Tinerimea Română, o perspectivă istorică

Creată în 1877 de un grup de tineri din cursul inferior al Liceului Matei Basarab, „Societatea științifico-literară Tinerimea Română“ a devenit, la aproape 150 de ani de la înființare, subiectul unei controverse.

Propusa comasare a instituției cu Opera Națională București a fost intens criticată, temerile angajaților ONB fiind că această măsură ar putea duce la disponibilizări sau că, din cauza acestei uniuni, misiunile celor două instituții de cultură ar putea avea de suferit. Este motivul pentru care socotim potrivită publicarea unei istorii a Tinerimii Române, organizație care după anul 1940 a fost văduvită de prestigiul de care s-a bucurat de la înființare până la jumătatea secolului XX.

Printre fondatori ei s-au aflat I. Nanu-Muscel, viitor medic şi profesor universitar, dr. Popovici, fraţii Gănescu, C. Şonţu, ajuns fizician cu renume.

„Societatea noastră, spunea undeva doctorul Nanu Muscel, născută în vremuri de epopee, în vremea Războiului pentru Independență din 1877, era încălzită de patriotismul și entuziasmul acelor frumoase și legendare vremuri. Nu voi uita niciodată cum în ziua căderii Plevnei, într-un entuziasm delirant. Societatea „Tinerimea Română“, însoțită de elevii liceului „Matei Basarab“, cu torțe și drapelul liceului în frunte, conduși de Soreanu, dulcele și neuitatul poet, am fost de-am manifestat în fața redacției ziarului „Românul“, dirijat cu atâta pricepere de Costache Rosetti.

De asemenea, nu voi uita niciodată vocea vibrantă și puternică a marelui român care a răspuns neînchipuit de călduros manifestației noastre entuziaste. Fiindcă preocupațiunile intelectuale nu erau singurele care ne dominau. „Tinerimea Română“ a început să-și lărgească activitatea în ziua în care la direcția ei a fost instalat inimosul profesor Nae S. Dumitrescu, admis membru în 1880 și devenit președinte în mai 1888, cel care a condus-o timp de 52 de ani, până în ziua decesului său.

Doctorul Nanu Muscel își amintea: „Când toți ne urmam calea noastră obișnuită, apare unul dintre noi care, ca un iluminat, un inspirat, cere, reclamă conducerea tinerei noastre societăți, dă vot de blam vechiului comitet și președinte, care se supun fără protestare zgomotoasă la răsturnarea lor, fac loc noului președinte și, ce este mai mult și mai frumos, rămân fără ranchiună ca simpli soldați, ca simpli membri lângă noul președinte. Acest iluminat, acest inspirat, acest nou președinte era Nae Dumitrescu, acela care, spre marea fericire a Societății, a realizat ceea ce nu s-a mai văzut niciodată: „Președinția perpetuă“.

Toți câți au urmărit evoluțiunea și viața societății „Tinerimea Română“, cei care au urmărit mersul progresiv și ascendent al acestei societăți, cunosc rolul covârșitor ce l-a jucat și-l joacă în continuu acest incomparabil președinte în viața sa culturală în așa mod încât cine zice azi Societatea „Tinerimea Română“ vede apărând în fața sa pe Nae Dumitrescu, iar cine zice Nae Dumitrescu are imediat înaintea sa imaginea frumoasei sale opere care este Soc. „Tinerimea Română“.

Dintr-o societate literară a câtorva liceeni, el, învățând și creând instituțiunea premiilor, a făcut dintr-însa o societate de emulațiune și de stimul la muncă ce își protejează razele luminii sale binecuvântătoare pe toată întinderea și în toate colțurile scumpei noastre patrii întregite. Realizarea „concursului general“, ideea acestui genial palmares care reunește premiile „Tinerimea Română“ și care cheamă la întrecere tinerele inteligențe din tot cuprinsul țării fac ca societatea noastră să aibă un rol social și cultural național considerabil“.

Concursurile Societății „Tinerimea Română“ organizate de profesorul Nae S. Dumitrescu au avut un rol instructiv, educativ și în special național. Toți cei care au luat parte la aceste concursuri au păstrat cele mai frumoase amintiri, pentru că era o mândrie pentru oricine să primească din mâna lui „Moș Nae“ o carte sau un stilou, premiile obișnuite pentru laureații societății.

