Ioan Alexandru Brătescu-Voinești s-a născut pe 1 ianuarie 1868 la Târgoviște și a fost al doilea din cei patru copii ai lui Alexandru Brătescu, un boier de rang mediu, și ai Alexandrinei, fiica lui Ion Voinescu, maior în Revoluția de la 1848.
Și-a petrecut copilăria la moșia familiei, apoi a urmat școala primară în orașul natal, fiind înscris pentru gimnaziu la internatul Cocorăscu și, în final, la Liceul Sfântul Sava din București. Ioan Alexandru a debutat în revista “România” în 1887, cu nuvela “Dolores”.
A urmat apoi timp de un an Facultatea de medicină a Universității din București, dar s-a transferat după aceea la Drept și, în această perioadă, a auditat cursul de logică și istorie a filosofiei predat de Titu Maiorescu la Universitate.
Brătescu Voinești a intrat în cercul cenaclului Junimea, iar în 1890 a început să colaboreze la revista “Convorbiri Literare”. Tatăl său a murit în acel an, iar Maiorescu a preluat rolul de părinte spiritual al tânărului. După absolvirea facultății, în 1892, scriitorul a fost numit judecător prin intervenția mentorului său, primind, pe rând, posturi în București, Pitești, Craiova și Târgoviște.
Brătescu-Voinești s-a căsătorit cu Penelope Popescu, o fată din Brăila, care era frumoasă, dar săracă, cuplul având doi copii. Alegerea soției l-a deranjat însă pe Maiorescu, care credea că mariajul îi va afecta poziția socială. În 1896, l-a invitat într-o călătorie în Marea Britanie și, în timp ce se aflau în străinătate, scriitorul a avut o atitudine care i s-a părut bizară criticului literar. Când cei doi s-au întoars acasă, iar Maiorescu l-a întrebat pe fratele lui dacă nu cumva și-a pierdut mințile, mai ales pentru că refuzase ferm să divorțeze și să se căsătorească cu nepoata soției lui Maiorescu. Toate aceste evenimente l-au determinat să întrerupă orice relații cu mentorul său, iar legăturile lor nu au mai fost niciodată reluate.
Scriitorul s-a despărțit apoi de Junimea și s-a afiliat grupului Viața Românească, devenind, alături de Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai apreciați colaboratori ai revistei.
Prima sa carte a fost publicată în 1903 și a fost numită “Nuvele și schițe”, fiind reeditată trei ani mai târziu sub numele “În lumea dreptății”. În 1912, a publicat „Întuneric și lumină” și în același an a devenit director interimar al Teatrului Național București. În 1913, a fost comandant de pluton în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, perioadă în care a fost încântat de respectul pe care i l-au arătat soldații, dar, cunoscând direct traumele războiului, a devenit un pacifist convins.
Acest lucru a provocat o ruptură de Viața Românească, despre care a început să creadă că are un rol negativ în influențarea opiniei publice. Din 1918 până în 1919, Brătescu-Voinești a lucrat la Dacia și Lamura, reviste pe care le-a condus împreună cu Alexandru Vlahuță.
În scrierile sale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești a evocat vechea clasă a micii boierimi, a grefierilor provinciali și a oamenilor de condiție medie incapabili să se adapteze la lumea modernă, evocând traumele lor în confruntarea cu realitățile economice din perioada interbelică.
Mai târziu a intrat în politică și a devenit deputat, ocupând această poziție fără întrerupere din 1907 până în 1940, iar din 1914 a fost și secretar al Adunării Deputaților. Scriitorul a fost membru al Partidului Național Liberal din 1907 până în 1914. Începând din 1937, și-a schimbat orientarea politică îndreptându-se spre fascism și în această perioadă a publicat câteva pamflete controversate: “Huliganismul?”, în 1938, „Strigăte de alarmă în chestia evreiască”, în 1940 și „Germanofobie?”, în 1942.
Tranziția sa a fost oarecum surprinzătoare: în afară de eseurile pacifiste din 1919, Brătescu-Voinești nu avusese până atunci o atitudine militantă, fiind considerat mai degrabă un moderat, dar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-a susținut Ion Antonescu, care, în martie 1943, i-a acordat un interviu în care a mulțumit Germaniei pentru susținerea eforturilor sale de a scăpa țara de “paraziții și dușmanii interni, angajându-se să continue lupta până la eradicarea bolșevismului evreiesc”.
Aproape de sfârșitul vieții, Brătescu-Voinești a intrat în polemică cu liderii Partidului Comunist Român aflat în ascensiune, perioadă în care ziarele Scânteia și alte publicații afiliate partidului l-au caricaturizat denunțând colaboraționismul său din timpul războiului.
Ioan Alexandru Brătescu Voinești a încetat din viață pe 14 decembrie 1946, la vârsta de 78 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Printre cele mai cunoscute nuvele ale sale se numără “Sâmbătă”, “Moartea lui Castor”, “Magheranul”, “Blana lui Isaia”, “Două surori”, “Neamul Udreștilor”, “Un om”, “Privighetoarea” și “Puiul”.
