Constantin Tănase. Amănunte inedite din viața inegalabilului actor

Constantin Tănase a încetat din viață pe 29 august 1945, răpus de o dublă pneumonie, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. La 11 ani după dispariția lui, publicista Sanda Faur a semnat în revista Flacăra un articol omagial care cuprinde amănunte inedite din biografia inegalabilului actor:

“Cunoaşteţi străduţa căreia cine ştie ce edil cu fantezie dubioasă i-a zis „Puţul cu plopi”? E o stradă fără personalitate, pe care poţi trece de zeci de ori fără a-i reţine fizionomia, doar pentru a urca din Ştirbei Vodă spre Popov. Şi nu m-ar mira dacă nu aţi fi observat nici modesta casă de la numărul 10. Îmbătrânită şi coşcovită de vreme, ea îşi poartă cu un vetust aer patriarhal treptele şi coloanele micii terase din faţă, pe care presupui că seara poţi vedea, luând aer, o liniştită pereche de pensionari ce şi-au cumpărat casa din economiile unei vieţi întregi.

În casa aceasta a trăit zeci de ani omul a cărui popularitate a umbrit figuri monarhice cu ifose şi veleităţi vedetistice, care a stins strălucirea unor stele de cinema cu vază mondială, omul al cărui umor spontan şi de o autentică provenienţă populară a descreţit frunţi de-a lungul a patru decenii şi a supus incisivei sale ironii, cu un uimitor curaj civic, moravurile şi năravurile vremii sale.

La numărul zece al acelei străduţe bucureştene a locuit actorul Tănase. Am numărat încă un an peste deceniul care s-a scurs de la moartea sa. Dar mă întreb dacă dumneavoastră, acei care citiţi aceste rânduri, ori ruda dumneavoastră din Mizil sau cunoştinţa din Botoşani au putut uita acea figură ciudată, cu nasul neobişnuit de mare şi obrazul ciupit de vărsat pe care se aşternea, paradoxal, un zâmbet şi o veselie atât de cuceritoare şi a cărui cea mai mică grimasă declanşa, irezistibil, hazul?

Tănase nu poate fi uitat, pentru că nu se lasă uitat. Poate că nu ni l-am amintit, public şi oficial, atât cât s-ar fi cuvenit. Dar asta nu înseamnă că nu-i recunoaştem necontestatele sale merite artistice şi sociale.

„Nea Costică”, aşa cum i-au spus cu o semnificativă intimitate toţi, de la colaboratorul cel mai apropiat până la puştiul care-l pândea pentru a-i cere o intrare gratuită la galerie, n-a rămas mai puţin unul dintre cei mai originali şi autentici purtători ai opiniei şi nădufului omului simplu, pe rând sarcastic, indignat, amar, ironic, niciodată îngăduitor faţă de matrapazlâcurile politicienilor vremii.

Vă amintiţi cupletul „Până când”? Sunt aproape 35 de ani de când Tănase, purtând vestonul strâmt şi ros în coate al cetăţeanului amărât din fundul Bucureştiului, exclama:

Până când cu viaţa-amară?

Până când

Jafuri, şperţuri, muşamale?

Păi, până când?

Lupu cică hoţ e, Tache…

Tache cică-i Mihalache,

Mihalache cică-i Pache

Păi, până când?

Dacă nu-i puneţi capacul

Ne ducem de-a berbeleacul

Şi-o să dăm cu toţi de dracul…

Păi, până când?

Acesta a fost adevăratul Tănase… „Seismograful stărilor noastre sociale”, cum l-au intitulat, pretenţios, dar nu nejust, ziariştii vremii. Obsesie a politicienilor care aşteptau, cu emoţie, fiecare nouă premieră a „Cărăbuşului” pentru a afla dacă Tănase nu spune iar pe şleau vreuneia din potlogăriile lor. Purtător al „ofului” lui „Mitică”, pe care-l întruchipa desăvârşit, nedepăşind capacitatea redusă de înţelegere politică a acestuia, dar având acelaşi umor şi vervă populară care-l apropiau tipurilor lui Alecsandri şi Caragiale.

Creatorul genului revuistic românesc, în care chiar şi excesul de fast slujea unui conţinut satiric substanţial. Oare acest Tănase poate fi uitat? M-am întrebat, vizitând zilele trecute casa cu nr. 10 de pe Puţul cu plopi, ce l-a determinat pe Tănase să locuiască ani şi ani de zile în aceste încăperi cu aer provincial, mobilate cumsecade şi bătrâneşte, fără vreo extravaganţă modernă, păstrând pe pereţi un tapet închis, la modă pe vremea bunicii.