„Și când te gândești că acest vrednic și neobosit prieten al tineretului nostru școlar a avut de îndurat atâtea lipsuri, când îți seamă câte eforturi supraomenești au necesitat strângerea în Capitală a elevilor merituoși din toate colțurile țării, când te întorci cu gândul spre ceea ce era la început și ceea ce este astăzi „Tinerimea Română“, nu poți avea față de Nae S. Dumitrescu decât cele mai calde cuvinte de admirație și recunoștință. Am vrea să știm câți oameni din această țară își închină toată puterea lor de muncă unei idei mari și românești, câți pot înfrunta vitregia împrejurărilor pentru a realiza o operă ca Tinerimea Română?

Nae S. Dumitrescu a făcut dintr-o modestă societate literară un adevărat altar de naționalism. Ți se umezesc ochii de emoție când, odată cu șoaptele primăverii, Bucureștii aceștia înstrăinați gâlgâie de tinerețe și voie bună, iar străzile iau un aspect cu adevărat românesc prin iile și cușmele concurenților. Abia atunci ai impresia că trăiești în România. De aceea, cu ocazia aniversării a 60 de ani de existență și activitate rodnică a Societății Tinerimea Română, urăm vrednicului ei președinte, Nae S. Dumitrescu, viață lungă pentru a ține mai departe ridicat tricolorul românesc, iar munca și cinstea d-sale să servească drept exemplu generațiilor care se ridică”, scria în 1938 gazetarul Teodor Al. Munteanu.

Nae Dumitrescu, destoinicul președinte al Societății Tinerimea Română, s-a născut la Piteşti pe 16 noiembrie 1862 și a fost fiul Eugeniei şi al lui Spiridon Dumitrescu, inginer din prima serie a şcolii înfiinţate de domnitorul Barbu Ştirbei.
Cursul gimnazial l-a urmat la Ploieşti, iar cel liceal la Bucureşti, la Liceul Matei Basarab, obținând diploma de bacalaureat în iulie 1884. Rămânând orfan de tată în 1890, a fost nevoit să-și susțină financiar mama, o soră şi un frate, muncind, în timp ce era student, ca funcţionar şi suplinitor la diferite şcoli particulare. La Universitatea din Bucureşti s-a specializat în ştiinţele naturale, luându-și licenţa în noiembrie 1895.

Profesorul Dan Simionescu își amintea despre el: „Activ în domeniul şcolar, a fost profesor la diferite şcoli până în anul morţii, anul 1940. Aşa l-am cunoscut eu însumi pe Nae Dumitrescu, ani de zile în cancelaria unui liceu particular din Bucureşti, unde preda ştiinţele naturale. Deşi trecut de 70 de ani, era plin de energie, întotdeauna vesel şi optimist. De la liceu trecea la cancelaria „Societăţii Tinerimea Română“, unde lucra zilnic dimineaţa şi după amiaza. Căci renumele lui N. S. Dumitrescu se asociază integral de „Societatea Tinerimea Română“.

La „Tinerimea Română“ nu s-a făcut demagogie. Cine încerca să o facă era invitat de preşedinte „să-şi lase papucii afară, aşa cum fac musulmanii când intră în moschee“, cum zicea el însuşi. S-a făcut, în schimb, educaţie patriotică în rândurile tineretului şcolar din toată ţara şi de toate gradele.

În anul şcolar 1885, profesorul Dumitrescu i-a chemat la concurs pe cei mai buni elevi ai şcolilor primare din Bucureşti; în 1893, pe elevii buni ai şcolilor primare din ţară. În 1897, au fost chemaţi şi elevii buni din şcolile secundare. Chemarea la întrecerile de învăţătură s-a extins în rîndul studenţilor, în perioada 1885 – 1938, numărul participanţilor la concursurile Tinerimii Române ridicându-se la circa 20.000 de tineri.

După probele scrise, miile de elevi veniţi din toate colţurile ţării rămâneau în Bucureşti 2-3 zile, perioadă în care vizitau, conduşi de profesorii lor, parcurile publice ale Capitalei, muzeele istorice şi de artă, Ateneul român, asistau la reprezentaţii teatrale, la serbări de coruri şi jocuri naţionale.

Nicolae Iorga, sensibil la mişcarea culturală a tinerei generații, nota: „Aceste serbări sunt un prilej de afirmare a culturii noastre în port, cântec şi danţ“. Cei premiați la concursuri erau apoi chemaţi să participe la mari excursii în ţară, totdeauna avându-l în frunte ca animator neobosit pe Nae Dumitrescu, iar locurile alese erau dintre cele mai semnificative: Putna, cu mormântul lui Ştefan cel Mare, Câmpia Turzii şi Alba Iulia, unde a luptat Mihai Viteazul, Iaşii, cu atâtea evocări literare, ştiinţifice şi istorice.

