AcasăVizionariiMedici și oameni de științăSacrificiile lui Henri Dunant, bătrânul domn care a fondat Crucea Roșie

Sacrificiile lui Henri Dunant, bătrânul domn care a fondat Crucea Roșie

Henri Dunant s-a născut la Geneva, în Elveția, pe 8 mai 1828, fiind primul fiu al omului de afaceri Jean-Jacques Dunant și Antoinettei Dunant-Colladon. Familia sa era de religie reformată calvină și avea o influență importantă în societatea elvețiană, tatăl fiind un finanțator constant al orfanilor, iar mama se ocupa de asistența medicală pentru bolnavi și săraci.

Henri a fost crescut într-un profund spirit religios, la 18 ani s-a alăturat Societății Caritabile din Geneva, iar anul următor, împreună cu prietenii săi, a fondat „Asociația de joi”, un grup de tineri care se întâlneau pentru a studia Biblia și a ajuta săracii, petrecând mare parte din timpul liber cu vizite pentru a ajuta deținuții în diverse  închisori și implicându-se în opere de caritate. Pe 30 noiembrie 1852, Henri Dunant a fondat filiala din Geneva a YMCA (Young Men’s Christian Association), fundație creată ca suport pentru tinerii muncitori care veneau din mediul rural în orașe pentru a-și găsi locuri de muncă.

 

În 1849, la 21 de ani, Dunant a părăsit colegiul din Geneva la care era înscris din cauza notelor proaste și și-a început ucenicia la casa de schimb valutar Lullin et Sautter, devenind mai târziu angajat al firmei.

În 1853, Henri a vizitat Algeria, Tunisia și Sicilia, într-o misiune numită Compagnie genevoise des Colonies de Sétif, apoi, în 1856, și-a creat propria afacere cu gândul de a lucra în colonii străine. Tânărul a primit o concesiune de teren în Algeria care era ocupată la acel moment de francezi, începând să lucreze în agricultură, dar drepturile de apă nu au fost atribuite în mod clar, iar autoritățile coloniale nu erau deloc cooperante. Drept urmare, Dunant a decis să apeleze direct la împăratul francez Napoleon al III-lea, care se afla în Lombardia la acel moment, în micul oraș Solferino. Dunant a scris o carte plină de laude pentru Napoleon al III-lea, cu intenția de a i-o oferi împăratului francez, apoi a călătorit la Solferino pentru a se întâlni cu el.

 

Dunant a ajuns la Solferino în seara de 24 iunie 1859, dar în aceeași zi a avut loc o luptă între cele două părți combatante – Franța, pe de-o parte și Austria, care ocupase Sardinia pe de cealaltă parte, iar bătălia s-a soldat cu 23.000 de morți și răniți, care au rămas pe câmpul de luptă pentru că nu exista nicio posibilitate de a le oferi celor care erau încă în viață îngrijiri medicale. Șocat, Dunant a luat inițiativa de a organiza populația civilă, în special femeile și tinerele fete, pentru a oferi asistență soldaților răniți. Pentru că nu avea suficiente materiale sanitare, Henri Dunant a organizat achiziționarea de materiale necesare, a ajutat la ridicarea unor spitale improvizate și apoi a convins populația din zonă să-i îngrijească pe răniți, fără a ține cont de partea cui se aflau aceștia în conflict.

 

După ce a revenit la Geneva la începutul lunii iulie, Dunant a decis să scrie o carte despre experiențele sale, volum ce a fost publicat în 1862 pe cheltuială proprie. În carte, tânărul a a descris bătălia de la Solferino și haosul de după aceea și a avansat ideea că ar trebui să existe o organizație neutră care să ofere îngrijire soldaților răniți. Apoi Dunant a început să călătorească prin Europa pentru a-și promova ideea. Cartea sa a fost bine primită și a avut un susținător de seamă, președintele Societății de bunăstare publică din Geneva, juristul Gustave Moynier, care a constituit un comitet de lucru pentru a vedea cum pot fi puse în practică ideile lui Henri. Prima ședință a comitetului a avut loc pe 17 februarie 1863 și este considerată acum data fondării comitetului internațional al Crucii Roșii.

În octombrie 1863, 14 state au luat parte la o nouă întâlnire organizată de acest comitet pentru a discuta despre îngrijirea soldaților răniți pe câmpul de luptă. Un an mai târziu, pe 22 august 1864, a fost semnată prima convenție de la Geneva „pentru ameliorarea condițiilor răniților de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanți ai douăsprezece state au semnat înțelegerea: Baden, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania și Württemberg. Convenția stabilea pentru prima dată reguli legale care garantau neutralitatea și protecția soldaților răniți, personal medical pe câmpurile de luptă și instituții umanitare specifice conflictelor armate.

