În desele conflicte ce se iscau la Școala Română din Roma, Vasile Pârvan se purta ca Liga Națiunilor. La întâia înfățișare dădea dreptate unei părți, la a doua, ceilalte părți, la a treia se desesiza de afacere cu o încruntare budistă în colțurile gurii.
***
Admirabil era la el gestul regal de concediere. Într-o zi, Școala română invită la masă pe un profesor de drept de la o Universitate siciliană. După masă, colocviu. Invitatul e obez și locvace. Unsprezece, douăsprezece, unu noaptea, invitatul nu dezarmează, spre desesperarea tuturor. La un moment dat, invitatul cască, Pârvan se ridică surâzător și solemn (și toată școala îl imită).
— Vezi? Ți-e somn. Hai să ne culcăm. Și cu un gest definitiv, se retrage.
***
La săpături sau la excursii în Italia, Pârvan se scula foarte de dimineață. Mai leneși, școlarii nu garantau deșteptarea precisă. A doua zi la 4 dimineața Pârvan bătea la ușa fiecăruia, proferând câte o poreclă. Era foarte mândru de această păcăleală, care, în fond, îi răpea un ceas de odihnă.
***
Odată pe an, Pârvan îi ducea pe “papuași” la animale. Cu alte cuvinte, plătea membrilor Școalei române intrarea la muzeul zoologic din Villa Borghese din Roma. De asemenea, îi ducea într-o seară la Operă. Îi plăcea Wagner și ședea într-un balcon modest alături de toți. Își aducea astfel aminte de anii studenției la Berlin, de care vorbea cu multă plăcere.
„Uscățiv, îmbrăcat in negru sever, cu o haină pe el încheiată sus, ca o manta flotantă de peregrin…” (Tudor Arghezi)
***
„Într-o viață scurtă, Vasile Pârvan a desfășurat o muncă uimitoare, și ca intensitate, și ca nivel, situându-se printre personalitățile de frunte ale culturii românești”. (Radu Vulpe)
***
„Sub masca rece, rigidă, aspră, colțuroasă, numai rațiune, se ascundea un suflet cald, vibrant, sentimental. Duios și combativ, comunicativ și totuși inabordabil, informulabil. Liniștit, olimpic și veșnic mișcat, frământat. Puternic, liric și vehement satiric. Avea cultul ironiei, fără a jigni pe cineva. Realist și în același timp romantic, vizionar profetic. Grav și serios (…) Preocupat de tot ce se întâmplă în jurul său, se retranșa într-o viață intimă numai interioară. Modest, câteodată sfios și totuși mândru, de o mîndrie suverană, pe care i-o da conștiința legitimă a superiorității sale (…) Să-l imităm. Să-l aducem printre noi, pentru a-l face să rămână ce a fost: un ferment plin de viață rodnică, un model.” (Dimitrie Gusti)
***
„Pârvan nu era numai un om de știință, ci și un poet, un artist. Sufletul său de moldovean visător nu se mulțumea cu știința rece, cu cercetarea amară și aridă. El îi dădea viață. Pe pânza bogată a cunoștințelor sale, el țesea cele mai minunate flori ale gândirii și științei. Ca și cioplitorul de piatră, încerca plăsmuirea sinceră a gândurilor de vis în marmoră tare. Această iubire a artei nu o întâlnim numai la Pârvan. E în tradiția tuturor savanților noștri.” (Octav Tăslăuanu)
“Pentru Vasile Pârvan am avut nu numai admirație, dar și afecțiune. L-am văzut pentru prima dată în toamna lui 1918. Era îmbrăcat în negru și așa l-am văzut mereu, până a închis ochii. Pârvan a reprezentat o sinteză unică, foarte rar întâlnită, erudit, cu o documentare remarcabilă, investigând exhaustiv problema de care se ocupa, savant, având darul sintezei și al construcției armonioase, filozof, punându-și problemele principale și permanente ale firii omenești, ale sensului vieții și ale devenirii, literat, știind să îmbrace gândirea și simțirea lui, mai ales atunci când evoca pe marii înaintași sau marile fapte ale istoriei noastre într-un chip impresionant, în care căldura sentimentului se îmbina fericit cu frumusețea imaginilor și vigoarea cuvântului.
A fost pentru noi, seriile care l-am ascultat în răstimpul 1919-1927, personificarea magistrului, a învățatului care era în același timp educator și patriot (…)
Lecțiile lui inaugurale la Universitate, tratând probleme de ordin general, erau audiate nu numai de studenții de la istorie și de la alte facultăți, dar și de un numeros public bucureștean, bărbați și femei, care făceau ca sala cea mare a facultății să fie cu totul neîncăpătoare, cei veniți în ultimele minute înainte de începerea prelegerii trebuind să stea în picioare, pe lângă ziduri, în preajma catedrei sau chiar afară, pe culoar. Tot așa la Academie, când se anunța vreo ședință comemorativă sau discursul unui nou academician cu răspunsul lui Pârvan. (Constantin C. Giurescu)
