În istoria vastă a Imperiului Otoman, numele lui Şadiye Sultan nu se află printre cele frecvent invocate, însă destinul prințesei otomane reprezintă o fereastră prețioasă către ultimele decenii ale unei lumi care dispărea chiar sub ochii ei.
Şadiye a venit pe lume pe 30 noiembrie 1886 la Palatul Yıldız și a fost fiica lui Abdul Hamid al II-lea și a lui Emsalinur Kadın, fiind al nouălea copil și a cincea fiică a sultanului, care a avut nu mai puțin de 13 favorite, dintre care patru i-au fost soții, și un număr de 20 de copii recunoscuți oficial.
Educația ei s-a desfășurat în biblioteca din Cancelaria Mică a Palatului Yıldız, unde a studiat împreună cu sora mai mică, Ayșe Sultan. Profesorii lor au fost doi secretari privați ai curții otomane, Hasib Efendi, cel care le-a dat fetelor lecții despre Coran și le-a învățat limbile arabă și persană, și Kamil Efendi, cu care au studiat gramatica, aritmetica, istoria și geografia.
Viața în harem nu semăna în acea perioadă cu imaginile exotice și romanțate propagate în Europa, iar Şadiye a trăit, după cum a scris în memoriile sale, într-un univers strict, securizat, în care fiecare mișcare era supravegheată, iar contactul cu lumea din afară era aproape inexistent. Nici planurile de căsătorie nu îi aparțineau, pentru că aranjamentele politice se infiltrau în viața privată a prințeselor otomane mai adânc decât oriunde altundeva.
Pe 31 martie 1909, Abdul Hamid, a logodit-o cu Ali Namık Bey, fiul lui Küçük Said Pașa, dar în același an sultanul a fost detronat de fratele lui mai tânăr, Mehmed al V-lea, iar prințesa și-a urmat tatăl în exil la Salonic, împreună cu cei 38 de membri ai familiei care erau în viață la acel moment.
Anul următor tânăra s-a întors la Istanbul, dar logodna a fost ruptă din cauza trădării lui Said Pașa, despre care sultanul exilat aflase că fusese unul dintre complotiștii care puseseră la care alungarea lui. Următorul ei pretendent a fost Enver Pașa, dar Șadiye nu l-a acceptat, pentru că și el fusese implicat în lovitura de palat. A vrut, în schimb, să se logodească cu un fiu al lui Zülüflü Ismail Pașa, însă guvernul otoman s-a opus acestui mariaj.
În cele din urmă, frumoasa prințesă s-a logodit cu Fahir Bey, fiul lui Mustafa Fazıl Bey, și nepot al lui Galib Pașa, care era un bărbat frumos, bun la suflet și bine educat. Căsătoria a avut loc pe 2 decembrie 1910 la Palatul Nișantașı, iar cuplul a avut o fiică, pe Samiye Hanımsultan, născută în 1918. Șadiye a rămas văduvă la moartea lui Fahir, pe 27 septembrie 1922.
Înainte și în timpul Primului Război Mondial, prințesa s-a implicat într-o serie de acțiuni filantropice. În 1912, s-a ocupat de „Centrul Hilal-i Ahmer pentru Femei”, care oferea asistență medicală persoanelor sărace din Istanbul, iar în mai 1915, în timpul Campaniei de la Gallipoli, le-a oferit o sumă consistentă de bani tuturor soldaților internați la spitalul din Șișli, având grijă ca unitatea medicală să beneficieze de toate materialele sanitare necesare.
În perioada exilului familiei imperiale, care a început în martie 1924, după ce Mustafa Kemal Ataturk a abolit califatul, a desființat școlile religioase și legea musulmană (Șaria), prințesa Șadiye și mama ei s-au stabilit la Paris, iar pe 28 octombrie 1931, s-a recăsătorit cu Reșad Halis Bey.
În 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii au invadat Parisul, soțul ei a sfătuit-o să părăsească Franța, dar prințesa nu a fost de acord, spunând: „Franța este a doua mea casă, am fost primită bine aici. Tragedia Franței este și tragedia mea, așa că îi voi ajuta pe soldații răniți”.
Prințesa otomană a rămas din nou văduvă în noiembrie 1944, apoi s-a mutat la Hotel Saint-Honore, unde, într-o cameră alăturată, locuia fratele ei, Șehzade Abdurrahim Hayri, de care era foarte apropiată.
Șadiye s-a întors la Istanbul în 1952, după revocarea legii care interzicea accesul pe teritoriul Turciei pentru familiile foștilor conducători ai Imperiului Otoman. A luat această decizie la scurt timp după sinuciderea, pe 1 ianuarie 1952, a fratelui ei drag, care își injectase o cantitate mare de morfină, probabil din cauza dificultăților financiare prin care trecea în exil.
Una dintre cele mai prețioase contribuții ale prințesei la istoria ultimelor decenii ale Imperiului Otoman sunt memoriile pe care le-a publicat în 1966, „Zilele amare și dulci ale vieții mele”, scrise cu o luciditate surprinzătoare. Şadiye Sultan vorbește cu sinceritate despre orele de muzică, plimbările rare în grădinile palatului, rutina favoritelor sultanului, temerile copiilor la schimbările politice bruște, dar și singurătatea care însoțea viața din spatele zidurilor haremului. Și mai valoroase sunt paginile despre căderea dinastiei, despre sărăcia exilului și despre pierderile succesive ale membrilor familiei, ruinați material și moral într-o lume în care nu se mai regăseau.
Șadiye s-a stins din viață în orașul Cihangir pe 20 noiembrie 1977, la vârsta de 90 de ani, și a fost înmormântată în mausoleul străbunicului ei, sultanul Mahmud al II-lea, aflat în Divanyolu, la Istanbul.
