Viața lui Grigore Alexandrescu

Poetul Grigore Alexandrescu s-a născut pe 22 februarie 1810 la Târgovişte (există surse care avansează anul 1812 sau chiar 1814), și și-a petrecut copilăria în oraşul natal. Tatăl lui era vistiernic și se numea Mihai Alexandrescu, iar pe mama sa o chema Maria Fusea. În jurul vârstei de 15-16 ani a rămas orfan, s-a mutat la Bucureşti la un unchi, călugărul Ieremia, și, pentru că a locuit împreună cu acesta la Mitropolie, a avut acces la o bibliotecă bogată.

Tânărul Alexandrescu s-a înscris apoi la şcoala profesorului francez J. A. Vaillant, s-a împrietenit cu Ion Ghica, de care va fi apropiat întreaga viață, și, în această perioadă, a început să scrie poezii şi să traducă versuri şi proză.

“În primăvara anului 1831, scrie Ghica, Vaillant mai recrutase un elev. Se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr — parcă-l văd— înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte chipeş, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprui şi scânteietori, musteaţa îi mijea pe buze. La sfârşitul clasei, noi ieşeam zgomotoşi şi grămadă, pe când el se strecura binişor şi îşi lua drumul singur spre casă. Acesta era tânărul Grigore Alexandrescu. Odată, Vaillant, după ce ne ia de-a rândul să-i recităm epistola lui Boileau către Moliére:

„Rare et fameux esprit dont la fertile veine

Ignore en écrivant le travail et la peine”.

şi toți cei vechi ne încurcarăm unul după altul, care la versul dintâi, care la cel de al doilea, fără ca unul măcar s-o putem scoate la căpătâi, se îndreptează către noul venit zicând: “Voyons, Monsieur Gregoire, pouvez vous me debiter cela? Alons, du courage!”.

Şi Alexandrescu a recitat versurile cu o impecabilă dicţie care i-a uimit pe toţi colegii săi. Din acea zi Ghica și Alexandrescu au legat strânsă prietenie. În casa de pe podul Caliţii a lui Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, exista în acea perioadă un cenaclu literar şi aici a avut Alexandrescu ocazia să-l întâlnească pe lancu Văcărescu. Tot aici, în casa lui Tache Ghica, Grigore Alexandrescu s-a legat împrietenit cu Eliade Rădulescu, fraţii Câmpineanu, Poteca şi alţi fruntaşi ai mişcării culturale care au format mai târziu „Societatea Filarmonica”.

În anul 1832, în revista Curierul românesc i-a publicat primele încercări literare, trei elegii şi o fabulă, iar acest succes literar şi prietenia cu Ion Ghica, cu profesorii şi cu colegii săi, i-au oferit acces la cercurile intelectualităţii progresiste ale vremii.

Poetul s-a înrolat apoi în armată, ocupând diferite funcţii administrative, ajungând până la gradul de căpitan, dar atmosfera cazonă și lipsa contactului cu oameni de cultură l-au determinat să-şi dea demisia.

După scurt timp, a publicat cel de-al doilea său volum de versuri, dar în țară situaţia politică devenise complicată, iar Grigore Alexandrescu s-a raliat mișcărilor de protest. Un grup de tineri, printre care şi Nicolae Bălcescu, au pregătit un complot împotriva domnitorului Alexandru Ghica. Suspectat de legături cu organizatorii revoltelor, Grigore Alexandrescu a fost arestat și, după ieşirea din temniţă, a decis să plece la Iaşi.

Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu şi al lui Al. Donici, a publicat un volum cu epistole şi fabule. Revenit la Bucureşti, poetul, împreună cu bunul său prieten I. Ghica, a făcut o călătorie pe la mănăstirile din Oltenia. În anul 1842, pe tronul ţării a ajuns Gheorghe Bibescu, cu care Alexandrescu se afla în relaţii amicale, dar, cu toate acestea a continuat să ocupe funcţii modeste în administrație.

