Ultimul interviu al lui Panait Istrati

“Existenţa complicată şi extraordinar de umană a lui Panait Istrati a ajuns la o vârstă de echilibru în maturitate. Nimeni, în afară de o gazetă din Iaşi, nu a observat că omul care nu aderă la nimic, izolatul Istrati, a împlinit cincizeci de ani. Cincizeci de ani!

Panait Istrati a trebuit să treacă prin foame şi mizerie, exil şi boală, celebritate şi conflicte, ca să ajungă la o zi de aniversare anonimă. Nu l-am mai văzut pe Panait Istrati de doi ani. Ultima întâlnire a avut loc la Filaret, în camera Nr. 8.

L-am regăsit acum câteva zile, la masa lui de lucru, tot atât de obosit şi de slab. A reluat cu mine o convorbire întreruptă acum doi ani, ca şi cum n-ar fi existat nici o distanţă de timp.

— Aniversarea mea? Am trei aniversări, nu una, împlinesc cincizeci de ani de viaţă, e drept, dar sunt şi zece ani de la „Chira Chiralina”, care înseamnă debutul meu. Deci sunt totuşi un scriitor tânăr. Al treilea jubileu e mai puţin agreabil. Aniversez trei ani de boală la pat, o boală care a sfârşit prin a ucide inima, dar, lucru curios, în aceşti trei ani am muncit mai mult decât oricând.

În trei ani de boală, am scris patru volume în franţuzeşte: „Casa Thüringher”, „Biroul de plasare” şi cele două volume „În lumea Mediteranei“, care apar în momentul acesta la Paris. Am tradus toate aceste volume în româneşte şi totodată am tălmăcit pe „Chira” şi pe „Codin”.

Cred că în trei ani de chin, patru volume inedite şi şase traduse nu mai îmi dau dreptul să spun că am șomat. Asta mă face să-mi amintesc de câteva cuvinte ale lui Romain Rolland: „Numai o mare suferinţă fizică ne aduce multă sănătate sufletească”.

— Prin urmare, eşti mulţumit. Ai învins boala şi ai fost fecund.

— Da, am muncit mult şi am înfrânt boala, dar mulţumit nu sunt. Criza, anii de boală şi absenţa mea din Franţa au făcut că mi s-a ruinat o situaţie materială care mergea mereu spre mai bine Astăzi sunt nevoit să lupt cu viaţa, ca cel din urmă gazetar. Şi aici vreau să profit de ocazie ca să spun că evenimentul apariţiei lui Petre Bellu a adus pe neaşteptate în existenţa mea pe editorul Marton Hertz, despre care pot spune că înlocuieşte în clipa aceasta cu succes pe editorii mei parizieni.

Numai din aceste două volume, „Chira Chiralina” şi „Codin”, pe care i le-am cedat, editura a fost capabilă să-mi scoată nişte procente de autor egale cu ceea ce îmi produc toate cărţile mele la un loc în Franţa. Pentru o ţărişoară ca a noastră, trebuie să recunoaştem că aceasta e un record. Iată de ce sfătuiesc pe confraţii mei care evoluează prin lumea cititorilor limitaţi la cinci mii de exemplare să abordeze romanul viu al acţiunii vioaie gen american.

În zadar ne încăpăţânăm să umplem romanele noastre cu idei greu de înţeles, cu filozofări şi psihologie confuză şi grea de digerat, când lumea cititorilor e aşa de departe de noi. Nu vreau să spun prin asta că trebuie să renunţăm la individualitatea noastră, la gândirea superioară şi la forma literară estetică, dar avem mare nevoie să găsim o medie între izolarea doctorală şi destrăbălarea romanului senzaţional nul.

— V-aţi stabilit la Bucureşti?

— Definitiv. În străinătate nu voi mai fi decât musafir, o lună sau două. După mijloace şi sănătate.

— Vă simţiţi integrat în viaţa literelor româneşti? Aveţi relaţii cu scriitorii?

— Aici trebuie să-ţi mărturisesc deziluzia mea. Când m-am întors în ţară acum trei ani, credeam că uşor îmi voi regăsi în mediul românesc prieteniile vechi şi că-mi voi face altele noi. Ei bine, prieteniile vechi, cărora nu cred să le fi făcut nici un rău, nu mi-au dat aproape nici un semn de viaţă. Iar altele noi n-am făcut. Cred că nu e nici vina mea şi nici a lor. Suntem cu toţii măcinaţi de grija zilei de mâine.

Personal sufăr din cauza aceasta, deoarece, ca un sentimental ce sunt, mă împac greu cu izolarea de azi. Noroc că bucata de viaţă pe care o am dinaintea mea nu mai e atât de lungă şi că toate neplăcerile se sfârşesc într-o zi, ele singure.

— Care va fi noua carte a dvs.?

— Noua mea carte după „Mediterana”, adică al cincilea volum din viaţa lui Adrian Zografi, se intitulează „Agitatorul” şi evocă figura celui mai cald şi mai convins revoluţionar român, Ştefan Gheorghiu, mort acum douăzeci de ani. Teatrul romanului va fi mai ales Valea Prahovei, Petrolul! Acolo mă voi duce vara viitoare ca să-l scriu sau, mai bine spus, să-l pun la punct în mod definitiv.

Odaia în care l-am întâlnit după doi ani pe Panait Istrati e situată în agitaţia oraşului, la al cincilea etaj. Cărţile, manuscrisele şi telefonul formează cadrul. Panait Istrati stă dinaintea mesei sale de lucru cu indiferenţă şi resemnare, scrie, vorbeşte şi ridică uneori receptorul. La acest fel de viaţă a ajuns Istrati acum, când are cincizeci de ani.

*** Rampa, 5 decembrie 1934