Lucreţia Canja s-a născut pe 10 ianuarie 1893 în satul Părău din apropierea Făgăraşului și a fost al şaselea copil al ţăranilor Nicolae şi Maria Canja. Şi-a petrecut primii ani în satul natal, a învăţat carte la şcoala primară confesională, apoi a mers la Făgăraş, unde a învăţat binişor şi limba maghiară.
Când, în vara anului 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, tânăra se afla la Părău şi a văzut cu ochii ei soldații uneia dintre unitățile militare inamice trecând pe malul drept al Oltului, sub presiunea armatei române.
În retragere, armatele Puterilor Centrale au ridicat majoritatea vitelor din sat şi au distrus podurile, cel de beton de peste Olt, la Hălmeag, şi cel de lemn din capătul satului Părău. Cunoscând limba maghiară, tânăra a stat de vorbă cu soldaţii şi a trecut de mai multe ori spre Hălmeag prin apa Oltului, pe la „Unghiul fagului“, împreună cu Maria Manciulea, prietena şi vecina ei, şi cu alţi săteni, spre a afla unde pasc vitele ridicate şi a le recupera, dar truda le-a fost zadarnică.
Săteanul Petru Axinte a observat că cele două fete au stat de vorbă cu soldaţii din armata inamică, a auzit sau poate le-a văzut că au trecut Oltul de mai multe ori şi, după ce armata română a preluat pozițiile cheie în zonă, în a doua jumătate a lunii august 1916, le-a pârât autorităţilor militare că fac spionaj în folosul duşmanului.
Pe 30 august 1916, tinerele Lucreția Canja şi Maria Manciulea au fost cercetate de sublocotenentul Camil Petrescu, viitorul scriitor, din ordinul colonelului Dumitru Băltăreţu, comandantul Regimentului 22 Dâmboviţa.
Cu toate că sublocotenentul le-a găsit nevinovate, Lucreția Canja şi Maria Manciulea au trăit o noapte de groază până au ajuns, sub escortă, la Vad, la comandamentul Brigăzii a Vl-a. Acolo, comandantul trupelor, colonelul Lupescu, le-a pus în libertate, găsindu-le nevinovate.
Atunci a avut loc un moment impresionant: înţelegând că ofiţerii nu ştiu pe unde să treacă Oltul ca să aibă cât mai puţine pierderi şi pentru a-I lua prin surprindere pe inamici, Lucreția şi Maria s-au oferit să le fie călăuze. “Doreau să arate şi cu fapta cât de nedreaptă a fost pâra ce li s-a adus. În dreapta Oltului, în locurile de trecere „obligatorie” a armatei române, inamicul avea lucrări genistice efectuate din vreme, care ar fi creat greutăţi enorme atacurilor frontale. Oltul însuşi, cu malurile sale abrupte şi cu adâncimi periculoase necunoscute, punea probleme şi celor care plănuiau atacul de flanc, de învăluire. Deoarece fetele cunoşteau bine vadurile, malurile, locurile şi cursul acestui râu în sectorul Hălmeag-Crihalma, precum şi locurile unde inamicul organizase lucrări pentru apărare puternică, colonelul I. Lupescu a considerat că e în interesul armatei române să accepte propunerea tinerelor entuziaste, cum a acceptat şi dorința ţăranilor Moise Creţu, Ananie Boieru, Iosif Noara, Iosif Canta, Ion Manciulea, Vasile Manciulea și Gheorghe Şiulea de a fi de ajutor.
Între Hălmeag şi Crihalma, comune situate pe malul drept al Oltului, era o zonă de vreo 8 kilometri care trebuia străpuns în trei locuri de armata română, respectiv de Regimentul 22 infanterie şi Regimentul 30 infanterie „Muscel“, care formau Brigada a Vl-a, în direcţia Veneţia de Jos şi Comana de Jos, pentru a elibera prin atac de front şi flanc comuna Crihalma, şi de batalionul III din Regimentul 22 infanterie, în direcţia comunei Hălmeag, spre a ocupa înălţimile din sectorul acesteia. Aceste trei formaţii aparţineau de Divizia a IlI-a.
Lucreția Canja și Maria Manciulea au fost îndrumate spre Regimentul 30 infanterie „Muscel”. În noaptea de 1 spre 2 septembrie 1916, cele două fete şi sătenii ceilalți au condus unitatea prin cele mai ascunse locuri până pe malul stâng al Oltului, în hotarul numit „Unghiul fagului”, situat pe direcţia Veneţia de Jos — Crihalma.
Considerând că şi-au îndeplinit misiunea, bărbații s-au retras, dar tinerele au rămas alături de armată și i-au încurajat pe ofiţerii şi ostaşii necunoscători ai vadurilor, au intrat primele în apă şi au format „lanţuri” de militari pentru trecere, apoi au mers cu militarii până în flancul unităţii inamice. Pentru eroismul lor, Lucreția Canja şi Maria Manciulea au fost date ca exemplu de curaj şi slujire a neamului şi ţării, prin „ordin de zi” al Diviziei.
După retragerea armatei române din Transilvania, oamenii din Părău au intrat în atenţia jandarmilor maghiari, care aveau ordin să-i identifice şi să-i aresteze pe cei care au ajutat trupele la trecerea Oltului în sectorul Hălmeag-Crihalma.
Lucreția a fost ascunsă și ai săi au refuzat să o trădeze, cu toate amenințările și maltratările suferite. După câtva timp, a fugit la Sibiu, dar nu după multă vreme a fost descoperită, arestată şi întemniţată la Făgăraş, apoi anchetată în mai multe rânduri. Negăsindu-se suficiente probe împotriva ei, a fost eliberată după multe luni de detenţie, dar jandarmii au primit ordin să o ţină sub supraveghere, ca suspectă. În cele din urmă a trecut Carpaţii, ajutată de fratele ei şi de viitorul socru, locuind pentru o vreme în București.
După 1 Decembrie 1918, s-a întors la Părău, iar la cîteva luni a primit „Virtutea militară de război“, clasa a II-a şi „Brevetul“ nr. 4226 din 2 aprilie 1919, pentru că „s-a oferit să servească de călăuză unui regiment de infanterie care avea misiunea să atace inamicul ce se găsea pe malul opus al Oltului; a intrat cu primii ostaşi in apă şi i-a condus cu cel mai desăvârşit curaj prin ploaia de gloanţe, contribuind astfel la reuşita atacului“.
Prietena ei, Maria Manciulea, născută pe 25 ianuarie 1894 în aceeași comună, Părău, era cea de-a treia fiică a ţăranilor Maxim şi Maria Manciulea. După fapta eroică de pe Olt, s-a îmbolnăvit grav și a fost dusă cu o ambulanţă la un spital militar din Bucureşti. După însănătoşire, a primit în cadru festiv medalia Virtutea militară de război clasa a II-a şi brevetul 181/1916, în baza înaltului Decret nr. 306 din noiembrie 1916. Evacuată la Iași după ocuparea Bucureștiului de armatele germane, Maria a devenit soră medicală, îngrijind cu mult devotement militarii bolnavi de tifos exantematic: “Era pentru toţi o imagine a trudei binefăcătoare. Multe din elementele apărute după istorica trecere a Oltului şi consemnate în “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” au fost într-adevăr auzite de Camil Petrescu din gura eroinei”.
Surse:
Curentul, 1938
Universul, 1934
Maria Manciulea, o eroină a istoriei şi a literaturii noastre, Tuliu Racotă, 1982
Lucreția Canja, o eroină necunoscută, Tuliu Racotă, 1986
