Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi primele două ale secolului XX au fost dominate, în muzică, de figura memorabilă a lui George Stephănescu, “primul simfonist al ţării”, creatorul şcolii româneşti de muzică cultă, întemeietorul Operei Române şi animatorul neobosit al vieţii muzicale în cel dintâi moment al afirmării ei ca disciplină de sine stătătoare.
Precum Gheorghe Lazăr, care demonstrase că în limba română se poate preda tot aşa de bine ca şi limba greacă, slavonă sau franceză, George Stephănescu a făcut să răsune, pe 6 mai 1855, în sala ticsită de spectatori a Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru prima oară limba română, cântată doar de artişti români, în opera „Linda de Chamonix“ de Donizetti, punând capăt ideii dominante în acea perioadă că în limba română nu se poate cânta operă.
Memorialistul Constantin Bacalbaşa nota pentru anul 1883 în volumul “Bucureştii de altădată”: “Teatrul Naţional şchiopăta mereu. Publicul nu vrea s-audă de piesele şi de actorii români. Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiu bine româneşte, toată educaţia lor, tot sufletul lor era străin”.
Născut pe 13 decembrie 1843, în Bucureşti, singurul fiu al soţilor Maria şi Mihail Hagi Stephan, George a primit în familie o educaţie aleasă. A absolvit Conservatorul din Bucureşti ce fusese de curând înfiinţat, cu medalia de aur. În anul 1869 a plecat la Conservatorul din Paris, unde a luat lecţii de armonie, contrapunct şi canto și a devenit coleg şi prieten cu viitorul compozitor francez Jules Massenet (1842—1914), amândoi fiind elevi ai lui Ambrosie Thomas la clasa de compoziţie.
Revenit în țară în 1872, a fost numit, în urma unui concurs, profesor de canto la Conservator. După trei ani, Ion Ghica, director al Teatrului Naţional, l-a numit maestru compozitor şi director al orchestrei care funcţiona pe lângă prima scenă românească. George Stephănescu a rămas în această funcţie până în anul 1891, când a demisionat pentru că guvernul refuzase să-i pună la dispoziţie „sala teatrului, împreună cu decorurile, costumele, recuzita şi partiturile pentru o stagiune de trei luni”. I se refuza, de fapt, înfiinţarea Operei ca instituție de sine stătătoare, dar muzicianul a stăruit în această idee cu încăpăţânare.
Pentru îmbunătăţirea repertoriului, a început să scrie muzică simfonică: “În munţi”, “Lacrimile”, “Sentinela română”, “Simfonia în la minor”, “Uvertura naţională”, “În crâng”, “Sonata pentru pian”, “Sonate pentru violoncel şi pian”, “Omagiu lui Haydn” și muzică de scenă: “Cazacii şi Polonii”, după B. P. Hasdeu, “Ovidiu” după V. Alecsandri, “Oedip” după Sofocle, “Răzvan şi Vidra” după B. P. Hasdeu, “Sânziana şi Pepelea” după Vasile Alecsandri, pe lângă nenumăratele coruri (“Banul Mărăcine”, “Cântecul satului natal”), hore, dar mai ales lieduri pe versuri lui Alecsandri, Traian Demetrescu, Dimitrie Bolintineanu, Iulia Hasdeu, Alexandru Vlahuţă. Din operele lui Eminescu Ștephănescu a pus pe muzică “Pe lângă plopii fără soţ”, “Somnoroase păsărele”, “La Steaua”, “O rămâi”, “Şi dacă ramuri bat în geam”, “De ce nu vii?”, “Lasă-ţi lumea ta uitată”.
La baza vastei opere muzicale a patriarhului muzicii româneşti a stat întotdeauna cântecul popular, ascultat pe îndelete, în timpul şederilor sale la reședința din Căpăţâneni.
“Stephănescu a creat un curent, o emulaţie şi o şcoală a muzicii româneşti, grupând în jurul lui tot ce ţara avea de valoare în acele timpuri: Haricleea Darclée, Elena Teodorini, Nuovina (Margareta Iamandi — Urinovski), Zina de Nani, Adelina Pati, mezzo-soprana Alexandrina Gavalla , tenori şi baritoni precum Constantin Cariotti, Grigore Gabrielescu, Ion Giovanni — Dimitrescu, Ion Băjenaru, Demetru Teodorescu, Demetru Popovici-Bayreuth şi mulţi alţii. Sacrificându-şi la un moment dat o parte din avere, călăuzit de principiul că teatrul trebuie să fie şcoala şi distracţia poporului, nu doar a boierilor, George Stephănescu a dus o luptă îndârjită ca Secţia de operă ce făcea parte din Teatrul Naţional să devină instituţie de sine stătătoare, să fie recunoscută drept Opera Română”, scriau ziarele timpului despre el.
Şicanat de contemporani, bolnav şi îmbătrânit prematur, George Stephănescu a căutat liniştea, retrăgându-se la casa sa din Căpăţâneni, unde și-a adus pianul cumpărat de la Viena de mama sa în 1848, creându-și un mediu adecvat compoziției. Aici a primit vizita lui I. L. Caragiale, pe atunci revizor şcolar în Argeş şi Vâlcea, a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a fiicei acestuia, Iulia.
Distinsul muzician a încetat din viață pe 25 aprilie 1925, la vârsta de 81 de ani.
