Stroe și Vasilache, “comici muzicali şi băieţi de viaţă”

Stroe şi Vasilache sunt nume mai puțin cunoscute astăzi, dar în perioada interbelică doar pronunțarea lor aducea zâmbetul și buna-dispoziție. “Doi băieţi simpatici şi… cuminţi, care s-au ridicat prin muncă, ajutaţi fiind fireşte de frumosul lor talent. Stroe, sfredeluş plin de viaţă, de voioşie, mereu surâzător, mereu bine dispus. Vasilache, cu orchestra lui de 19 persoane, muzicant neîntrecut şi comic de rasă. Au început fără pretenţii şi s-au impus cu atât mai vârtos cu cât nu au încercat să ajungă în primele rânduri decât atunci când publicul i-a cerut. Stroe şi Vasilache nu au fost impuşi de nici un director de teatru, de nici un subsecretar de stat. Publicul i-a impus. Şi aceasta este cea mai frumoasă a lor biruinţă”, îi prezenta pe cei doi artiști revista Realitatea ilustrată din 1934.

“Zilele trecute, la închiderea glorioasei stagiuni a teatrului Alhambra, i-am întâlnit la ieşire. (De notat că Stroe şi Vasilache sunt nedespărţiţi).
— Ce faceţi, băieţi?
— Suntem emoţionaţi, dragă. (De vorbit, Stroe şi Vasilache vorbesc tot împreună. Stroe ţine discursul, iar Vasilache îl acompaniază cu diverse tonuri scoase de cele 19 instrumente ale orchestrei sale).

O dublă emoţie. Prima: succesul nostru şi al Alhambrei şi părerea de rău că trebuie să ne despărţim până la toamnă de acest minunat “sanctuar revuistic” şi a doua: că plecăm peste două-trei zile în turneu prin ţară. Primul oraş este Constanţa. De acolo urmează celelalte. Plecăm cu “Melodia tinereţii” în care vor juca afară de noi, drăgălaşele noastre camarade Virginica Popescu, Florica Demian şi Nutzi Pantazi.

Stroe vorbeşte mereu şi Vasilache… cântă.
— La revedere, Stroe! La revedere, Vasilache!
— Sal’tare! Sal’tare!

Despre debutul tinerilor Stroe și Vasilache și locul lor de necontestat în inimile spectatorilor bucureșteni a vorbit și revista Flacăra din 1958:

“Într-o zi, (cu toate că în lumea teatrului mai toate se petrec “într-o seară”), pe când compania lui Maximilian pregătea la grădina Oteteleşanu un nou spectacol, s-a simţit nevoia unui pianist care să cânte din culise câteva acorduri. L-a adus Fory Eterle: era un băiat subţirel și scund, timid — student la Drept, pare-se — pe care nu l-ai fi remarcat poate niciodată, dacă n-ar fi avut întipărit pe figură un zîmbet ciudat, dramatic, de clovn trist.

Cânta cuminte la pian cele câteva fraze muzicale, dar după ce se termina spectacolul, improviza pentru el singur sau pentru colegii săi un întreg concert surprinzător: acompaniindu-se la pian, cânta din gură sau imita cele mai neașteptate instruimente — hawaiana, castanietele, trompeta.
Apoi, într-o altă zi (sau mai bine zis într-o altă seară), junele-prim din piesa “Ideea fixă” îmbolnăvindu-se, interpretul valetului îi luă locul, iar pianistul din culise apăru în luminile rampei emoţionat, cu tava în mână şi cu fracul atârnând puţin pe el.

Fostul valet se numea Stroe; cel nou, Vasilache. Era prin 1930. “S-au cunoscut şi nu s-au mai despărţit”. Nu e titlul vreunui şlagăr pe atunci la modă, ci adevărul din ziua în care cei doi tineri actori au prezentat împreună primul scheci comico-muzical la “Cercul artistic” de pe Câmpineanu, Stroe parodiindu-şi amical colegii, Vasilache cântând la pian şi din gură și prietenia şi colaborarea lor nu s-a mai desfăcut.

“Ora veselă, doamnelor…”
L-am întrebat pe Stroe, cu legitima curiozitate trezită de asemenea armonioase cupluri artistice, ce i-a apropiat pe unul de altul, cum lucrau împreună, căci textele scheciurilor pe care le interpretau erau scrise de ei, iar muzica aparţinea de cele mai multe ori lui Vasilache.
Răspunsul, oarecum evaziv (căci artiştii nu prea permit intruşilor vizite în laboratorul creaţiei lor), mi-a oferit mai curând unele amănunte anecdotice: ani şi ani de-a rândul ei s-au întâlnit mai în fiecare după-amiază, între orele patru şi opt şi, venind unul cu o idee, celălalt cu o a doua, făcând unul o rimă şi încă una celălalt, au aşternut pe hîrtie, cu mâna lui Vasilache, zeci şi zeci de scheciuri, “Ore vesele”, ba chiar şi reviste întregi, din care nu puţine au rămas în fundul sertarelor, în aceste ore — când vecinii tresăreau îngrijoraţi, auzind din camera alăturată cele mai neaşteptate zgomote — glasul roţilor de tren sau hămăitul unui căţel, un vesel cucurigu sau un guiţat, delicat împletite cu romanţe sentimentale sau tangouri en vogue — în aceste ore s-a născut micul, dar atât de îndrăgitul refren.

