În 1831, funcţionau în Bucureşti mai multe spitale civile: Colţea, cu 70—80 paturi (înfiinţat în 1704), Pantelimon, cu 30 de paturi (înfiinţat în 1752), Dudeşti, cu 50 de paturi (înfiinţat în 1796) şi Filantropia (înfiinţat în 1815), internarea militarilor bolnavi făcându-se tot în aceste aşezăminte.
La 1 septembrie 1831, a fost reînfiinţată armata pământească prin “Ostăşescul regulament pentru miliţia Prinţipatului Ţării Româneşti” care prevedea, printre altele, că fiecare regiment trebuie să organizeze pentru ostaşii bolnavi câte un lazaret cu 40 de paturi.
“Organizarea spitalelor ostăşeşti”, subliniau într-un articol din “Revista sanitară militară” referitor la înfiinţarea Spitalului militar central din Bucureşti, doctorul Gheorghe Costăchescu şi farmacistul Constantin Iugulescu, a reprezentat un mare succes în domeniul sanitar. Nu numai pentru oştire, ci şi pentru principate, deoarece prin numărul paturilor, hrănirea, asigurarea cu medicamente şi îngrijirea bolnavilor, ele rivalizau cu spitalele civile, dacă nu chiar le întreceau.”
Documentele prin care se dădea dispoziţie “Casei banilor” să achite cheltuielile făcute pentru hrănirea şi medicaţia ostaşilor bolnavi internaţi oferă certitudinea că pe 13 septembrie 1831 funcţiona deja lazaretul ostăşesc din Bucureşti. Medicamentele erau preparate la farmacia “Ad aureum leonis” a lui Andrei Schnell şi decontate integral începând cu data de 1 septembrie 1831, ajungîndu-se la suma de 6.117 lei, peste prevederile regulamentare, ba chiar depăşind unele cheltuieli pentru întreţinerea lazaretului.
În martie 1832, spitalul ostăşesc se afla încă în clădirea Filantropiei, dar în acelaşi an a fost mutat la Mănăstirea Mărcuţa. Ulterior, a fost readus în oraş, în încăperile de la Beilic, pentru ca în toamna anului 1834 să-l găsim în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă. Aici a rămas un sfert de veac, trecând printr-o serie de transformări organizatorice. Din toamna anului 1859 a fost instalat, pentru prima oară, într-un local propriu, construit în enoria Cuibul cu Barză, pe actuala stradă Ştirbei Vodă, iar în 1889 spitalul s-a mutat din nou, în localul în sistem pavilionar pe саге-l ocupă şi astăzi. A fost, la vremea aceea, primul spital electrificat din Europa şi primul din ţară ce a beneficiat de încălzire centrală.
Începuturile Spitalului Militar Central sunt strâns legate de una dintre cele mai frumoase figuri ale medicinei româneşti: Carol Davila. Acest doctor de origine franceză care a primit, sub Alexandru Ioan Cuza, “naturalizarea excepţională de onoare” s-a dovedit a fi un înflăcărat patriot al ţării de adopţie. Câţi ştiu, de pildă, că el a organizat la Viena, pe cheltuiala sa, o expoziţie a artei populare româneşti, că a tipărit, tot pe banii săi, prima ediţie de lux a celebrei, astăzi, culegeri de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, ameninţată, după mărturisirea poetului, a fi îngropată în uitare din pricina neînţelegerii oficialităţilor vremii şi că tot Davila este cel care l-a “lansat” pe marele Nicolae Grigorescu, ignorat şi neînţeles la începuturile sale. Dar, fireşte, opera vieţii sale rămâne aceea de organizator al serviciului sanitar şi al învăţămîntului medical românesc, având ca nucleu, în prima perioadă, aşezământul care avea să se numească mai târziu Spitalul Militar Central.
Se spune că Bibescu, văzându-l pe medicul francez de 25 de ani, cu maniere alese şi trăsături delicate, ar fi exclamat: “Ce?! Mi s-a trimis o domnişoară ca să reorganizeze serviciul militar al armatei?!” Totuşi, a numit pe această “domnişoară” oberstabdoctor, cu funcţia de medic-şef al oştirii şi al Spitalului militar din Bucureşti. Şi Davila, cu dârzenie militară, s-a pus pe muncă pentru a transforma cele câteva cămăruţe-chilii din fosta mănăstire Mihai Vodă într-o instituţie medicală de prim rang. Aici a fondat prima şcoală de mică chirurgie şi apoi Şcoala naţională de medicină, şefii de secţie ai spitalului fiind şi primii profesori, învingând neîncrederea şi poate opoziţia surdă din partea anumitor cercuri.
Protomedicul Bucureştiului, Guşi, îi spunea şefului Spitalului Militar: “De ce te chinuieşti, doctore Davila, să-i înveţi medicină pe români? Nu-s în stare. Dacă ai nevoie de felceri, de médecins de santé, de ce nu-i chemi din străinătate?”
Patriotismul medicilor Spitalului militar din Bucureşti a fost demonstrat în timpul războiului din 1877. Mulţi din ei şi-au dat viaţa pe front, documentele de arhivă arătând că dintre medicii militari români au căzut la datorie 28 la sută, procent considerabil mai mare decât al ofiţerilor combatanţi.
De-a lungul anilor, aşezământul a fost un adevărat focar de cultură medicală, depăşind cu mult sfera pur militară. Colonelul medic Gheorghe Sanda cita, printre primele cercetări sistematice de igienă a apei şi alimentaţiei din ţara noastră, pe acelea întreprinse de Spitalul Militar Central. Razele X au fost descoperite în 1895 și doar câteva luni mai târziu, în 1896, au fost aduse la acest spital primele aparate cu raze Röntgen. Tot aici a fost folosit, pentru prima dată în ţară, termometrul în scopuri medicale şi s-au organizat primele forme de specializare şi perfecţionare a medicilor.
În anii de dinaintea Primului Război Mondial, precum şi în perioada interbelică, medici eminenţi s-au format la şcoala medicinei militare din Spitalul Militar Regina Elisabeta. Viitorul academician Mihai Ciucă, unul dintre iniţiatorii vaccinării antiholerice pe scară largă a trupelor şi populaţiei civile, vaccinare cunoscută în istoria luptei contra bolilor epidemice drept marea experienţă românească, a lucrat mulţi ani la serviciul de boli contagioase.
Şi academicianul Dumitru Combiescu, fondatorul epidemiologiei moderne româneşti, şi-a început activitatea în acest spital, iar promotorul neurochirurgiei româneşti, profesorul Dumitru Bagdasar, şi-a făcut ucenicia la Spitalul Militar. În ce-l priveşte pe profesorul doctor Scarlat Longhin, şef de şcoală în dermatologia românească, nu a dezbrăcat nici un moment haina militară.
Galerie foto:
