INEDIT: O seară cu prințesa Martha Bibescu

Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat şi trist. Maşina pătrunde greu prin ceaţă. Farurile luminează o şosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fân, întuneric profund. Frig. Până şi radiatorul maşinei a îngheţat.
— Mai e mult până la Mogoşoaia?
— Mergeţi la castel, la Domniţa noastră?
— Da.
— Poftiţi să vă arăt drumul! Un țăran de prin partea locului ne conduce până la poarta castelului. Tabloul se schimba brusc. O aleie bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o ușă de fier forjat.
Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sunt steagurile lui Bibescu Vodă. Străbatem câteva săli cu arhitectură de palat voievodal. Paşii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase şi alte flori în vaze înalte, dau un aer primăvăratec şi se prind cu flăcările jucăuşe din cămin, să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa când lacheul anunţă:
— Prinţesa vine îndată. Într-adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă aşteptată.

Apariţie împletită din vis şi lumină. Mlădioasă şi fină, autoarea volumelor “Pays des saules”, “Catherine-Paris” şi “Perroquet vert” pentru a nu reaminti decât de cele mai cunoscute, se aşază pe o banchetă din faţa căminului, ne oferă cu un gest graţios o bomboană, apoi ne vorbeşte simplu, într-o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.
Martha Bibescu nu e o inactuală, deşi trăieşte într-un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieţii cotidiene, cu micile ei cancanuri şi sinuozităţi. E la curent cu tot ce se petrece în afară şi înăuntrul ţării. Urmăreşte tot ce se scrie, cunoaşte toate manifestările vieţii culturale de la noi şi de aiurea.
— Am început să scriu la vârsta de 18 ani, îşi deapănă molatec prinţesa firul amintirii, în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: Cele opt paradise şi a fost premiat de Academie. Au urmat apoi Povestea celor mai mari bucurii din lume, “Izvor”, “Catherine-Paris”, “Papagalul verde”.
— Cu “Izvor” a venit și consacrarea?
— Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aş putea spune nimic despre niciuna din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspiraţiei mele spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stârneşte. Sacrificiile materiale pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rândul cititorilor şi al publicului. Iată balanţa, cu care măsor eu greutatea unei opere literare. Cum aş putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?

Spre deosebire de alţii, prinţesa Bibescu recunoaşte căi izvorul inspiraţiei sale e pur românesc:
— Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat şi măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil şi-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe când eu aveam numai vârsta de cinci ani. Aşa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile e cea franceză. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într-o limbă universală, poţi fi tradus şi citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoaşterea spiritului autohton, de către cei care nu-ţi ştiu limba. Şi cred că toţi tindem spre universalitate…
“Catherine-Paris”, de pildă, e singura carte neamericană, reţinută de “Biblioteca ambulantă” care alege anual numai 12 lucrări. Neputând fi tradusă nu ar fi devenit atât de populară încât americanii să-şi schimbe un proverb al lor “Când o americană a fost bună pe acest pământ va intra în paradis”, cu “va intra in Paris”.
Se ştie că eroina romanului “Catherine-Paris” iubeşte Parisul ca pe-o fiinţă omenească, socotindu-l paradisul ei pământesc.
Rog apoi pe graţioasa gazdă să facă “le tour du propriétaire” şi ochii mei avizi nu mai pot cuprinde atâtea frumuseţi ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbiţe albe şi totuşi atât de energice ale prinţesei.

Se pare că o zână bună a redeşteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri şi eroi.
Iată portretul lui Brâncoveanu, pus la loc de mare cinste, iată şi fresca familiei Brâncoveanu de la mănăstirea Horezu, căpătând viaţă de culori şi de lumini picturale, graţie broderiei d-nei Nora Steriade. Ici, buzduganul lui Bibescu-Vodă, colo, sabia de soldat a celuilalt Bibescu, înrolat ca simplu soldat în războiul de la ’77.
Epoletul însângerat, mantia ciuruită, capelele purtate pe arşiţa sau ploile câmpului de luptă sunt evocările unor vremi de glorie care nu pot fi tăgăduite.
În linie descendentă, prinţul Valentin Bibescu urmează calea trasată de străbunii săi, folosindu-se de mijloacele pe care i le pun la îndemână ultimele descoperiri ale epocii noastre.
Cariera aviatică a prinţului e, fără îndoială, o continuare în timp a dinamismului moştenit.
Întrebată cum se împacă firea ei contemplativă cu acest dinamism, Martha Bibescu răspunde :
— Ador avionul. Cea mai bună dovadă e ultimul meu roman, scris în avion.
Ne întoarcem la secolul de care ne îndepărtaseră hrisoavele, pergamentele cu peceţi şi paftale, culese cu îngrijire de prin poduri colbuite, de mâna ctitoriţei muzeului de mâine.
— O ţară care nu are cultul trecutului nu poate avea tradiţie.
Din acest respect pentru tradiţie a răsărit din ruine castelul minune de la Mogoşoaia, pentru care secolele viitoare vor trebui să poarte recunoştinţă scriitoarei cu renume mondial care, în loc să se complacă în reuniuni mondene, strânge în castelele de la “Mogoşoaia” şi “Posada” comori pentru viitorime.

Un pictor tânăr lucrează în sala de recepţii la copiile unor tablouri vechi. Colecţiile castelului se completează şi se vor completa, atâta vreme cât va trăi zâna cea bună, activă, iubitoare de frumos.
Visul feeric s-a sfârşit. Afară ninge cu fulgi mari. Maşina se pierde din nou în noapte. Închidem ochii. Sub pleoape, din povestea celor 1001 de nopţi, n-a rămas decât chipul prinţesei, luminat de flăcările căminului, care se amuză să deseneze în jurul capului ei o aureolă aurie.

Preluare:
Ilustrațiunea Română, 1936, O oră cu prințesa Martha Bibescu (S.C.)