N. Gărdescu, neuitatul Baron Münchhausen din “Aventurile echipajului Val-Vârtej”

Nicolae Gărdescu s-a născut pe 11 august 1903 la București și a devenit actor împotriva voinței familiei. Absolvent al Conservatorului, pe care l-a urmat în paralel cu Facultatea de Drept și Litere, tânărul a avut șansa de a-i avea profesori pe Constantin Nottara și pe Ion Manolescu. Fascinat de teatru, Gărdescu a rămas în memoria a zeci de generații de copii datorită colaborării cu televiziunea și cu teatrul radiofonic.

Un interviu publicat în ziarul “Rampa” ni-l înfățișează la începutul carierei:

“Domnul Excelsior”, care a intrat în politică devenind ministrul poliţiei în Ducatul Alhambra, se ascunde, în zilele fără matineu şi seara după spectacol, în str. General Berthelot 48, unde trăieşte sub numele Nicolae Gărdescu, actor.

Simpaticul comic gras, la propriu şi la figurat, al Alhambrei, a făcut, în răstimpul anilor de când joacă teatru, toate genurile, în afară de operă. De la roluri de dramă puternică până la acela buf din grandioasa operetă-revistă „Marea Ducesă de Alhambra’’, trecând prin tragedie, comedie şi farsă. Succesele pe care le-a repurtat l-au instalat în favoarea publicului.

Anunţat pentru ora 3, sosesc cu o jumătate de ceas mai devreme şi nu-l găsesc pe Nicolae Gărdescu acasă. Până să vină, ca un detectiv inspectez toată casa. O colecţie de fotografii ale unor personagii ce par să nu aibă nimic comun cu teatrul îmi atrage atenţiunea. În clipa aceea sunt surprins de Gărdescu-Excelsior care, intrat pe nesimţite, mă lămureşte.

— Strămoşii mei!

— Privind fotografiile strămoşilor d-tale, am impresia că eşti primul actor din familie.

— Ai o impresie complet greşită. Sunt al doilea. Primul era tot un Nicu Gărdescu, din aceeaşi serie cu Nottara, însă, murind foarte de tânăr, nu a putut face carieră. E drept însă că Nicu Gărdescu I era socotit o pată pentru familia mea, care până atunci nu avusese decât „oameni onorabili”. În calitate de ultim descendent, mi-a rămas arborele genealogic al familiei. O colecţie de fotografii ale unor oameni foarte cumsecade după chip, dedesuptul cărora, la fiecare, un bilet le arată meseria şi timpul în care au trăit. Numai în dreptul unui singur strămoş nu se află nici o notiţă. Ăla este Nicu Gărdescu artistul — „ruşinea” neamului. Azi, fără nici o jenă, sub fotografia mea pe care am anexat-o colecţiei, eu am scris foarte citeţ: N. Gărdescu, actor.

— Cum ai luat primul contact cu teatrul?

— Acum vreo douăzeci de ani, pe când eram în clasa întâi de liceu, într-o zi am transformat odaia mea în scenă, am deschis uşile ce o despărţeau de odaia părinţilor, pe care am transformat-o în sală de spectacol, şi, în faţa unui public foarte competinte, am jucat „Herșcu Boccegiul’’ de Vasile Alecsandri. Acest public competinte, — deoarece îl văzuse în acest rol pe „Musiu Millu, care venea să le dea vizită’’, pentru a-și plasa câteva bilete, — era compus din bunică-mea și trei surori ale ei, toate octogenare… Fiindcă, în treacăt fie spus, boala care a nimicit familia mea şi care cred că mă va răpune şi pe mine e longevitatea.

Publicul spectacolului meu cu sceneta bardului de la Mirceşti este primul care m-a încurajat. Bietele bătrâne care-mi admiteau acest joc copilăresc desigur că nu bănuiau că îmi voi face într-o zi o meserie din el pentru a deveni un „soitariu”, un „râsu-lumii”.

La spectacol, deşi ştiam rolul la perfecţie, de frică să nu mă bâlbâi, am instalat-o pe soră-mea în culise şi i-am dat textul să-mi sufle. Dar sora mea, care era în clasa întâi primară, nici nu știa să citească şi mai rău mă încurca. De atunci am învățat că nu trebuie să mă bizui pe sufleur și deci nu mă interesează dacă „omul din cuşcă” ştie sau nu să citească.

— Dar cum te-ai hotărât să devii actor?