O altă acțiune lăudabilă dusă la capăt cu perseverenţă şi succes a fost înfiinţarea „Revistei Societăţii Tinerimea Română“, în anul 1880. Dintre conducătorii şi directorii ei, amintim numai câţiva : M. Tălămgaşcu (1880), N. S. Dumitrescu (1897 – 1898), arheologul Gr. Tocilescu (1898 – 1902), istoricul V. Pârvan (1920), matematicianul D. Pompeiu (1929 – 1938).

Printre conferenţiarii iluştri ai „Tinerimei Române“ au fost istoricul Grigore Tocilescu, profesorul Theodor Speranţia, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea (conferinţa „Patrie şi patriotism”), istoricul Ion Lupaş, N. S. Dumitrescu (conferinţa „Rolul iniţiativei particulare în cultura naţională”), Iuliu şi August Scriban, G. Murnu, pedagogul Gh. Gh. Antonescu, Mihail Sadoveanu, matematicianul D. Pompeiu, medicul Nanu-Muscel, naturalistul Popovici-Biznoşanu.

Nae Dumitraşcu le spunea adesea colaboratorilor că Societatea Tinerimea Română şi-ar asigura o durabilă activitate cultural-educativă în lumea tineretului şi maselor dacă ar avea căminul, casa ei proprie, cu încăperile necesare desfăşurării unei activităţi complexe. Cu împrumuturi şi donaţii, cu muncă istovitoare de supraveghere, din veniturile realizate prin serbări speciale şi cu alte multe mijloace căutate şi găsite de preşedinte, s-a construit un palat măreţ (faţă în faţă cu Palatul „Ligii culturale“ ridicat de N. Iorga, azi „Teatrul Bulandra“). Palatul Tinerimii avea un atelier tipografic, sală de teatru, sală de cinematograf şi festivităţi, camere de dormit pentru şcolarii şi profesorii veniţi din provincie și găzduia, de asemenea, birourile Societăţii și redacţia revistei.

Distinsul președinte al Tinerimii Române s-a stins din viață pe 11 decembrie 1940 la București și a fost plâns de generații întregi de foști elevi care, datorită societății prezidate de el, au luat contact cu viața culturală bucureșteană. După moartea lui, la sfârșitul lui decembrie 1940, organizația a fost acaparată de reprezentanții legionarilor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tinerimea Română a fost pusă în slujba mișcării legionare, iar după 23 august 1944 a ajuns pe mâna comuniștilor, încălcându-se, în ambele situații, articolul II al statutului: „Tinerimea Română, fiind o instituţie pur culturală şi ştiinţifică, nu face şi nu va face vreodată politică de partid“.

Societatea a fost dizolvată și lichidată în mai 1945, superbul palat din Schitu Măgureanu nr. 4 colț cu Str. Gutenberg găzduind în anii următori „Casa Tineretului”, sub administrarea Uniunii Tineretului Muncitor și, ulterior, a Uniunii Tineretului Comunist. Inaugurată în martie 1948, noua organizație era dotată cu sală de spectacole, bibliotecă, săli de lectură, o mare sală pentru competiții sportive și un club pentru distracții.

Reînființată în 1992, fosta Societate Tinerimea Română a primit numele Centrul Național de Artă Tinerimea Română și se află astăzi în subordinea Ministerului Culturii. Principala sa misiune este promovarea valorilor artistice autohtone şi universale din domeniul artelor spectacolului și are în coordonare Corul de cameră Preludiu, Ansamblul folcloric “Cununa Carpaţilor”, Ansamblul de muzică contemporană “Archaeus”, Cvartetul de coarde “Arcadia”, Orchestra Română de Tineret, Orchestra Junior și Orchestra Sinfonietta.

Recent Ministerul Culturii a promovat un proiect de hotărâre care vizează comasarea Tinerimii Române cu Opera Națională București sub numele Opera Națională Română București. Am urmărit declarațiile actualului director al Operei, dirijorul Daniel Jinga, și comunicatele sindicatelor Operei Române, am citit și proiectul HG care se află în dezbatere publică și am considerat util să facem cunoscut acest istoric al Tinerimii Române, având convingerea că posibila comasare nu va face decât să le ofere artiștilor care evoluează astăzi în sălile palatului din Schitu Măgureanu șansa de a fi integrați în proiectele extraordinare ale muzicienilor Operei Naționale.

Și, probabil, pentru că tot i-am evocat în acest articol figura luminoasă, Nae S. Dumitrescu ar fi mândru de faptul că tinerii artiști ai instituției căreia i-a dedicat întreaga sa viață vor deveni astfel parte a uneia dintre cele mai valoroase scene românești.