc pentru asta. Pentru mine acest gen este un miracol, poate şi pentru faptul că acolo eşti obligat să ajungi la miezul textului – nu te poţi sprijini nici pe costum, nici pe machiaj, nici pe decor. E un contact mai crud şi mai dur cu cuvântul.
  • Au fost personaje pe care aţi fi dorit să le interpretaţi? Mi-aş fi dorit să joc Cehov, Ibsen (adică dramaturgie „burgheză”). Dar n-am avut asemenea şansă. N-am jucat nimic nici din marile drame shakespeariene, însă nu regret – nu cred că mi s-ar fi potrivit…
  • Socotiţi că viaţa dumneavoastră este aşa cum trebuie să fie?

* Interviu apărut în revista “Scena” în ianuarie 2000. Autor: Marinela Ţepuş

Niciun comentariu

Lasă un comentariu