— Când am terminat liceul m-am înscris la Facultatea de drept şi litere şi într-o doară m-am prezentat la examenul de Conservator, unde am avut surpriza să reuşesc şi să fac parte din cei cinci elevi, trei fete şi doi băieţi, admişi la clasa maestrului Nottara. Ca să evit scandalul în familie, am motivat înscrierea la Conservator pentru perfecţionarea dicţiunii de care aveam nevoie în viitoarea mea carieră de avocat, pentru care, în familia mea, exista o tradiţie. Tatăl meu şi trei fraţi ai mamei au fost avocaţi, iar bunicul dinspre mamă a fost magistrat. Curios e însă că, la absolvirea Consevatorului, pe lângă faptul că defectul de dicţiune, graseierea, îmi rămăsese, mai căpătasem și altul mai cumplit: patima de teatru. Maestrul Nottara, văzând că la examen publicul trecea peste defectul meu de vorbă, mi-a spus:

— Dacă în trei ani n-ai scăpat de graseiere şi publicul te primeşte aşa, caută să faci din acest defect o calitate. O notă în plus a viitoarei tale personalităţi artistice.

Şi fiindcă veni vorba de maestrul Nottara — şi nu se putea să nu vie, deoarece de câte ori îmi depăn firul amintirilor din teatru figura sa apare dominantă şi cele mai frumoase clipe de el sunt legate — pentru că, zic, vine vorba de maestrul Nottara, pe care mulţi l-au prezentat în ipostaza de director de scenă, de profesor şi de actor, eu am să ţi-l dezvălui sub un alt aspect. Nimeni până acum, sau poate mă înşel, n-a vorbit despre spiritul lui Nottara, de superiorul său intelect, care m-a captivat într-un mare devotament. Îmi amintesc cu plăcere de fiecare clipă petrecută cu el. Noi veniserăm cu disciplină și frică. Ei bine, maestrul Nottara avea darul să se impună fără să inspire teama. Ne impresionau vârsta, autoritatea și personalitatea lui.

— Îmi povesteşti vreo anecdoata cu Nottara?

— Anecdote? Nu. Întâmplări autentice şi amuzante care demonstrează spiritul lui Nottara.

Vis-a-vis de Conservator, pe str. Ştirbey Vodă, exista o cârciumă de unde, pe vremea când învăţam la Evanghelische Schulle, cumpăram pocnitori cu care băgam spaima în toţi trecătorii, şi unde acum, când gustul mi se rafinase, mă duceam să beau un negru vârtos, de care se dusese pomina. Nu e vorbă că serii întregi de elevi au ştiut să aprecieze vinul cârciumarului din faţa Conservatorului, şi mulţi negustori s-au perindat dând faliment pe rând din cauza datoriilor pe care le făceau viitorii corifei ai scenei. Căci primul lucru pe care-l înveţi când intri în Conservator este „caracteristica actorului”, obligaţia de a face datorii. Dar să revenim la negrul vârtos pentru care noi, elevii, ne strecuram din clasă, în timpul cursurilor, unul câte unul. Maestrul se uita chiorâş la noi şi întreba:

— Te duci să bei tutun?

— Nu, am treabă. Şi e drept că nu „beam tutun” deoarece vinul cu pricina mă pasiona mai mult. Într-o zi, când toţi băieţii plecaserăm din clasă, camaradele noastre rămase fără parteneri au divulgat maestrului secretul. Nottara şi-a îmbrăcat paltonul şi-a pornit să ne surprindă. Noi, la masă, discutam toate generaţiile trecute, prezente şi viitoare de actori. Începuse bârfeala. Unul din noi, privind pe geam, îl vede pe Nottara venind şi dă alarma: „Maestrul”. Natural că într-o clipă ne ascunserăm toţi în fundul pivniţei, printre butoaie. ÎI auzeam pe Nottara, deasupra noastră, întrebându-l pe cârciumar:

— Ia ascultă, domnule, n-au fost pe-aici nişte zevzeci cu părul mare şi cu lavalieră?

Acesta îi răspunse repede:

— Nu, domnule maestru.

— Da’ de unde ştii d-ta cine sunt eu?

— Păi cine nu vă cunoaşte pe Dvs, domnule maestru!

