Moartea lui George Călinescu

“Aceste rânduri sunt cernite pentru cel ce le scrie de amintirea unei zile triste. Căci ziua de 12 martie — cea de acum 7 ani, în 1965 — a început printr-o cutremurătoare jertfă: ultima clipire de viaţă a lui George Călinescu. Mă despărţisem de el în seara de 11 martie, — era într-o joi — la sanatoriul Otopeni, și, după calmul cu care mă întâmpinase, după privirea strălucindă încă a ochilor lui — acea lumină ce mă învăluise protector, stimulator, timp de peste un sfert de veac — mai speram încă, mai speram, că diagnosticele — de o bucată de vreme, tot mai laconice — ale medicilor vor rămâne în continuare dezminţite.

Dar n-a fost aşa, şi în acea noapte de joi, 11, spre vineri, 12 martie 1965, între orele unu şi jumătate-două, George Călinescu s-a ridicat de pe patul de suferinţă şi după ce, cu un ultim efort, a făcut câţiva paşi prin cameră, vădit preocupat de ţinuta lui, ca un suprem exerciţiu de dignitate umană, a rugat pe cele două surori, care — avertizate — îl vegheau, să cheme un doctor, fiindcă: „în zece minute s-a sfârşit”. Au fost ultimele lui cuvinte, căci, sub privirea medicului de gardă, în acea noapte bietul Ioanide a trecut în eternitate.

Ştirea morţii lui George Călinescu mi-a comunicat-o de la Otopeni, unde se afla în tratament medical, Zaharia Stancu, cu glasul traumatizat de emoţia celor petrecute în acea noapte grea, în care el însuşi, după ce-l văzuse pe Călinescu seara târziu, avusese un somn încărcat de epuizante coşmaruri…

Năucit de cele ce auzeam în acea dimineaţă de 12 martie 1965, m-am simţit cuprins de un teribil sentiment de culpabilitate. De aproape zece ani autorul Cronicii optimistului colabora săptămână de săptămână în „Contemporanul“. Nu şi-ar fi imaginat să absenteze în vreun număr şi — cu foarte rare excepţii — articolul lui era totdeauna prezent în dimineaţa zilei de luni în redacţie. Lucra la text în timpul duminicii, după ce, — nu o dată cu dificultăţi de a găsi un subiect „nou”, „potrivit“ — medita la el câteva zile în şir, în cursul săptămânii. Pentru Călinescu, prezenţa lui în revistă, la ziua orânduită, era o datorie de onoare, de inexorabilă îndeplinire.

Acum, când era atât de grav bolnav, ştiindu-se el însuşi în pragul sfârşitului, îmi încredinţase câteva poezii cu care să-i materializez prezenţa, în caz că n-ar putea scrie ceva „la zi”. Simţul actualităţii, al prezenţei acute în contemporaneitate, era pentru Călinescu nu numai un „modus vivendi”, ci un imperativ lăuntric, de cea mai exemplară autenticitate, a publicisticii sale”.

*** George Ivașcu, România literară, martie 1972

George Călinescu s-a născut pe 19 iunie 1899 la București și a încetat din viață pe 12 martie 1965, la sanatoriul de la Otopeni.