Ora veselă, doamnelor,
Ora veselă, domnilor,
Ore vesele trec uşor.
Ca un vis tineresc, trecător,
care, pornit pe vibraţia undelor,

a făcut să vibreze atâtea inimi.
Cei doi tineri porniseră ofensiva:
Să distrăm, să distrăm sărăcia,
Şi cu visuri să ne îmbătăm…

Să distrăm, să distrăm sărăcia,

Şi durerile să le uităm.

…Am în faţa mea un caiet mare, cu coperţile legate în pânză roşie. În el, Stroe a strâns cu pioşenie multe din manuscrisele “Orelor vesele” transcrise de Vasilache şi radiodifuzate între 1932-1937.

Am aflat printre acestea pe cel ce blestema, cu zâmbetul pe buze, chiriile şi proprietarii sau pe cel ce anunţa “Vine iarna cu nevoi”, pe cele care invitau la “Mai mult turism” sau la spectacolele “Majesticului”, pe cele ce felicitau de ziua lor pe toţi Ionii, Dumitru, Nicolau şi Vasilii, în sfârşit multe din acele “Ore vesele” pe care Stroe şi Vasilache le-au prezentat la radio (fără ca, destui ani, să primească vreun onorariu).
Vi-i amintiţi, poate, mulţi dintre dumneavoastră, aşa cum i-aţi văzut pe scena “Alhambrei”, a “Majesticului” sau a “Cărăbuşului” lui Tănase şi cum vi-i readuce în memorie fotografia de faţă: Vasilache la pian, cântând, parodiind, imitând cele mai ciudate instrumente sau mimând — alături de Stroe, care era întotdeauna cu replica şi mişcarea vie — pe individul naiv, plin de candoare şi seninătate, al cărui umor sec trezea hohote de râs.
Punctele unu, doi şi trei au fost scrise tot de Vasilache, cu acelaşi scris cuminte de şcolar. Dar nu pe hârtie, ci pe scândura mesei lor comune de machiaj dintr-o liliputană cabină a Alhambrei mici (azi sala teatrului “Nottara”).

Spectacolul se terminase de mult, portarul încuiase somnoros “Intrarea artiștilor”, fără să observe că un bec mai rămăsese aprins în cabina din fund. La lumina lui, doi tineri discutau aprins, după care unul a scris apăsat, cu creion chimic:
Vrem (subliniat cu două linii). Şi urma:
Punctul I: un film.
Punctul II: un teatru.
Punctul III: un turneu în străinătate.
Când doi tineri spun “vrem” (şi subliniază aceasta cu creion chimic), când au talent şi tenacitate, dificultăţile pot fi învinse. Stroe şi Vasilache au ştiut să le învingă.
…La 7 februarie 1935, cinematograful “Arpa” (singurul din Bucureşti care a avut curajul să programeze, în noianul de filme holywoodiene, şi unul românesc) anunţa: “Bing şi Bang” cu Stroe şi Vasilache. La premieră, ei arătau exact ca cei doi şomeri prăpădiţi — dar veseli — din filmul lor: luni de zile făcuseră pe tâmplarii, operatorii, camionagiii, regizorii, electricienii, recuziterii, directorii de producţie şi, fireşte, pe actorii, uitând să mănînce, să doarmă sau să se odihnească. Grav perfect in atmosferă, eroii lor, Bing şi Bang, cutreierau flămânzi Bucureştiul în căutare de lucru, râzând de necazuri şi mizând totul pe un… loz. Ca şi părinţii lor artistici, de altfel, care obţinuseră banii pentru film de la… loterie, cu condiţia să-i facă acesteia, într-un fel oarecare, reclamă. Bing şi Bang pierd lozul cîştigător, dar Stroe şi Vasilache câştigă. A doua zi după premieră, câteva sute de studenţi îi aşteaptă şi îi poartă triumfal în braţe până în faţa Palatului Regal. Era recunoştinţa spectatorilor pentru creatorii unui film românesc, chiar dacă producţia lor avea unele naivităţi şi stângăcii…
Toate-s bune când e vorba de talent şi perseverenţă. Dar pentru “punctul II” mai e nevoie de ceva: de bani şi de simţ comercial. Şi cu acest punct al punctului II, nici Stroe, nici Vasilache nu stăteau prea bine.