Despre această perioadă Ion Ghica a povestit: “La anul 1842, Alexandrescu a fost numit impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. Serviciul cu care îl însărcinase şeful său era de a citi toate petiţiunile adresate Domnului, de-a face pentru fiecare câte un extract şi de-a le adresa autorităţilor respective cu apostila Domnească. Vodă Bibescu, mulţumit de modul cum îşi îndeplineşte datoria, a voit să-l aibă pe lângă dânsul, îl luă la Breaza unde petrecea lunile de vară.

Deşi în mare favoare la curtea lui Vodă Bibescu, nici intriga, nici linguşirea nu s-a putut apropia vreodată de dânsul. Vorbea tare fără a-şi ascunde gândurile şi credințele.

Odată, aflându-mă cu unchiu-meu la Câmpina, m-am dus să-l văd la Breaza. Doamna Bibescu, aflând că eram în odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prânzul a fost vesel. Alexandrescu, bine dispus, a povestit o mulţime de istorioare ţărăneşti în care vestitul Carcalechi, ziaristul Curţii, juca rolul principal. Doamna, care îl asculta cu plăcere şi râdea mult la acele povestiri, îi zice: „Să vii să mănânci în toate zilele cu noi”. Apoi, întorcându-se cătră Vodă cu un ton poruncitor:

„Numeşte-l poet al Curţii”.

Alexandrescu, fără să aştepte care era să fie hotărârea domnească, răspunde: „Să mănânc, foarte bine, merge, dar să fiu poet de porunceală, văd că Măria Ta n-ai citit o satiră ce-am făcut acum vreo câţiva ani unui poet de Curte de atunci, pe care îl povăţuiam cu versurile:

„Ia-ţi nădragii de atlas

De-ţi fă steagul la Parnas!”

Apoi ce fac eu cu acele versuri când voi îmbrăca nădragii de atlas?”

Mai târziu a fost numit director la departamentul Credinţei, pe când moşiile mănăstirilor închinate şi neînchinate se arenduiau cum da Domnul, post important şi ambiţionat de toţi acei care căutau să facă averi mari. El, care l-a ocupat atâţia ani, a ieşit de-acolo sărac precum intrase.

În anul 1853, se auzea de război. Alexandrescu, ca şi Nicu Bălcescu, au avut totdeauna credinţa că România numai prin arme se putea ridica la rangul ce i se cuvine. Era vorba ca o armată auxiliară, franceză, să vină să ocupe valea Dunării de jos, iar flota engleză să cuprindă Marea Neagră; se suna şi de venirea lui Magheru cu proscrişii români şi tinerimea începuse a bate din pinteni. Atunci Alexandrescu a scris “Cântecul soldatului”:

Pe câmpul României

Trompeta când resună,

La glasul datoriei

Oştirea se adună…”

*** Ion Ghica, Amintiri despre Gr. Alexandrescu, Corespondența cu V. Alecsandri, Convorbiri Literare, 1886-87

Poetul a devenit din nou activ politic şi optimist în pregătirea Unirii, a publicat o serie de fabule și poezii cu conţinut satiric sau politic, iar după ce Alexandru Ioan Cuza a ajuns domnitor, i s-a oferit postul de ministru al Finanțelor, pe care, însă, a refuzat să-l primească, spunând: “Se vede, Măria Ta, că n-a mai rămas nicio liră în visterie, de vreme ce recurgi la lyra unui poet pentru ministerul finanțelor“.

A fost însă, director al Eforiei Spitalelor și director al departamentului Cultului şi al Instrucţii publice, Curând după aceea s-a mutat la Focşani, ca membru în Comisia central, unde e lovit de “o boală nemilostivă, care-l ţine aproape un sfert de secol mort între cei vii”. (I. Ghica, Amintiri).