Directorul „Cărăbuşului”, care aducea pe scenă decorurile şi costumele de un lux exorbitant al revistelor pariziene, şi care, materialmente, şi-ar fi putut permite să locuiască într-un palat, se simţea în largul său doar în casa aceasta, care amintea de interiorul locuinţei unui profesor de liceu ieşit la pensie. Singura notă de „boemă” artistică (păstrată şi azi de soţia lui cu un respect ce merită toată admiraţia) o constituiau nenumăratele fotografii şi caricaturi ale actorului, care umpleau până la refuz pereţii vestiarului. Şi poate că tot aceste fotografii mi-au adus dezlegarea…

Am văzut o poză îngălbenită de vreme; în ea, o căsuţă deşălată de greutatea unui acoperiş mai mare ca dânsa îşi lăfăia la soare o prispă îngustă, cu câteva şipci desfăcute şi cu un poloboc pentru strâns apa de ploaie. Era casa din Vaslui în care, cu peste trei sferturi de veac în urmă, s-a născut Constantin, fiul lui Ion Tănase, laborant analfabet la farmacia lui Ortenski, şi a casnicei Ilinca, şi dânsa neştiutoare de carte…

Există o simplitate a omului din popor care-i face firească modestia şi împotrivirea la lucrurile lipsite de bun simţ. Poate în virtutea acestei simplităţi, ţinând de condiţia sa socială, de copilăria nu fără lipsuri petrecută în praful şi glodul străzii Huşului, Tănase a dăruit vieţii sale personale decorul calm şi modest din Puţul cu plopi. Până a ajunge la el, artistul a cunoscut însă din plin mansardele neîncălzite iarna şi sufocante vara, mizerele camere ale hotelurilor de provincie şi îngustele cuşete de turneu, într-un cuvânt a cântat pe

struna tinereţii sale întreaga epopee jalnică a actorului nomad de altă dată.

Micile schiţe biografice sunt jenante tocmai prin schematismul şi tiparul la care te obligă. S-ar cuveni să relatăm, cu corectitudine cronologică, înclinaţiile artistice precoce ale lui Tănase, care făcea „scenă” şi „cortină” cu lăicerele şi cearşafurile mămuţei şi juca cu băieţii din mahala „Meşterul Manole”, aşa cum văzuse că fac în grădina „Iacob” diferitele trupe în trecere prin Vaslui.

Preferăm, însă, câteva amănunte mai prozaice, dar nu mai puţin semnificative: elevul Constantin Tănase strălucea la muzică şi la gimnastică, dar nu se avea bine cu aritmetica, fapt care i-a oferit răgazul a doi ani întregi pentru a se deprinde cu materiile clasei a doua primare. Şi un alt lucru caracteristic pentru firea băiatului: deşi se vedea, fără vreo vină, posesorul unui nas ce provoca cele mai năstruşnice porecle şi glume, Tănase a rezistat şi timidităţii, şi complexelor de inferioritate ce se trezesc în asemenea condiţii, învăţând să se impună fie cu hazul lui natural şi inteligenţa sa vie, fie, mai puţin academic, cu vigoarea pumnului său…

Un alt amănunt pitoresc: debutul pe o scenă adevărată a fost făcut pe la 14-15 ani, în… limba idiş. „Într-o vară, povesteşte Tănase, s-a nimerit să vină la Vaslui trupa lui Segalescu… Cum s-a întâmplat să le lipsească un actor şi cum eu stăteam la repetiţie şi pe deasupra mai ştiam şi evreieşte, mi-au pus o burtă, mi-au lipit nişte mustăţi şi astfel am jucat rolul unui cârciumar…”

De la acest prim rol, improvizat, până la profesia de actor, au trecut însă mulţi ani, de-a lungul cărora Tănase a trebuit să schimbe cele mai neaşteptate ocupaţii. Vi l-aţi fi imaginat oare vreodată pe Tănase, cel a cărui gură slobodă nu cruţa pe nimeni şi nimic, suportând de bună voie disciplina militară? Contrastul e de-a dreptul comic, după cum comică e şi silueta ţeapănă, evident şarjată, de plutonier cu mustaţă în furculiţă, aşa cum ne-o aminteşte o fotografie a vremii. Tănase a fost militar mulţi ani ai tinereţii sale, după ce mai înainte îşi încercase aptitudinele de… învăţător, scoţând din micii şcolari din Curseşti şi Hârşoveni buni gimnaşti şi cântăreţi dar, cum se poate uşor presupune, mai puţin străluciţi matematicieni. Căutările acestea din tinereţe au farmecul şi naivitatea lor (Tănase era încă un adolescent, abia terminase cele patru clase gimnaziale), dar şi amărăciunea visului neîmplinit.

Pentru că dacă veleităţile cuminţi ale părinţilor nu depăşeau şapca roşie de telegrafist C.F.R., Costică se visa actor, potolindu-şi dorul cu „Curcanul” lui Ventura jucat cu ostaşii din regimentul 1 de Geniu. Şi pasiunea pentru scenă a fost mai puternică decât orice oprelişte.

