Johann Heinrich Pestalozzi s-a născut pe 12 ianuarie 1746, la Zürich, în Elveția, tatăl său fiind chirurg oftalmolog. Bărbatul a murit la vârsta de 33 de ani, când Heinrich, care era al doilea dintre cei trei copii ai familiei, avea cinci ani. Mama lui, al cărei nume de fată era Hotze, era originară din Wädenswil, o localitate aflată în zona lacului Zürich, și a fost ajutată la creșterea copiilor de o menajeră numită Barbara Schmid, poreclită Babeli.
Adolescentul a urmat Collegium Humanitatis avându-i ca profesori pe Johann Jakob Bodmer, care i-a predat istoria și științele politice, și pe Johann Jakob Breitinger, care i-a dat lecții de greacă și ebraică.
De sărbători, Pestalozzi își vizita bunicul matern, un pastor din Höngg, pe care îl însoțea în vizitele pe care acesta le făcea în școli și la casele enoriașilor și astfel tânărul a luat contact cu sărăcia oamenilor de la țară, a văzut cu ochii lui consecințele obiceiului frecvent în epocă de a obliga copiii să muncească în fabrici de la o vârstă fragedă, iar ignoranța, suferința și incapacitatea oamenilor simpli de a se descurca singuri l-au influențat foarte mult pe tânăr.
Deși a fost educat pentru a deveni pastor, a decis să înceapă să studieze dreptul, încercând să găsească o cale care să-i ofere, mai devreme sau mai târziu, oportunitatea și mijloacele de a schimba viața oamenilor.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, guvernul elvețian a condamnat scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, spunând că sunt periculoase pentru stat și religia creștină, filozoful a fost condamnat la închisoare, dar Bodmer, un fost profesor al lui Pestalozzi, a îmbrățișat învățăturile gânditorului și în 1765 a fondat Societatea Helvetică, împreună cu alți aproximativ 20 de filozofi, scopul lor fiind promovarea libertății de gândire, iar Pestalozzi, care avea vârsta de 19 ani, a devenit un membru activ al grupării.
După ce a renunțat la aspirațiile politice care îl animau, Pestalozzi a decis să devină fermier, a achiziționat 15 acri de teren viran în cartierul Zürich, a obținut apoi sprijin financiar de la un bancher din oraș pentru a cumpăra mai mult pământ și, în 1769, s-a căsătorit cu o anume Anna Schulthess.
Viitorul pedagog a început construcția unei case pe proprietatea sa, reședință pe care a numindu-o “Neuhof”, dar și-a dat seama curând că terenurile pe care le cumpărase nu erau potrivite pentru agricultură, bancherul și-a retras sprijinul și astfel a început să intre din datorii în datorii. După doar trei luni de la falimentul afacerii, soția sa, Anna Schulthess, a adus pe lume singurul fiu al cuplului, pe Jean-Jacques Pestalozzi, care era alintat Schaggeli, dar copilul era foarte bolnăvicios și făcea adesea crize epileptice.
După ce afacerea sa cu pământuri s-a încheiat, Pestalozzi s-a gândit la o soluție pentru a-i ajuta pe copiii săraci, mai ales pentru că el însuși fusese sărac în cea mai mare parte a vieții și văzuse cât de prost erau tratați orfanii care deveneau ucenici la fermieri. Observase că cei mai mulți erau lipsiți de hrană și puși să muncească zi lumină, astfel că i-a venit ideea de a transforma Neuhof într-o școală de meserii. Deși soția sa s-a opus, Pestalozzi a câștigat sprijinul filozofului Isaak Iselin din Basel, a inaugurat instituția de învățământ și a început să publice articole în revista “Die Ephemerides”, un periodic dedicat problemelor sociale și economice ale societății elvețiene. Noile sale idei i-au adus o perioadă scurtă de aparentă prosperitate, dar după un an a ajuns aproape de faliment, astfel că în 1779 a trebuit să închidă școala Neuhof. Cu ajutorul prietenilor, a reușit să-și păstreze reședința în care a continuat să locuiască împreună cu familia.
În 1780, educatorul a publicat anonim în “Die Ephemerides” o serie de aforisme intitulate “The Evening Hours of a Ermit”, primele sale lucrări care conturează ideile care mai târziu vor fi cunoscute ca pedagogia pestalozziană.
