“Când l-am zărit întâia oară pe Coșbuc, sunt vreo douăzeci de ani de atunci, strecurându-se pe Calea Griviței cu trupul lui uscățiv, adus puțin de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu borduri largi, am simțit că nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o țintă care e undeva departe, foarte departe…
Așa mi-l închipui că a fost de la început. Copilăria, amintirile, barba de apostol a părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruș și Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemărturisită povară pe umerii îndoiți prea devreme. El le alinta în fiecare ceas, le orânduia, le netezea cu patimă și cu delicatețe, se înfășură în dantelele lor ușoare, le stropea cu plâns și cu flori de busuioc, iar într-o zi le-au adunat una lângă alta, scumpeturi într-o ladă de zestre țărănească, minunată cu crestături și arabescuri înflorite și le-a zis “Balade și idile”.
Volumul lui Coșbuc, ca un proaspăt vânt de primăvară pătruns brusc în liniștea obosită a unui iatac, a zguduit puternic nervii discordați dimprejur, a înviorat atmosfera, a deschis un orizont nou și a avut marele merit de a reintroduce principiul sănătății în literatura noastră. Autorul baladelor și idilelor a descins din lumea basmelor, dar a făcut popas în satul lui. Ne-a dat o luminoasă monografie poetică a satului românesc. Firește, el nu venea cu concepția de intelectual chinuit a lui Eminescu, cu un sistem filosofic sau cu o doctrină socială menită să-l facă analistul crud de fiecare clipă, nu era nici fericitul excursionist coborât din balconul caselor boierești în mijlocul unei lunci pentru care distanța topește conturele, pipernicindu-le viața intrinsecă și rezumând totul în nota decorativă, ca veselul Alecsandri.
Dacă poate fi vorba de vreo influența străină, atunci clasicismul greco-roman și neo-clasicismul german i-au împrumutat din mijloacele lor, ca să-și realizeze cu mai multă înlesnire opera intuiției lui sigure și pricepute. Dar aceste înrudiri sunt și manifestările organice ale genului epic, care e partea de căpetenie a creațiunii lui. Coșbuc era înregistratorul obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vieții de la țară în aspectele ei senine, idilice, cele mai potrivite cu temperamentul lui și, de altfel, cele mai apropiate de caracterul fundamental al poporului nostru.
Din primul lui volum, ca și din celelalte — “Fire de tort”, “Ziarul unui Pierde-vară” și “Cântece de vitejie”, menținute toate în aceeași înlănțuire programatică ca dintr-o subtilă monografie — s-ar putea reconstrui psihologia unui sat în toate ipostazele ei. Zugrăvind acel microcosm, pars pro toto, poetul ne dă însuși tabloul sintetic al neamului.
Cântarea lui se desfășură în imnul vast al naturii.
Pe seama lui Coșbuc însă natura are o specială semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se atașează propriei frământări a autorului. Ea trăiește pentru sine, imens laboratoriu de supremă orânduire, în care omul e un element subordonat slujind o țintă a ei, asemeni unei stânci, unui copac sau unui fulger care despică văzduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricei moderne care în tremurul unei frunze nu vede decât radiațiunea unei dureri dinăuntru.
Poezia lui Coșbuc e o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E concepția omului de la țară, în intimitate străveche cu cerul și pământul, de aceea pulsațiile vii, multitudinea de senzații, parteismul estetic care se revarsă din acele pagini pline de mișcare. Fiecare anotimp își desface bogățiile prodigioase ce se risipesc sub ochii noștri stropite cu pulbere de aur. E o încrucișare de forțe ascunse, un uriaș erotism al firii, o măreață învălmășeală de energii active, printre care omul apare ca un atom ce se pierde în infinit.
În această horă nesfârșită a naturii se înșiră și oameni cu ochii limpezi, glumeți, cuviincioși, iubitori de snoave, cucernici, răbdători, știutori de dreptul lor și turbați ca marea înviforată când nedreptatea le-a umplut paharul. Sunt țăranii noștri, pe care Coșbuc, solul lor, ni-i arată într-o lungă și variată apologie. Ei vin de la muncă seara hăuind, când carele scârție și fumul iese alene din cămin, ei iubesc, ei cântă, ei se zbat, ei se duc la război și mor făcând trei cruci, iar peste oasele lor crește iarbă verde ca o binecuvântare de sus”.
Octavian Goga, Universul Literar, 1928