Într-o toamnă, printre candidaţii spilcuiţi şi pomădaţi ce dădeau examen la Conservator, a putut fi văzut şi un tânăr urât, cu un nas uriaş, zadarnic camuflat de o mustaţă stufoasă, purtând nişte vechi haine militare de la care fuseseră smulse în grabă vipuştile. După ce a examinat toţi candidaţii, comisia din care făceau parte Davilla, Nottara, Aristizza Romanescu şi alţii a dat rezultatul: la dramă fusese admis Ion Manolescu; la comedie, Constantin Tănase…

Aşa a început cariera actoricească a lui Tănase. Ce a creat oare acea rar întâlnită popularitate a lui Tănase? Cum poate fi explicat acel neobişnuit val de simpatie populară, care umplea până la refuz sălile din cele mai umile târguri şi care aducea în Capitală, de Paşti şi de Crăciun, nenumăraţi provinciali, dornici să-i vadă noua premieră? Întrebarea ţi-o pui şi astăzi, cu aceeaşi uimire nepotolită, şi poate că abia azi, cu luciditatea rece pe care ţi-o conferă trecerea timpului, îţi poţi răspunde. Arta lui nu avea rafinament şi nici subtilitate. Cupletele lui nu pretindeau dozări savante ale comicului ori alambicate maniere actoriceşti. Ba, uneori, să ne fie cu iertare, erau destul de deochiate. Tănase avea însă un umor natural, robust şi optimist, care ţâşnea firesc din fiecare vorbă şi gest al lui, aşa cum întâlneşti numai la oamenii din popor. Şi ceea ce ar fi însemnat o reală nenorocire pentru un june prim – o statură pătrată, o chelie lucioasă şi un enorm nas ciupit de vărsat – lui îi dădeau o savoare comică deosebită.

Pe scenă, Tănase se simţea ca acasă şi replica i-o servea parcă însuşi publicul, pe care actorul şi-l lua nu o dată ca partener. Cupletul îl rostea cu firescul cu care ar fi povestit o glumă unui prieten, iar travestiurile sale, şi mai ales parodiile, erau neîntrecute.

Oare numai aceste daruri naturale i-au câştigat lui Tănase celebritatea şi popularitatea sa? Fără îndoială că nu. Tănase a avut – şi să nu pară retorică formularea – o concepţie personală şi combativă a artei revuistice, căreia i-a subordonat însuşirile sale artistice. Pe afişul piesei în care a debutat, intitulată „Doctorul damelor”, se specifica inserarea cupletului „pungaşii trăiesc bine in România”, precum şi „alte cuplete de actualitate care se vor schimba la fiecare reprezentaţie, potrivit evenimentelor zilei“.

Asta se petrecea în 1905. Şi până în 1945, Tănase nu a lăsat să-i scape nici un spectacol fără a biciui relele sociale ale vremii. E prea mult timp de atunci pentru a mai apela la memoria celor ce l-au văzut, dar creaţia pe care Tănase a avut-o în „Ionel flaşnetarul” (demascare caustică a şefului liberal Ionel Brătianu) a făcut din revista „Plici” cel mai mare succes al zilei. Rând pe rând, Tănase căpăta înfăţişarea contribuabilului copleşit de impozite, care se întreabă exasperat:

Păi ce, eu mandea, par exemplu

Plătesc global, plătesc şi semplu

Păi ce?, a cetăţeanului blazat, care recunoaşte, „înţelegător”:

În govern când ai şi frâna

Se-nţelege că bagi mâna…

Ca omul.

La-nceput niţel de tot,

Dacă merge-o bagi de-un cot…

Ca omul!

Ca mai apoi, în rolul unui om socotit nebun, să exclame, nu fără durere:

În ţara asta, fraţilor,

Îşi fac de cap care cum vor

Când sunt la cârmă nu le pasă,

Trăiesc ca şi la măsa-acasă…

În câte reviste a jucat Tănase sau câte a montat el ca director al Cărăbuşului, începând cu „Pisică pe orez“ (1919) şi terminând pe scena Circului Paladium, cu revista „Ca la Tănase” (1945)? E greu de răspuns şi cred că dacă s-ar încumeta cineva să facă o statistică, n-ar avea o treabă prea uşoară (Ioan Massoff, care a înregistrat cu migăloasă precizie documentară viaţa artistică a lui Tănase, merită din acest punct de vedere toată preţuirea). De altfel, nu cifrele interesează. Ci faptul că în aceste zeci şi zeci de reviste el a format cea mai mare parte a actorilor noştri de estradă, a creat un gen şi o tradiţie revuistică ale cărei aspecte valabile pot şi trebuie continuate astăzi”.

*** Sanda Faur, Flacăra, octombrie 1956