“Calitatea lui de membru al Comisiei Centrale va fi de scurtă durată, nerămânând însemnări despre activitatea desfăşurată la Focşani. Bonifaciu Florescu în amintirile sale, spune că l-a văzut odată trecând pe stradă, slab şi palid ca o umbră, probabil cu semnele boalei ce-l va ţine “ca mort între vii” timp de aproape un sfert de veac. Aceasta a făcut ca abia numit, să nu poată funcţiona decât foarte puţin timp, căci pe 9 iunie acelaşi an, primul ministru Nicolae Golescu raportează Domnului că prefectul Poliţiei Capitalei a adus la cunoştinţa ministrului de Interne că poetul fiind în «alienaţie mintală» și a invitat pe inspectorul administraţiei generale a serviciului sanitar să-l examineze. Rezultatul a fost un certificat al consiliului de medici, în care se confirmă boala, arătându-se că pacientul are nevoie de supraveghere directă. Primul ministru continuă raportul său spunând că a dispus să se numească o epitropie care să îngrijească atât de persoana, cât și de averea bolnavului.

Raportul preşedintelui Comisiei Centrale, Ştefan Golescu, către Domn, cu data de 11 iunie, este plin de respect faţă de poet, arătând că el a manifestat unele simptome de boală de natură a-l face pentru multă vreme inapt pentru lucrările Comisiei. Aduce aceste lucruri la cunoştinţă cu tot respectul şi cu toată mâhnirea, rugând ca, după ce medicii se vor pronunţa şi vor stabili imposibilitatea de funcţionare la comisie, să se dispună înlocuirea lui, deoarece lipsa unui membru stânjenește activitatea Comisiunei tocmai când este mai împovărată de lucrări”.

*** Revista Fundațiilor Regale, 1944

Grigore Alexandrescu s-a căsătorit târziu, la vârsta de 50 de ani, cu Raluca Stamatin, o femeie care avea 26 ani, cuplul având o fiică, Anghelina, născută pe 22 august 1861. Soţia poetului a murit în 1879, la vârsta de 45 de ani, de cancer, iar durerea lui a fost fără margini. În acea perioadă a fost afectat de o boală fără leac, posibil tot cancer, deși în epocă s-a vorbit că ar fi fost otrăvit cu mătrăgună, strecurată într-un borcan de dulceaţă de o fostă prietenă, Marița Berlescu.

Suferința a lăsat urme adânci în viaţa lui, dar a continuat însă să publice poezii, fabule și traduceri. Lipsit de sprijinul celor mai buni prieteni, încercările literare ulterioare au eşuat. În anul 1872 i-a apărut ultimul volum, “Poveşti albastre”. Îmbătrânit, bolnav şi obosit, Grigore Alexandrescu s-a stins din viaţă la București, pe 25 noiembrie 1885, la vârsta de 75 de ani.

În 1940, într-un articol publicat de Realitatea ilustrată, nepoata sa, Valeria Georgian Mehedinţeanu, fiica Anghelinei (cea din urmă a trăit până în 1906, a avut trei copii și murit tot de cancer și tot la 45 de ani), a vorbit despre memoria scriitorului:

“— ÎI mai ţineţi minte pe poet, doamnă?

— Doar aşa ca prin vis: aveam doi ani când a murit bunicul meu; totuşi, păstrez foarte vie amintirea lui Grigore Alexandrescu mort.

Doamna General Sănătescu ne arată unele obiecte care au aparţinut poetului, obiecte pe care domnia-sa le păstrează cu o grijă plină de pietate. O statuetă de fildeş, paremi-se, stă pe o măsuţă.

— Vedeţi? Asta a fost a lui; Ținea grozav de mult la lucruri de felul ăstora!

— Dar acte, hârtii, scrisori, întreb eu, nu v-au rămas cumva?

— Fireşte că da; am mai multe; nu ştiu ce preţ pot avea ele pentru cititori, totuşi, iată-le!

Şi din fundul unor sertare care amintesc într-un fel uşile secrete ale locuinţelor misterioase din romanele poliţiste, degetele scot la iveală mai multe hârtii. Pe masă câteva tomuri ale lui Gaston Leroux şi Maurice Leblanc completează decorul de mister.