Şi bietul maestru credea că-l cunoscuse ca actor. Totuşi, nu s-a lăsat păcălit şi de atunci încolo trebuia să cerem voie să ieşim afară ridicând două degete ca la şcoală. Şi nu puteam pleca prea mulţi. Noi aveam cursuri Luni, Miercuri şi Vineri, care începeau precis la 8 dimineaţa. Dacă întârzia vreunul, trebuia să-şi lase pălăria la cancelarie şi să spună că a repetat în altă sală, altminteri nu ne primea în clasă. Într-o vineri, făcându-ni-se, mie şi unui coleg, dor de un păhărel de negru vârtos, ne-am cerut voie şi am uitat să mă mai înapoiez la curs. Luni am lipsit, iar miercuri am venit cu întârziere. Când am deschis uşa, maestrul m-a luat în primire:

— Păi bine, mă, ţi-ai cerut voie până afară vineri şi te ’ntorci miercuri?!

Între timp treceau toamna, iarna şi venea primăvara. Se apropiau examenele şi camaradele noastre, fetiţe ce aveau pe atunci vârsta rolurilor pe care aveau să le joace peste douăzeci de ani, veneau din ce în ce mai uşor îmbrăcate. Stăteam lângă una din ele care, făcându-și vânt cu caietul de cursuri, îmi spunea:

— Nu știu ce să mă fac cu căldura asta! Am numai rochie pe mine și tot mi-e cald.

Eu, fire neîncrezătoare, deoarece nu mă puteam convinge „de visu”, încercam să fac acest lucru „de tactu”, când vocea maestrului mă trezi:

— Ce faci, mă?

— Am pierdut un creion, maestre…

Iar maestrul severo-glumeţ, continuă:

— Şi acolo îl cauţi?

Fetele s-au înroşit şi băieţii au pufnit în râs.

— Hai Gărdescule pe scenă, urmă maestrul Nottara, că eşti în nerv.

Pe vremea aceea jucam amorezi.

Şi uite aşa, cu severitatea maestrului, cu scene reluate de câte douăzeci de ori, până la exasperare, înviorate de scene nostime ca cele de mai sus, cu fragmente de istorii a teatrului românesc povestite de maestru cu un farmec deosebit, într-o limbă cu spontane arhaisme, s-au scurs trei ani; o repet, cei mai frumoși pe care i-am trăit. În ultimul an de Conservator însă Nottara plecă de la catedră, urmându-i marele său elev, Ion Manolescu. De noul meu maestru mă leagă alte amintiri neprețuite pe care o să le povestesc la rândul lor.

— Când ai debutat în teatru?

— În cursul celor trei ani de Conservator, mai mult din frica de a nu-mi supăra familia, am căutat să nu joc. Dintre ai mei, singurii care mă încurajau erau vărul meu, Auguste Vichy, actualmente consilier la legaţia din Berna, el însuşi artist absolvent al Conservatorului de vioară — şi regretatul meu unchi Aurel Papadat. În 1926, soţii Pitoeff dau o serie de spectacole la Bucureşti. Văzând entuziasmul cu care urmăream reprezentaţiile lor, mi-au propus să-i urmez la Paris ca… figurant. Aş fi făcut-o. Nu m-am putut despărţi însă de mama şi sora mea, la care şi astăzi, ca şi atunci, găsesc refugiu la toate necazurile, de orice soi.

Teatru am început să joc în mod regulat la 1 ianuarie 1927 în compania Iancovescu, la Teatrul Fantasio. Aici mi-am început cariera de comic, pentru că în Conservator pregătisem numai clasici de dramă, iar absolvenţa şi producţia mi-am dat o cu „Henric al IV-lea” de Pirandello, care mi-a adus, pe lângă nota 10, şi un angajament în compania Bulandra. De la 1 ianuarie 1927 şi până azi, adică zece ani, am jucat între trei şi patru sute de spectacole anual, trecând prin peste o sută de piese. Într-un teatru subvenţionat această cantitate mi-ar fi dat dreptul la retragere. În teatrul particular îmi deschide problema angajamentului de anul viitor.

Am citit, de mult, în prefaţa unei cărţi umoristice, că veselia omului trist este cea mai de efect. N. Gărdescu este un causeur spiritual, care-şi presară vorba cu duh de calitate. O convorbire cu el se scurge plăcut şi timpul fuge pe nesimţite. Şi N. Gărdescu are motive, tainice, să fie trist. Totuşi, nimeni nu le ştie şi nici nu le bănueşte din felul său de a fi, vesel, comunicativ, oricând dispus să asculte o glumă sau să-ţi servească el una.

— Ai jucat, după câte spui, mult. Ce piese ţi-au plăcut?

