Fory Etterle: La 21 de ani am început cariera de bătrân

Fory Etterle, pe numele real Cristofor Etterle, s-a născut la 24 mai 1907 la Ploieşti, a absolvit liceul în 1926 și a oscilat, în perioada adolescenței, între pasiunea pentru muzică (a luat lecţii de pian, vioară şi chitară), pasiunea pentru teatru (era nelipsit de la toate spectacolele) şi pasiunea pentru mare, pentru că dorea să devină ofiţer de marină. Părinţii au hotărât însă să facă Dreptul, astfel că între 1926 și 1929 a urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept şi ale Conservatorului de Artă Dramatică. Remarcat şi apreciat de Lucia Sturza Bulandra, a început să joace încă din anul I. Timp de 11 ani, până în 1937, a făcut parte din Compania Bulandra, dar a colaborat și cu “Teatrul Vesel”, iar vara juca cu Constantin Tănase, la “Cărăbuş”. A colaborat apoi cu “Teatrul Muncitoresc”, iar din 1938, timp de 11 ani, a fost angajat al Teatrului de Comedie.

Tânără speranță în perioada interbelică, Fory a acordat un interviu ziarului Rampa în 1937:

“Domnul Etterle este, în felul său, un recordman. Este, printre actorii tineri, deţinătorul celor mai multe roluri de bătrâni, interpretate într-o carieră artistică de mai puțin de un deceniu. Într-adevăr, Cristofor Etterle nu joacă teatru decât de nouă ani de zile. Destul de mult pentru tinereţea sa, destul de puţin pentru frumosul nume pe care și l-a făcut.

Simpaticul Etterle e socotit în teatru un “specialist”. Camarazii săi, de acord cu toţii că este un actor foarte bun, afirmă că rolurile de bătrân îi vin ca o mănuşă.

Într-una din serile săptămânii trecute, pe când mă aflam în culisele Teatrului Regina Maria, involuntar am surprins o discuţie între doi excelenţi comedieni ai ansamblului.

— Dragă, spunea unul, nu pricep de ce mi-au dat mie rolul ăsta… E mult mai nimerit pentru Etterle… I-ar veni mai bine, e un bătrân din care ar putea face o creaţie.

Deşi nu o spune, specialitatea pe care şi-a creat-o îl doare. Cu siguranţă că ar dori să fie încercat şi în alt gen de roluri decât în unchieşi şi moşnegi. Nu în amorezi. Dar în oameni tineri, în roluri de compoziţie… Nu ştiu dacă această dorinţă tacită a lui Cristofor Etterle va fi îndeplinită vreodată.

La noi nu se mizează pe actorii tineri. Şi dacă eşti bine într-un anumit gen de rol, toată viata urmează să joci acest gen.

Sunt sigur însă — un instinct interior mi-o spune — că dacă se va miza cândva pe Cristofor Etterle, tânărul interpret al rolurilor de bătrâni, acesta va câştiga cu carte mare.

Cristofor Etterle locuieşte într-un apartament modest, pe strada Principatele Unite. Mai curând un interior de om de ştiinţe decât al unui actor. Fotografii puţine. În schimb, cărţi multe, elegant broşate. Şi fiecare volum este, în majoritatea cazurilor, o lucrare preţioasă asupra Istoriei, Geografiei, Vieţii insectelor, Răsboiului, etc.

După câteva minute de convorbire, îşi face apariţia, venind din altă încăpere, doamna Etterle. Publicul Capitalei şi al teatrelor Comedia și Vesel o cunoaşte sub numele de fată, Veronica Vasiliu, cu care şi-a făcut debutul pe scenă. Sunt servit cu un minunat rom de casă…N-am uitat însă pentru ce am venit şi interogatoriul începe.

— Cum ai debutat în viaţă şi în teatru ?

— E vorba deci de debut în viaţă şi în teatru. Am debutat în viaţă la Ploieşti, în 1907, în gară, unde bunicul meu era şef de gară şi inspector C.F.R. La ora 1 p.m., pe când în gară intra un personal. Slab simbol. Poate că dacă ar fi fost accelerat, drumul de până acum ar fi fost mai rapid şi aş fi ajuns mai departe. Aş vrea să dau personalului, destinului meu, viteză de accelerat. Numai acceleratele trec graniţa şi deschid orizonturi mai largi.

— Cum le-ai decis, însă, să te dedici artei Thaliei ?

— Copil, am făcut şi eu teatru cum fac toţi copiii, căci toţi îl iubesc şi îl servesc. Mai târziu, în liceu rămăseserăm numai câţiva cu pasiunea lui. Când am terminat liceul, am fost singurul din seria mea care l-am iubit atât de mult încât atunci când camarazii mei, spre bucuria părinţilor, se dedicau profesiunilor considerate mai serioase, eu am luat spre Bucureşti drumul teatrului, cu asentimentul tatii şi cu convingerea că teatrul poate fi, pe lângă o profesiune tot atât de serioasă ca multe altele, infinit mai frumoasă decât multe altele.