Dintr-un plic, gazda scoate mai multe fotografii, unele aparţinând poetului, altele prietenilor săi și, în sfârşit, altele – familiei. Printre ele o vedem pe mama doamnei general Sănătescu, cu alte cuvinte pe fiica poetului; are vârsta de 15 ani, dar îmbrăcată în straiele epocii pare o doamnă din societatea curtenilor.

— Staţi să vă arăt o scrisoare a lui Grigore Alexandrescu către soţia sa! Şi gazda compune din bucăţi o scrisoare cu litere aburite, şterse, mărturii ale veacului trecut. În această scrisoare poetul vorbeşte despre fiica sa, Angelina, mama aceleia care astăzi ne dă aceste lămuriri.

— Ceva care să nu fie cunoscut, dar de însemnătate putem găsi printre hrisoavele astea?

— Da, să vă arăt o scrisoare a lui Gh. Panu, prin care îi făcea cunoscut bunicului meu că Adunarea Deputaţilor i-a oferit o o rentă viageră de o mie lei pe lună!

Şi, într-adevăr, citim o scrisoare concepută după ortografia şi stilul astăzi aparţinând muzeului trecutului, în care aflăm că Adunarea Deputaţilor a hotărât să acorde această rentă viageră ca recompensă naţională domnului, bunului, distinsului nostru poet Grigore Alexandrescu.

— Vă voi spune acum un lucru pe care nu-l puteţi şti de nicăieri — adăugă d-na Sănătescu. Mama mea, Angelina Georgian Mehedinţeanu, după moartea bunicului meu, a primit tot timpul vieţii această rentă care a fost declarată reversibilă asupra „fiicei poetului”.

*** Realitatea ilustrată, 1940

“Va veni o zi — scria Alecsandri – în care numele lui Alexandrescu se va aşeza de la sine în frunte, loc pe care bunul-simţ public îl va decerna atunci cînd neguţătorii vor fi alungaţi din templu. Articolul tău (este vorba despre elogiul lui Ion Ghica citat la final) este o operă de binefacere, bine făcut, este tributul de dragoste şi admiraţie al unui prieten, în acelaşi timp al unui om de litere. În ceea ce mă priveşte, mă asociez la aceasta şi îţi mulţumesc în numele ţării pentru că ai spus atât de bine ceea ce trebuia să spui”.

Scrisoarea lui Ion Ghica s-a bucurat de un regim special: a fost citită de Iacob Negruzzi într-o şedinţă publică a Academiei şi tipărită în analele instituţiei, apoi într-un extras, după o primă publicare, în „Convorbiri literare”:

„Viaţa lui a fost o viaţă de luptă şi de martir; a luptat pe faţă cu curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăstuirii, păstrând întotdeauna căldura şi devotamentul tinereţii. A luptat fără altă ambiţiune decât aceea de a fi folositor ţării sale. Condeiul său original şi plin de spirit şi de graţie nu s-a inspirat decât de pulsaţiunile mari şi patriotice ale sufletului său. Generaţia veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut ca un catehism de virtute şi de patriotism şi mulţi poate că au păşit pe calea cea dreaptă de teamă să nu-şi recunoască abaterile în vreo satiră sau în vreo fabulă de-ale lui Alexandrescu.

Tinerilor români ai generaţiunii care se ridică le zic: Fiţi patrioţi şi modeşti ca Alexandrescu, şi când voiţi să ştiţi cum se glorifică faptele cele mari, citiţi Odele şi Elegiile lui; când voiţi să ştiţi cum se râde de ambiţioşii de rând şi cum se biciuieşte viciul, citiţi Satirele şi Fabulele lui Alexandrescu. Dotat de un talent mare, el şi-a iubit ţara, s-a respectat pe sine şi a lăsat în memoria noastră operele spiritului şi ale inimii sale”.

*** Ion Ghica, Amintiri despre Gr. Alexandrescu, Corespondența cu V. Alecsandri, Convorbiri Literare, 1886-1987