— De la absolvirea Conservatorului, am trecut aproape prin toate companiile particulare şi am jucat atâta încât nu pot să aleg. Mă bucur că am avut norocul să joc în multe din piesele care au făcut cele mai lungi serii de reprezentaţii în România ca: “Azais”, “Manase”, “Topaze”, “Profesiunea d-nei Warren”, “Valsul diminaţii”, “101 Alhambra Melody”, etc. Dacă aş crede în superstiţie, aş bănui că aduc noroc. Îmi aduc cu drag aminte şi de alte succese în care am jucat: “Romanţa”, “Teatrul în castel”, “Don Carlos”, “Zaza”, “Cyrano de Bergerac”, “Moartea civilă”, “Teresa Raquin”, “Marius”, “Cel care primește palmele”, “Judith”, “Gringoire”, “Marchizul de Priola”, etc.

— Care rol ți-e cel mai drag?

— Acela pe care-l joc. Când se termină seria unei piese sunt trist că mă despart de el. De dramă sau comedie, rolul mi-e deopotrivă de drag şi-l joc întotdeauna cu plăcere.

În prima zi când primesc rolul, mă uit la el ca la un prieten Şi am încredere. Cred în succes. De a doua zi, însă, pierd tot curajul. Disper, şi disperarea aceasta creşte mereu până în seara premierei. În după amiaza zilei de premieră, când, pentru a uita de emoţii, las să-mi fac toate cumpărăturile, încep colicele, tremur şi disperarea ajunge la paroxism. Am o singură speranţă. Că se va întâmpla ceva neaşteptat, un cutremur sau o mobilizare, şi spectacolul va fi oprit. Când vine seara şi văd că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, aştept cu resemnare să fiu linşat de public. Dar de îndată ce a bătut gongul, ca prin farmec, îmi recapăt curajul de la prima repetiţie şi cred iar în succes.

— Cum îţi compui rolul?

— Cum îmi compun rolul? Dar ce crezi că-mi dă disperarea, de la prima repetiţie până la ultima, decât zbuciumul cercetării şi nesiguranţa că tot efortul ăsta a fost ultim?

— Ai studiat drama şi ai jucat comedie, cum te-ai gândit însă să treci la revistă?

— Nu m-am gândit deloc. Am trecut la revistă aşa cum treceam de la dramă la comedie şi de la comedie la dramă. Așa cum puteam să joc într-un matineu o farsă oarecare sau o comedie bulevardieră, iar seara să interpretez pe doctorul Arigo Palmieri din „Moartea civilă’’ sau pe Baronul Regnard din “Cel care primește palmele”, tot astfel pot juca o stagiune comedie și alta, sau altele, revistă.

— Cu ce actori ţi-a plăcut mai mult să joci?

— Cu cât actorul partener e mai mare, cu cât intensitatea temperamentului pe care-l pune în interpretare este mai puternică, cu atât plăcerea de a juca, adică uşurinţa de a intra în pielea personajului, este mai la îndemână. Am jucat foarte mult alături de fostul meu maestru Ion Manolescu şi totdeauna mi-a dat prilejul să fac succes. De asemenea, am cele mai plăcute amintiri de activitatea depusă în compania soţilor Bulandra.

Dar dacă în dramă jocul partenerului îşi comunică şi-ţi întreţine nervul necesar, în comedie verva şi talentul partenerului, ca şi meşteşugul lui actoricesc, îţi sunt absolut necesare pentru a putea avea succes. De aceea sunt fericit că am jucat alături de marii noştri comedieni Maximilian, Iancovescu, Nicolescu-Buzău, ca şi de întreaga falangă de actori tineri și talentaţi în fruntea cărora se aflau aceştia.

Şi mă bucur că acum am iar fericirea să joc alături de Costică Toneanu, de care mă leagă amintirea unei stagiuni de vară la Parcul Oteteleşanu, stagiune care a înregistrat marile succese “O aventură în ascensor”, “Ideea fixă”, “Poliţia la ștrand” şi “Amedeu Stânjenel”, comedia actualului meu director, N. Vlădoianu, și a regretatului Victor Rodan, cei doi autori care, cu o stagiune înainte, îmi dăduseră prilejul de a face un frumos succes într-un rol de parvenit din “Aventurile d-lui Dorjan”.

— Proiecte de viitor?

— Înainte de a-ţi vorbi de viitor, trebuie să mă opresc o clipă la prezentul imediat, la Alhambra-Excelsior.