Ziarul Neamul românesc scria cu amărăciune la dispariția lui:
“Zilele astea s-a stins marele maestru de muzică Gh. Stephanescu, uitat de toți, ca și când n-ar fi făcut nimic pentru țara asta, pentru neamul acesta și pentru nimeni.
În vâltoarea luptei pentru existență și aureolă, în speță muzicanții noștri, foștii lui elevi și toți adulatorii lui care, pe vremuri, au sorbit din izvorul nesecat al talentului lui superior de compozitor și profesor la Conservatorul din București, l-au lăsat cu desăvârșire părăsit, nemângâiat, lipsit de cea mai elementară atențiune.
Bătrânul muzician de elită, autorul „Mândruliței de la munte“ și al altor lucrări care au făcut delicii auditorilor și faimă cântăreților români, câteva generații, marele făuritor de cântăreți, printre care celebrul tenor Gabrielescu, răsfățatul scenelor mari ale lumii, duiosul Băjenaru, răsfățatul nostru, baritonul Cairetti, basul D. Teodorescu și întreaga pleiadă de cântărețe și cântăreți din generația trecută, azi înălbită, care a încântat sufletele și ne-a înălțat mândria noastră românească, dând generației de azi încrederea că și noi putem și trebuie să avem muzica noastră, Opera noastră, și-a trăit ultimii zece ani în cea mai tăcută uitare, parcă toți din cei care l-au folosit și admirat ar fi intrat în pământ. Despre ministerul artelor nici gând să știe că mai există o asemenea valoare muzicală…
Vestea că fondatorul „Operei Române“ s-a stins a răscolit amintirile unora și conștiința altora și astfel am putut vedea în jurul catafalcului ridicat în capela cimitirului Bellu, unde dormea acest sfânt al muzicii noastre, un însemnat număr dintre corifeii artei noastre muzicale, printre care d-nii I. Nonna Otescu, directorul Conservatorului și reprezentant al Soc. Compozitorilor Români, George Georgescu, directorul Operei Române, D. G. Kiriac, directorul Soc. Carmen și profesor la Conservator, Paul Gusti, prim regizor la Teatrul Național, fostul maestru de muzică N. Bănulescu, un intim al lui, Pruner, P. Nitzulescu, V. Tecuceanu și Aurel Eliade, profesori la Conservator, Eg. Massini și I. Rosensteck de la Opera Română, Jean Feder, Mihail Tănăsescu, Stănescu-Cerna, etc.
Din partea Ministerului Artelor, nimeni.
Serviciul divin prestat de S. S. Economul Stavrofor N. Abramescu, parohul Bisericii Kretzulescu, asistat de preotul N. Popescu, diaconul Vulpescu și de corul Operei Române sub conducerea maestrului Rosensteck au reținut asistența într-o pioasă cucernicie, plecând genuchii tuturor ca un ultim prinos de recunoștință și admirație marelui dispărut.
Au urmat cuvântările funebre ale S. S. Părintelui N. Popescu, G. Georgescu și I. Nonna Otescu, care au preamărit activitatea, talentul și jertfele naționale ale defunctului care acum 40 de ani a pus temelie cu averea sa proprie, fără sprijinul statului, instituțiunii Operei Române, atunci când totul era de creat, și elemente vocale și public care să te înțeleagă și să te asculte.
O impresiune puternic cutremurătoare a născut în sufletele tuturor cuvântarea Pr. N. Popescu și nu ne putem reține de a nu reproduce următorul pasagiu, plin de învățăminte:
„Cât timp George Stephănescu a fost profesor, ceata școlarilor lui îl înconjura ca pe dascălii vechi. Câtă vreme averea, talentul și priceperea lui erau în floare, cuvinte de laudă, fățarnică de atâtea ori, i se aduceau. Dar atunci când puterile lui au slăbit și când sufletul lui avea nevoie de mângâiere, nimeni nu i-a mai călcat pragul, nimeni nu și-a mai adus aminte de el.
Am văzut în preajma lui în vremea din urmă numai pe unul, tenorul Stănescu-Cerna. Dar ceilalți unde erau?”
Domnul I. Nonna Otescu a scos în relief, pe lângă marile merite de compozitor, profesor și făuritor al primelor începuturi de Operă Română săvârșite de ilustrul dispărut, spunând că, pe când alte talente care se adapă la izvoarele științei și artei străine, fiind consacrați și îmbrățișați pe meleagurile străinătății, nu se întorc în țară decât cu frunzele veștede ale gloriei, marele dispărut, înfruntând orice prejudecăți dictate de poziția lui socială, de averea și de talentul care i-ar fi adus cei mai frumoși lauri peste graniță, s-a întors aici, în inima țării, spre a-și stoarce toată vlaga unei întregi vieți, spre a-și risipi întreaga avere și a împrăștia tuturor întreaga lui știință și dar de profesor, în folosul artei românești și cântăreților români.
Și parcă nu aș mai avea nimic de adăugat la aceste proslăviri atât de tardive, dacă nu mi-ar veni obsedant în minte cuvintele bătrânului maestru, a doua zi după deschiderea primei stagiuni de Operă română de stat la 1922:
— Aș fi voit să asist și eu; dar nepoftitul n-are scaun și sunt prea bătrân ca să stau în picioare. Noii fondatori ai Operei Române nu știu nimic de mine. Ori poate nu le-a mai rămas nici un stal…
Și m-a dojenit că i-am pus chipul în Curierul Artelor printre întemeietorii „Operei Române”. Poate că avea dreptate”.
*** Juarez Movilla, Neamul Românesc, aprilie 1925