Deoarece cunoștea viața simplă a oamenilor de la țară mult mai bine decât contemporanii săi, a publicat mai târziu patru volume dintr-o poveste intitulată Leonard și Gertrude, cărți care gravitează în jurul vieții a patru personaje: Gertrude, Glüphi, o persoană fără nume care este duhovnicul unei parohii şi Arner. Gertrude este o mamă din satul Bonnal care își învață copiii să trăiască o viață morală prin credință, Glüphi este un profesor care remarcă succesul pe care Gertrude îl are cu copiii ei și încearcă să modeleze școala locală în funcție de învățăturile ei, duhovnicul adoptă, de asemenea, învățăturile femeii și toți sunt ajutați de Arner, un politician care le oferă celor trei ajutor instituțional. Prin aceste patru instituții: familie, școală, biserică și politică, demonstrează volumele, se realizează un mecanism armonios care le oferă copiilor o educație cuprinzătoare.
Prima carte este cea care a avut cel mai mare succes, următoarele nu au avut tot atât de mulți cititori, autorul plănuise să publice un al cincilea și al șaselea volum, însă manuscrisul celui de-al cincilea a fost pierdut într-o călătorie pe care a făcut-o în 1804 la Paris și nu se știe dacă cea de-a șasea carte a fost scrisă vreodată.
În 1794, Pestalozzi și-a vizitat sora la Leipzig, în timpul vizitei i-a întâlnit pe Johann Wolfgang von Goethe, Christoph Martin Wieland și Johann Gottfried Herder, iar la întoarcerea la Neuhof l-a cunoscut pe Johann Gottlieb Fichte, care a văzut în ideile lui Pestalozzi cheia rezolvării problemelor educaționale și i-a sugerat să-și scrie opiniile despre natura umană și problema educației, astfel că, după trei ani, profesorul a scris și a publicat “Investigații asupra cursului naturii în dezvoltarea rasei umane”. Această lucrare a marcat sfârșitul perioadei sale literare. În această perioadă, Pestalozzi și familia sa s-au confruntat cu lipsurile și cu sărăcia. Soția sa era adesea bolnavă, iar în 1797 fiul său s-a întors acasă de la Basel, unde studia, într-o stare de sănătate extrem de proastă.
În 1798, iar Pestalozzi a decis să devină educator, a scris un proiect educațional și i l-a înaintat lui Philipp Albert Stapfer, noul ministru al Artelor și Științelor, care i-a aprobat imediat planul. Pedagogul nu a putut să-și implementeze imediat noua structură de învățământ în școala-pilot pe care o gândise, deoarece nu a găsit un loc potrivit și, între timp, a fost rugat să preia conducerea unui ziar guvernamental, Helvetisches Volksblatt, dar când armata franceză a invadat orașul elvețian Stans, în 1798, mulți copii au rămas fără casă și fără familie. Guvernul elvețian a înființat atunci un orfelinat și l-a angajat pe Pestalozzi, în decembrie 1798, pentru a conduce instituția nou fondată.
Sediul ar fi trebuit să se afle în clădirile Mănăstirii Ursuline din Stans, dar se făcuseră puține amenajări când Pestalozzi a sosit în oraș, iar pe 14 ianuarie 1799, când au ajuns primii orfani, profesorul a scris: “Erau într-o stare îngrozitoare, atât a trupului, cât și a minții”.
Bărbatul a preluat multe roluri la Stans, inclusiv cel de șef al instituției, servitor, tată, tutore, asistent medical și profesor, nu avea materiale școlare și singurul său ajutor era menajera școlii. Pornind din experiența anterioară, pedagogul a încercat să facă o combinație dintre educație și practică, dar nu a privit produsele muncii copiilor ca pe o posibilă sursă de venit, ci ca pe o formă de a le antrena dexteritatea, de a promova eficiența și de a-i încuraja să se ajute unul pe celălalt.
În iunie 1799, armata a preluat orfelinatul, pentru că avea nevoie de orice clădire disponibilă pentru a-și găzdui trupele, iar școala a fost distrusă.
Ministrul Stapfer l-a repartizat pe Pestalozzi în orașul Burgdorf, unde urma să primească un mic salariu trimestrial, un apartament și un post de profesor la cea mai mică școală din oraș, dar a avut conflicte cu directorul instituției, care nu era de acord cu ideile lui, a fost transferat la o altă școală, unde și-a continuat proiectele educaționale începute la Stans. În opt luni, nu numai că îi învățase pe copiii de cinci și șase ani care urmau școala să citească perfect, ci și să scrie, să deseneze și să înțeleagă aritmetica.
