HomeRăzboaie și revoluțiiRevoluția bolșevicăAleksander Kerensky, revoluționarul care a fugit de bolșevici

Aleksander Kerensky, revoluționarul care a fugit de bolșevici

Aleksander Kerensky

Aleksander Kerensky s-a născut pe 22 aprilie 1881 (4 mai pe stil nou) la Simbirsk, o localitate aflată pe malul râului Volga, și a fost fiul cel mare al profesorului Fiodor Mihailovici Kerensky, care era directorul gimnaziului local, și al Nadejdei Aleksandrovna, nepoata unui fost iobag care reușise să-și cumpere libertatea.

Tatăl lui Kerensky fusese profesorul lui Vladimir Ulianov (Lenin), iar cele două familii au fost apropiate până în 1889, când părinții s-au mutat la Tașkent, unde Fiodor Kerensky a fost numit inspector principal al școlilor publice. Zece ani mai târziu tânărul a fost admis la Universitatea din Sankt Petersburg, unde a studiat istoria și filologia, apoi a urmat cursurile Facultății de Drept.

Și-a obținut diploma în științe juridice în 1904 și în același an s-a căsătorit cu Olga Lvovna Baranovskaya, fiica unui general rus, la scurt timp s-a alăturat mișcării Narodnik și a lucrat în calitate de consilier juridic pentru participanții la Revoluția din 1905, devenind avocat al apărării într-o serie de procese ale revoluționarilor.

În 1912 Kerensky a fost ales în Duma de stat din partea Trudoviks, un partid socialist fondat de Alexis Aladin, care a fost asociat cu Partidul Socialist-Revoluționar, formațiune ce milita pentru reînnoirea democratică a Rusiei. Curând a devenit unul din membrii importanți ai Blocului Progresist, din care făceau parte mai multe partide socialiste, menșevice și liberale, nu însă și bolșevice, remarcându-se ca un orator strălucit și un opozant inteligent al politicilor guvernamentale. În timpul celei de-a 4-a sesiuni a Dumei din primăvara anului 1915, Kerensky a făcut apel la Mikhail Rodzianko, cerându-i să-l informeze pe țar că, pentru a reuși în război, trebuie:

1) să reformeze politica internă

2) să proclame o amnistie generală pentru deținuții politici

3) să restabilească Constituția Finlandei

4) să declare autonomia Poloniei

5) să asigure autonomia minorităților naționale în domeniul culturii

6) să abolească restricțiilor împotriva evreilor

7) să înceteze intoleranța religioasă

8) să stopeze hărțuirea organizațiilor sindicale legale

Aleksander Kerensky

În ședința de deschidere a Dumei din 2 noiembrie 1916, Kerensky i-a numit pe miniștrii imperiali “asasini” și “lași” și a susținut că aceștia sunt “ghidați de Grișka Rasputin”, alimentând furia împotriva călugărului care influența familia imperială și, în special, pe țarina Alexandra Feodorovna. Potrivit lui Kerensky, Rasputin o șantaja pe împărăteasă amenințând-o că se va întoarce în satul său natal și îl va lăsa pe micul țarevici Alexei lipsit de beneficiile pe care prezența sa i le oferea asupra stării lui de sănătate.

În timpul Revoluției din Februarie 1917 Aleksander Kerensky și Pavel Milyukov au devenit cei mai proeminenți reprezentanți ai mișcării, a fost ales membru al Comitetului Provizoriu al Dumei de Stat și vicepreședinte al nou-formatului Soviet de la Sankt Petersburg. Aceste două organisme, Duma și Sovietul de la Petrograd, mai exact comitetele lor executive, au devenit curând adversare în majoritatea chestiunilor aflate în dezbatere publică.

Aleksander Kerensky

Sovietul de la Petrograd ajunsese să aibă între 3.000 și 4.000 de membri, iar reuniunile sale nu mai aveau capacitatea de a lua nicio decizie, desfășurându-se într-o dezordine generală și, în acest context, la una dintre reuniuni, Comitetul Executiv al Sovietului de la Petrograd, cunoscut și ca Ispolkom, a decis constituirea unui comitet din care să facă parte trei membri din fiecare dintre partidele reprezentate în Soviet, iar Kerensky a devenit unul dintre cei care reprezentau Partidul Revoluționar Social.