Alhambra nu-i un teatru, nu-i o companie, e un fel de ordin. E un mit care uneşte pe toţi ce pătrund în templul creat de cei doi conducători, N. Vlădoianu şi N. Constantinescu, toţi într-un gând şi o simţire îşi dau tributul lor sufletesc. Ţinuta şi eleganţa spirituală a lui N. Vlădoianu, tumultuosul temperament şi puterea creatoare a lui Nicuşor Constantinescu, împletite atât de strălucit, au dat enorm publicului Alhambra, iar înăuntru au creat o atmosferă de frăţească camaraderie. De aceea îmi e atât de greu să vorbesc de vreunul din camarazii mei, de teama de a nu nedreptăţi pe altul, fiindcă toţi îmi sunt dragi. Nu mă pot opri însă de a nu pomeni, alături de numele marelui meu camarad Costică Toneanu, pe acela al Myei Apostolescu, excelentă actriţă, minunată parteneră şi admirabilă camaradă, pe al Lisettei Vecea, al bunei mele colege Virginica Popescu şi al tuturor colegilor masculini.

N-am proiecte de viitor sau, mai bine spus, am, dar mă tem că multe din ele vor fi irealizabile şi de aceea tac. În orice caz, mi-e drag teatrul şi, dacă uneori culisa mi-a dat vreo supărare, scena, în schimb, nu mi-a dat decât mulţumire.

În afară de teatru, restul vremii mi-l petrec ocupându-mă de sindicatul artiştilor, o pasiune a mea, mai ales de când e condus de marele actor Ion Livescu.

*** Un interviu realizat de Mihail Vulpe, Rampa, ianuarie 1937

Actorul Nicolae Gărdescu a debutat în cinematografie în 1962, în filmul “Celebrul 702”, regizat de Mihai Iacob. Printre alte pelicule în care a fost distribuit s-au aflat “Aventurile lui Tom Sawyer” (1968), “Moartea lui Joe Indianul” (1968), “Căpitanul Val-Vârtej” (1970), “Haiducii lui Șaptecai” (1971), “Zestrea domniței Ralu” (1971), “Săptămâna nebunilor” (1971).

Cel mai cunoscut rol al său a fost baronul von Münchhausen din serialul TV “Aventurile echipajului Val-Vârtej”, primul serial românesc realizat de Televiziunea Română în anii 1960-1970.

Marele actor a încetat din viață la vârsta de 78 de ani, pe 25 iunie 1982, la București. Fiica sa, Irina Gărdescu, și ea o actriță foarte cunoscută în anii ’60 – ’70, a plecat din țară, a locuit o vreme în Statele Unite, apoi s-a stabilit în Franța.

Actorul Mircea Șeptilici scria la dispariția lui Nicolae Gărdescu:

„Sărmane Yorick! L-am cunoscut, Horatio, era un prieten de nesfârşită voie bună, de cea mai năstruşnică închipuire…“ E greu de crezut că „cea mai năstruşnică închipuire“ nu mai e decât un lung şir de amintiri pentru toţi cei ce s-au bucurat de „nesfârşită voie bună“ a omului, actorului şi prietenului N. Gărdescu.

Omul îşi făcuse din umor, din ironie şi autoironie, o a doua profesiune de credinţă, mai vie, mai scânteietoare, mai plină de butade, de replici şi cuvinte de duh, care depăşeau — de cele mai multe ori — textele rolurilor pe care le interpreta actorul. Generos, şi-a îmbogăţit toate personajele pe care le-a jucat, dăruindu-le mereu câte „ceva”, câte un amănunt strălucitor de haz, de vervă neaşteptată, din rezervele care păreau fără sfârşit…

Crescut la şcoala de rigoare teatrală a marelui meşter C. Nottara, tânărul N. Gărdescu, de la primele apariţii pe scenă, „s-a văzut”. L-am văzut — bine! — în toate genurile de spectacole pe care le-a parcurs: dramă, comedie, operetă, revistă, iar, în ultimii ani — prin televiziune — acoperind o arie de largă popularitate. O merita din plin acest suculent Falstaff, jovial Sir Toby sau autentic „Monsieur Jourdain”, roluri cu care nu s-a întâlnit, pe care — sigur — le-a visat şi pe care — fără îndoială — le merita. Se spune că un actor trăieşte şi moare odată cu generaţia lui de spectatori. Poate e un adevăr. Dar N. Gărdescu îl contrazice. Milioane de copii îl vor ţine minte, până la adânci bătrânețe, pe dragul, pe neuitatul lor „Baron Münchhausen”.

Cerând iertare bunului nostru coleg pentru vorbele de azi, prea puţin cuprinzătoare pentru o viaţă dăruită teatrului şi nouă, tuturor, îmi îngădui să repet un gând în care cred cu toată convingerea: oamenii pe care i-am iubit cu adevărat nu mor niciodată…”

*** Mircea Șeptilici, România literară, 1982