Și-a pierdut întreaga avere, a trăit ani de zile în sărăcie și a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace

Dar, în acest timp, afacerile lui Henri Dunant din Algeria aveau de suferit. În aprilie 1867, falimentul societății financiare Crédit Genevois a dus la o reacție în lanț. Dunant și-a declarat falimentul și a fost condamnat de Curtea de Comerț de la Geneva pentru practici înșelătoare. Pe 25 august 1868, a fost nevoit să demisioneze din funcția de secretar al Societății de Cruce Roșie și, pe 8 septembrie, a fost înlăturat complet din organizație.

Dunant s-a mutat la Paris, unde a trăit în condiții destul de modeste. Cu toate acestea, el a continuat să-și urmeze ideile umanitare. În timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, a fondat Societatea comună de ajutor și apoi Alianța comună pentru ordine și civilizație.

Dar, în susținerea planurilor sale caritabile, el și-a neglijat și mai mult situația personală și afacerile, acumulând în continuu datorii. În ciuda faptului că era membru de onoare al societăților naționale de Cruce Roșie din Austria, Olanda, Suedia, Prusia și Spania, a fost aproape uitat de oficialii organizației.

 

În următorii ani Henri Dunant a trăit în sărăcie, mutându-se dintr-un loc în altul între 1874 și 1886, trecând prin Stuttgart, Roma, Corfu, Basel și Karlsruhe. În 1887, în timp ce locuia la Londra, a început să primească ajutor financiar lunar de la câțiva membri ai familiei sale, iar acest lucru i-a permis să aibă o existență ceva mai sigură, iar în iulie s-a mutat la Heiden. Aici și-a petrecut tot restul vieții într-o căsuță modestă, iar după 30 aprilie 1892 a locuit în casa de îngrijire a unui spital din localitate.

În septembrie 1895, Georg Baumberger, redactorul șef al ziarului St. Gall Die Ostschweiz, a scris un articol despre fondatorul Crucii Roșii, pe care îl cunoscuse în timpul unei călătorii în Heiden. Articolul intitulat „Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii” a apărut în revista germană ilustrată Über Land und Meer și apoi a fost preluat de multe publicații din întreaga Europă aducându-l în atenția publicului pe Dunant. Bătrânul domn a primit premiul elvețian Binet-Fendt, o scrisoare de recunoștință de la Papa Leon al XIII-lea, apoi sprijin financiar de la țarina Maria Feodorovna, dar și alte donații, astfel că situația sa financiară s-a îmbunătățit mult.

 

În 1901, Dunant a fost distins cu primul premiu Nobel pentru pace pentru rolul său în fondarea Mișcării Internaționale a Crucii Roșii și inițierea Convenției de la Geneva.

„Nu există niciun om care să merite mai mult această onoare, pentru că dumneavoastră ați fost, acum patruzeci de ani, cel care a pus pe picioare organizația internațională pentru salvarea răniților de pe câmpul de luptă. Fără Dunant, Crucea Roșie, realizarea umanitară supremă a secolul al XIX-lea, nu ar fi existat probabil niciodată”, s-a spus în motivația juriului.

 

Prietenul lui Dunant, Hans Daae, a reușit să plaseze banii din premiu, 104.000 de franci elvețieni, într-o bancă norvegiană și a împiedicat accesul creditorilor lui Henri care ar fi vrut să-și recupereze împrumuturile pe care i le dăsuseră de-a lungul timpului. Dunant nu a cheltuit niciun ban din această sumă în timpul vieții sale, continuând să trăiască modest și lăsând prin testament suma respectivă celor care îl îngrijeau și cauzelor caritabile.

Fondatorul Crucii Roșii a trăit în casa de bătrâni din Heiden până la moartea sa. În ultimii ani, a suferit de depresie și paranoia având senzația că este urmărit în permanență de creditori. Au fost chiar zile în care insista ca bucătarul casei de îngrijire medicală să guste mâncarea în fața sa, pentru fi sigur că nu este otrăvită și a devenit agnostic.

 

Dunant a murit pe 30 octombrie 1910, la vârsta de 82 de ani, iar ultimele sale cuvintele sale au fost: „Încotro se îndreaptă omenirea?

Conform dorinței sale, a fost înmormântat fără ceremonie religioasă în Cimitirul Sihlfeld din Zurich. Prin testament, a donat fonduri suficiente pentru a se asigura un pat gratuit în casa de bătrâni din Heiden care să fie întotdeauna disponibil pentru un cetățean sărac din zonă, oricare va fi numele său, a lăsat bani prietenilor și organizațiilor caritabile din Norvegia și Elveția, iar fondurile rămase au fost direcționate către creditorii săi, acoperindu-și parțial datoriile.

 

Niciun comentariu

Lasă un comentariu