Teatrul “Majestic” s-a născut totuşi, dar sub zodie nefavorabilă, a trăit doar o stagiune şi jumătate, şi aceasta cu greu. “Tic-tic” are succes mare, dar “Fraţii siamezi” e o cădere teribilă; “Dumba-rumba” şi “Misterele Majesticului” plac, dar “Olimpiada veseliei” e net respinsă: montările lor — destul de modeste — nu erau pe gustul unui anumit public, amator de spectacole fastuoase. Aşa că, într-o zi, cariera de directori de teatru a lui Stroe şi Vasilache se sfârşeşte tragic cu… un faliment (firma ce-i finanţase până atunci refuză să-i mai ajute) şi cu un turneu de “refacere” întreprins prin ţară în doi şi în compania unui geamantan in care încăpeau doar două fracuri.

Din acest turneu, o singură amintire: la Haţeg nu a venit absolut niciun spectator la teatru. Drept care, cei doi actori au mers la hotel şi au râs până la lacrimi noaptea întreagă. Iar din eşuatul “punct II” au cules o singură satisfacţie: aceea că, într-una din revistele lor, au debutat Virginica Romanovski, Antonescu-Cărăbuş, Nutzi Pantazi şi surorile Gamberto.
Iar “punctul III”—turneul în străinătate — s-a înfăptuit şi el, în cele din urmă, întâi au plecat singuri, într-o vară, la Paris — unde au jucat timp de 45 de zile la un mic teatru, intitulat cu un simţ parizian al paradoxului “Grand jeu”, iar apoi, împreună cu “Cărăbuşul”, în câteva ţări mediteraneene. Din această ultimă călătorie a rămas, drept amintire, fotografia care îi arată pe Stroe şi pe Vasilache încălecaţi pe doi măgari, plimbându-se prin insula Prinkipe.

“Fără Stroe, nu joc!” Patru cuvinte care dovedesc un caracter şi o atitudine: atunci când legiuirile rasiale i-au interzis lui Stroe să mai apară pe scenă, Vasilache a refuzat să mai joace. Doi ani de zile, Vasilache a tăcut cu îndârjire, neacceptând nicio propunere de a juca fără partenerul său. Şi încă un fapt care dovedeşte omenie şi atitudine: în tot lungul acestor doi ani, Tănase — la al cărui teatru ei fuseseră angajaţi în ultimul timp — le-a plătit integral salariile, atât lui Stroe, cât şi lui Vasilache.
… Şi, totuşi, despărţirea aceasta aparentă nu a atins cu nimic adânca prietenie şi colaborare a celor doi artişti. După-amiezile lor, între patru şi opt, erau petrecute tot împreună, scriind de zor în faţa aceloraşi cafele negre, numai că de astă dată cu uşa încuiată, atenţi la paşii de pe scară. Siguranţa îi fila tot timpul. Aşa s-au născut revistele pe care Stroe le-a jucat mai târziu la “Baraşeum” (şi nu puţini erau acei care ştiau că celebrul cuplet “Turăş”—necazuri—era scris de Vasilache); aşa au prins viaţă şi spectacolele pe care Vasilache le-a jucat la “Cărăbuş”: Firfirică, Cavaler Gundac, Săracul Gici, Un băiat de zahăr.
Stroe povesteşte şi astăzi cu emoţie o întâmplare de la premiera cu “Firfirică”, Vasilache avea un cuplet în care conversa, prin microfon, cu conştiinţa sa. În seara aceea, Vasilache l-a adus pe Stroe în cabină şi, la microfon, în rolul “conştiinţei” lui, a răspuns alter-ego-ul său, Stroe — în plin regim fascist, cei doi au continuat totuşi să joace împreună!
A fost însă, din nefericire, ultima lor apariţie.

În acea seară, când publicul a ovaţionat furtunos actul lor de curaj, în timp ce trimişii Siguranţei răscoleau furioşi cabina lui Vasilache (inutil: Stroe fugise de mult, sărind gardul grădinii), nici unul, nici celălalt nu bănuiau că se văd pentru ultima oară pe scena unui teatru. Multe după-amiezi au continuat să se întâlnească, pregătindu-şi cu încredere, cu bucurie, cu speranţă, viitoarele spectacole comune: războiul se apropia de sfârşit, coşmarul fascist de asemenea. Dar războiul ştie să
joace vieţii omului renghiuri tragice. În fatala zi a lui 4 aprilie 1944, după ce îşi petrecuse întreaga dimineaţă cu Stroe, Vasilache porni spre locuinţa sa din Cotroceni, pentru ca, acolo, una din bombele americane să-i frângă viaţa.
S-a pierdut atunci un om, un artist care este încă viu în inimile noastre”.

Surse:

Realitatea Ilustrată, 1934

Flacăra, ianuarie-martie 1958, un articol semnat de Sanda Faur