Pe 14 martie 1917, fără nicio consultare cu guvernul, Ispolkom-ul a emis controversatul Ordin Nr. 1, destinat doar garnizoanei din Petrograd (noul nume al orașului Sankt Petersburg), dar care a fost interpretat ca fiind aplicabil tuturor soldaților de pe front. Ordinul prevedea ca toate unitățile militare să formeze comitete precum Sovietul de la Petrograd, iar acest lucru a generat “deposedarea de autoritate a ofițerilor”. Mai mult, “Ordinul nr. 3” stipula că armata era subordonată organizației Ispolkom în ierarhia politică, pentru că intelectualii socialiști credeau că ofițerii sunt elemente contrarevoluționare. Rolul lui Kerensky în emiterea acestor ordine este neclar, dar cu siguranță a participat la luarea deciziilor.

Aleksander Kerensky

În plus, Duma a format un comitet executiv care, în cele din urmă, a devenit guvernul provizoriu rus. Deoarece între reprezentanții Ispolkom și membrii acestui nou constituit guvern relațiile erau foarte proaste, Kerensky a ținut un discurs patetic pentru unitate, apoi a jurat, în calitate de ministru, să nu încalce niciodată valorile democratice, încheiându-și discursul cu cuvintele “Nu pot trăi fără a ține cont de popor. În momentul în care începeți să vă îndoiți de mine, puteți să mă ucideți!”

După prima criză guvernamentală legată de nota secretă a lui Pavel Milyukov care reangaja Rusia în război, Kerensky a devenit ministru de război și figura principală a noului guvern de coaliție socialist-liberal. Pe 10 mai a mers pe front și a vizitat mai multe regimente, îndemnându-i pe soldați și ofițeri să-și facă datoria și, deși discursurile sale au fost convingătoare pentru moment, nu au avut efectul scontat prea mult timp.

Sub presiunea aliaților Rusiei de a continua războiul, ministrul a lansat mișcarea care va deveni cunoscută sub numele de Ofensiva Kerensky împotriva Armatei de Sud austro-ungaro-germane, dar forțele Puterile Centrale au ripostat cu un contraatac puternic, cele ruse au suferit pierderi majore și au fost nevoite să se retragă, devenind clar că dezertările, sabotajele și revoltele interne a afectat iremediabil armata.

Generalii l-au criticat dur pe Aleksander Kerensky în acea perioadă pentru politicile sale liberale, care permiteau deposedarea ofițerilor de mandatele lor și predarea controlului către “comitetele de soldați” manevrate de revoluționari.

Pe 2 iulie 1917 prima coaliție a guvernului provizoriu s-a prăbușit, iar Kerensky i-a succedat prințului Gheorghi Evghenovici Lvov, care a demisionat pe fondul haosului de nestăpânit din țară, în funcția de prim-ministru al Rusiei, apoi, în urma Afacerii Kornilov, tentativa de lovitură de stat militară de la sfârșitul lunii august și a demisiei celorlalți miniștri, și-a asumat rolul de Comandant suprem al armatei.

Pe 15 septembrie, Kerensky a proclamat republica, a format un directorat format din cinci membri (el însuși, ministrul afacerilor externe, Mihail Tereshchenko, ministrul de război, generalul Aleksandr Verkhovsky, ministrul amiralului marinei Dmitri Verderevski și ministrul posturilor și telegrafelor Aleksei Nikitin) și a ocupat funcția de șef al Directoratului până pe 25 octombrie (7 noiembrie pe stil nou) 1917, când bolșevicii l-au răsturnat de la putere.

În perioada cât a condus Rusia, Aleksander Kerensky s-a confruntat cu o provocare majoră: cei trei ani de participare la război fuseseră dezastruoși pentru țară, iar guvernul provizoriu oferea puține motivații soldaților pentru a continua lupta, în afara respectării promisiunilor față de aliații săi. Mai mult, Vladimir Ilici Lenin și partidul său bolșevic promiteau “pace, pământ și pâine”, iar armata, obosită de război, prost echipată, înșelată și nedisciplinată, a început să se dezintegreze, soldații dezertând în masă. Până în toamna anului 1917 se estimează că două milioane de oameni părăsiseră neoficial garnizoanele.