— Cine te-a adus la Conservator?

— Eu. Cu emoţia provincialului timid care dă asalt porţilor artei, m-am prezentat la examenul de Conservator. Ştiam eu poezii, dar într-una singură aveam nădejde şi convingerea că voi fi ascultat până la sfârşit ca să arăt tot ce pot. N-avea nici mai mult, dar nici mai puţin de 52 de strofe, “Moartea lui Fulger” de G. Coşbuc. Şi când convingerea că voi fi ascultat scădea cu fiecare candidat care mă apropia de momentul suprem, în clipa când mi s-a strigat numele, am luat hotărârea să spun o bucată scurtă. Oarecum cabotin de pe atunci, fără să-mi dau seama, am spus o bucată de comedie, fiindcă toți ceilalți spuseseră dramă. Am intrat în clasa doamnei Lucia Sturdza-Bulandra.

— Prima lecţie?

— Prima mea întâlnire cu greutatea meseriei. La una din primele lecţii, un camarad şi o camaradă mai mari făceau o scenă din Hero şi Leandru. Dramatismul lor mă zguduise profund, lăsându-mă confuz de atâta artă şi cu disperarea de a nu-i putea ajunge vreodată. Din visare m-a trezit glasul doamnei Bulandra, care a strigat: “Prost, mizerabil, voce, voce, dar nici un pic de sinceritate”. Şi din una, s-au născut două probleme, lăsându-mă să bănuiesc un multiplu de probleme de rezolvat. Cu timpul, glasul mai blând sau mai supărat al acestei admirabile profesoare m-a învăţat şi pe mine meseria, ca pe atâţia alţii. Şi în Conservator, şi mai pe urmă, cu egala pasiune care o caracterizează.

Am dat producţia de absolvire cu “Henric al XV-lea” de Pirandello, care a fost şi rămâne cel mai important rol pe care l-am jucat. După valorificarea doamnei Bulandra care mi-a prilejuit intrarea în teatru de la începutul anului I de Conservator, mi-au venit treptat celelalte valorificări, mai curând sau mai târziu, adăugând fiecare câte ceva. Primul rolişor în care am avut cronică a fost alături de dl. Storin în Procurorul Hallers, unde trebuia să mă înfurii pe dumnealui şi să-l ameninţ. La teama mea de râs în sală, dl. Storin mi-a spus că, dacă pun convingere în ce spun, nu se poate râde, şi nu s-a râs. Şi de atunci am avut ocazia să-i înfrunt mai des personalitatea şi masivitatea care ascund totuşi o sensibilitate şi blândeţe nebănuită.

Reuşind să-l înfrunt pe dl. Storin, am fost tată şi bunic tuturor mai marilor mei. Am învăţat multe jucând alături de Tony Bulandra, admirabil actor şi admirabil om şi ascultând sfaturile minunatului director de scenă care e Maximilian, disecător amănunţit al tuturor nuanţelor unui rol.(…)

— Când ţi-ai început cariera de bătrân ?

— La 21 de ani am început cariera de bătrân. La 22 de ani, în “Goana după dragoste” de d-na Alice Sturdza jucam un ţăran care era mai bătrân chiar decât Iancu Petrescu, el însuşi de vreo 74 de ani. Emoţionat, negrimat şi pirpiriu îl întrebam de fiecare dată disperat: “Maestre, credeţi că o să am eu vârsta Dv. ?” Nenea Iancu mă bătea părinteşte pe umăr şi-mi spunea că el crede că o să meargă. A intervenit transformistul Mahauer şi am ieşit un bătrân destul de autentic ca să-mi pecetluiască majoritatea rolurilor de mai târziu. Jucând în serie numai bătrâni, ades prezentat cum arătam eu, eram întrebat de înrudirea cu bătrânul actor Etterle. Abia însurat, două rude din provincie ale nevestei voiau să cunoască pe bărbatul ei şi au venit la teatru. Au deschis programul şi au aşteptat. La apariţia mea, nu le venea să creadă şi auzind alături “uite-l pe Etterle”, s-au uitat una la alta exclamând: “Săraca fată, de ce l-o fi luat?”

ÎI fac pe fiecare bătrân cu dragoste, dar cred că nu m-ar supăra să le mai fiu şi fiu câteodată. De altfel, fac gimnastică cu câţiva camarazi la Sala Tirului, ca nu cumva să mă fure vârsta rolurilor. (…)

— Eşti superstiţios?

— Superstiţii n-am de nici un fel, poate nici obsesii. Numai năzuinţi nenumărate.

— Cinematograful îţi place ? Ai vrea să filmezi?

— Îmi plac filmele bune şi fiindcă filmele sunt în cea mai mare parte creaţia regizorului şi, pe urmă, a actorului, îmi place orice film în care regia şi actorul s-au îmbinat perfect şi au realizat un lucru de artă. M-ar tenta o încercare de film. Fiind bănuit de oarecare expresivitate, s-ar putea să fiu întrebuinţat fără nevoia de a-mi truca vârsta”.