Încurajat de succesul obținut, în octombrie 1800 Pestalozzi a decis să deschidă o nouă școală la Burgdorf, “Institutul de învățământ pentru copiii din clasele mijlocii”, găzduită de castelul din localitate, iar aici i s-au alăturat doi educatori, Johann Georg Tobler și Johann Christoff Büss.
Pestalozzi a revenit apoi la literatură, publicând volumul “Cum își învață Gertrude copiii”, carte care a avut un impact profund asupra opiniei publice și practicienilor în educație.
Datorită acestui succes, oameni din toate părțile Elveției și Germaniei au venit să vadă școala din Burgdorf, instituția s-a dezvoltat, a avut profit financiar, dar pedagogul nu putea face încă ceea ce-și dorea: să-i educe pe cei săraci. La cererea lui, guvernul a trimis doi inspectori care au decis să transforme școala într-o instituție de stat. Personalul urma să primească salarii fixe, pedagogului i s-au alăturat alți doi dascăli, iar familia sa s-a mutat și ea la institut și a început să lucreze alături de el.
Schimbările politice făcute de Napoleon în această perioadă au pus în pericol atât institutul lui Pestalozzi, cât și deciziile reformatoare ale guvernului elvețian. În acest context, a fost trimisă la Paris o delegație națională pentru a discuta cu Bonaparte în numele Elveției, pedagogul a fost numit membru al acestei delegații, însă Napoleon nu a fost interesat de ideile lui.
La întoarcere, a fost informat de reprezentanții noului guvern nu mai e nevoie de serviciile sale, clădirea institutului a fost rechizionată, dar i s-a oferit posibilitatea de a folosi o mănăstire veche din Münchenbuchsee drept școală. Şederea lui aici a fost scurtă, pentru că după puțin timp a decis mutarea institutului la Yverdon, care va deveni cea mai durabilă dintre instituțiile fondate de Pestalozzi.
Noul institut a fost deschis în iulie 1805, a atras vizitatori și elevi din toată Europa și multe guverne și-au trimis propriii profesori să studieze cu Pestalozzi, în dorința de a implementa un sistem similar în țările lor.
La Yverdon erau educați elevi de orice vârstă, nu doar copiii mici, iar din programă făceau parte cursuri de germană, franceză, latină și greacă, geografie, istorie naturală, istorie, literatură, aritmetică, geometrie, topografie, desen, scriere și muzică.
După moartea soției profesorului, în 1815, colaboratorii săi, Krüsi și Niederer au demisionat și, învins de necazuri, Pestalozzi i-a cerut ajutorul ministrului Schmid pentru finanțarea școlii. Institutul a rămas deschis încă 10 ani, dar în 1825 a fost închis din cauza lipsei de fonduri.
Heinrich Pestalozzi s-a întors la vechea lui casă de la Neuhof și a publicat “Cântecul lebedei”, o carte foarte cunoscută astăzi în pedagogie: „Omul vine pe lume în ceea ce priveşte trupul, spiritul şi inima, capabil cu adevărat de dezvoltare, dar nedezvoltat. El poate rămâne nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi rău instruit, dar nu trebuie lăsat în părăsire, ci trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea ce priveşte inima. (…) Ochiul să vadă, urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să apuce. La fel, inima să creadă şi să iubească și mintea să gândească“, sunt ideile pe care le-a sintetizat marele profesor.
Pestalozzi s-a îmbolnăvit pe 15 februarie 1827 și a murit două zile mai târziu la Brugg, ultimele sale cuvinte fiind: “Îmi iert dușmanii. Fie ca ei să găsească acum pacea la care mă duc pentru totdeauna”. Pe mormântul marelui pedagog scrie:
Heinrich Pestalozzi
născut la Zurich pe 12 ianuarie 1746, a murit la Brugg pe 17 februarie 1827
Mântuitorul săracilor la Neuhof.
Predicatorul oamenilor prin Leonard și Gertrude
În Stans, tatăl orfanilor,
În Burgdorf și Münchenbuchsee,
Fondatorul Noului Învățământ Primar.
În Yverdon, Educator al umanității.
Era un individ, un creștin și un cetățean.
A făcut totul pentru alții, nimic pentru el însuși!
Binecuvântează-i numele!