Aleksander Kerensky

Mai mult, Kerensky a adoptat o politică care i-a izolat pe conservatorii de dreapta, atât pe cei democrați, cât și pe monarhiști, transformându-i, fără voia lui, pe bolșevici, cărora le dăduse mână liberă, în cei mai puternici și mai hotărâți adversari ai săi.

În timpul Afacerii Kornilov, Kerensky distribuise arme muncitorilor din Petrograd, iar până în noiembrie majoritatea acestor muncitori înarmați au trecut de partea bolșevicilor care, în noiembrie 1917, au lansat cea de-a doua revoluție. Guvernul lui Kerensky aflat la Petrograd nu a avut în acel moment aproape niciun sprijin în oraș, a fost copleșit de forțele adverse superioare numeric, iar bolșevicii au răsturnat rapid guvernul ocupând clădirile guvernamentale și Palatul de Iarnă.

Aleksander Kerensky a reușit să scăpe și a fugit la Pskov, unde a adunat câteva trupe loiale încercând să recucerească orașul, trupele sale au reușit să captureze Țarskoe Selo, dar au fost învinse a doua zi la Pulkovo. Fostul șef al Directoratului a scăpat cu greu de bolșevici și și-a petrecut următoarele câteva săptămâni ascunzându-se prin diferite locuințe conspirative, dar a decis în cele din urmă să fugă din țară, ajungând în Franța împreună cu soția sa, Olga Lvovna Baranovskaya, și cu cei doi fii ai lor, Oleg și Gleb.

Kerensky și Olga au divorțat în 1939 și în același an, în timp ce se afla într-o vizită în Statele Unite, bărbatul a întâlnit-o și s-a căsătorit cu Lydia Ellen “Nell” Tritton, o fostă jurnalistă australiană care fusese căsătorită înainte cu un fost ofițer al Armatei albe, Nicholas Alexander Nadejine. Când Germania a invadat Franța în 1940, se pare că Aleksander Kerensky s-a aflat pe lista neagră a lui Hitler, acesta fiind motivul pentru care cei doi soți au emigrat în Statele Unite. În 1945 Nell Tritton s-a îmbolnăvit de o formă gravă de nefrită, iar Kerensky a călătorit cu ea în Brisbane, Australia, locuind acolo până la moartea soției, în 1946. După aceea fostul lider al Revoluției din februarie s-a întors în Statele Unite și s-a stabilit în cele din urmă la New York, locuind pe Upper East Side pe 91st Street, lângă Central Park. Și-a petrecut o mare parte din timp la Hoover Institute al Universității Stanford din California, contribuind la imensa arhivă a instituției despre istoria Rusiei și devenind profesor, a a scris mult și a participat la o serie de conferințe despre politica și istoria Rusiei, ultima sa prelegere publică fiind susținută la Colegiul Kalamazoo din Michigan, în octombrie 1967.

Nell Tritton
Kerensky și Nell Tritton

Aleksander Kerensky a murit din cauza unei boli cardiace la Spitalul St. Luke din New York pe 11 iunie 1970, la vârsta de 89 de ani, fiind unul dintre ultimii supraviețuitori de rang înalt ai evenimentelor din Rusia anului 1917. Biserica Ortodoxă Rusă din America a refuzat să-i organizeze ritualurile creștine de înmormântare din cauză că îl considera în mare măsură responsabil pentru preluarea puterii de către bolșevici. Trupul neînsuflețit al lui Kerensky a fost transportat la Londra, fiind înmormântat la cimitirul Putney Vale, unde va fi înhumată și prima sa soție care a murit cinci ani mai târziu. Cei doi fii ai fostului șef al Guvernului provizoriu, Oleg și Grab, au devenit ingineri specializați în construcții civile, iar unul dintre nepoți, Oleg Jr., a devenit actor și a jucat rolul bunicului său în filmul “Reds”, regizat și produs de Warren Beatty din 1981.

 

Sursa:

Richard Abraham, Kerensky: First Love of the Revolution, 1987

No comments

leave a comment