Fory Etterle a debutat în cinematografie în rolul spionului din “Viaţa învinge” (1950), urmat de peliculele “Conspiraţia”, “Departe de Tipperary”, “Nepoţii gornistului”, “Desfăşurarea”, “Soldaţi fără uniformă”, “Portretul unui necunoscut”, “Harap Alb”, “Străinul”. În paralel, a colaborat cu studiourile de radio şi televiziune, nu numai pentru emisiunile de teatru la microfon, ci şi pentru recitaluri de versuri şi muzică.

“Un actor e chemat de multe ori să vorbească despre ceea ce face. Să vorbească prea mult chiar. Mie mi se pare că, dimpotrivă, despre procesul de exprimare a unui gând artistic, în teatru sau în film, e normal să vorbeşti cât mai puţin. Procesul de creaţie e în sine misterios şi complicat… (…)

Orice rol are semnificaţia lui. Nu mă plâng, nu mi-e în fire, ci constat. Nu mă plâng, cu atât mai mult cu cât am avut bucuria să joc cel mai complex rol din toată cariera mea cinematografică: senatorul Varga din “Conspiraţia” şi “Departe de Tipperary”. Nu spun asta pentru că e ultimul rol şi întotdeauna ultimul e cel mai bun.

Este, cu adevărat, rolul care mi-a dat cele mai mari satisfacţii, începând chiar cu satisfacţia, dacă vreţi, de a lucra cu Manole Marcus. Un admirabil regizor, un regizor ideal pentru mine, cu care simt nevoia să mă consult, să discut, să stabilesc datele, caracterul personajului, linia lui de conduită pe întreg filmul, pentru ca mai apoi, la filmare, să-mi permit acea libertate de mișcare, de interpretare, care dă firescul unui personaj… (…)

— Vi se mai întâmplă să aveţi emoţii în faţa aparatului de filmat?

— Întotdeauna la începutul filmărilor. La prima apariţie în faţa obiectivului. Aceea e foarte importantă. Este verificarea cu tot ce ţi-ai construit în minte despre personajul tău. Pentru că, dacă în teatru, în cursul repetiţiilor, îţi poţi definitiva personajul, la film, din pricina condiţiilor specifice de lucru, acel proces de definitivare se petrece mai mult în mintea ta, iar când vii în faţa aparatului de filmat, când acel personaj trebuie înregistrat pe peliculă, vii, de fapt, numai cu o parte din el. Poate fi o secvenţă de la mijloc, poate, una de la sfârşit… Dar acea primă apariţie trebuie să conţină tot personajul de la început până la sfârşit şi să fie, în acelaşi timp, partea aceea impusă de secvenţă. Eu cred că la acea primă filmare, ochiul regizorului şi al operatorului trebuie să ştie, să nu ierte, dar şi să nu greşească. (…)

— Aţi avut şi aveţi o viaţă plină, o carieră strălucită, sunteţi, cred, unul dintre oamenii împliniţi. Mi-ar plăcea să ştiu ce-şi doreşte un om împlinit.

— Am avut, într-adevăr, o carieră interesantă, dar şi un temperament sau un caracter fericit, care m-a pus la adăpost de supărările pe care unii dintre noi le încearcă la vederea succesului altora. Dimpotrivă, am crezut întotdeauna că valoarea distribuţiei în care mă aflu şi eu mă onorează şi face cu atât mai mare succesul nostru, al tuturor. Ce-aş putea să-mi doresc? Senectutea, în profesia mea, nu mai poate aduce mari satisfacţii. Dar cum iubesc muzica, iubesc cărţile, iubesc călătoriile, aş dori să mă mai bucur de lucrurile pe care le iubesc, lucruri pe care viaţa ţi le pune la dispoziţie. Aş dori, cât mai sunt sănătos, să joc şi să văd cât mai multe filme şi spectacole de teatru bune.

*** Un interviu realizat de Eva Sârbu și publicat în Revista Cinema

Fory Etterle a încetat din viață pe 16 septembrie 1983, la vârsta de 75 de ani. “Ne-am despărţit de Fory. Ştiam că este un pasionat iubitor al vieţii, şi, cu toate că înainta în vârstă, gândul că ar putea să o părăsească într-o zi era departe de noi. Vestea morţii sale m-a surprins şi m-a tulburat profund. Ne-am întâlnit prima oară pe scenă în 1939. S-au scurs 45 de ani de atunci. Jucam împreună, tineri fiind, alături de V. Maximilian, George Vraca, Jules Cazaban, Leny Caler, Nora Piacentini, mari actori ai acelui timp şi de totdeauna. (…)

Niciodată nu a făcut un compromis cu arta sa, pentru un interes personal. Era un om calm în aparenţă, dar cine a jucat cu el sau l-a cunoscut îndeaproape nu putea să nu fi observat fremătătoarea lui nelinişte în faţa unui rol, indiferent dacă partitura era de mai mari sau de mai mici proporţii”, spunea Beate Fredanov la dispariția actorului.