Chira Chiralina, cea mai dragă poveste a lui Panait Istrati

“Chira Chiralina” a apărut pentru prima dată în revista „Europe”, numerele din 15 august – 15 septembrie 1923, cu un cuvânt înainte al lui Romain Rolland, iar în volum a fost tipărită în 1924, la Paris, la Editura Rieder. Prima tălmăcire românească a apărut în 1924 la editura „Adevărul“, dar a stârnit dezaprobarea şi indignarea autorului.

Într-o scrisoare către frizerul N. Constantinescu (25 august 1924), Panait Istrati notează: „Kira e tipărită deja în româneşte, dar e o traducere tâmpită“. Aprecierea este menţinută şi argumentată într-o epistolă publicată ca prefață la volumul „Trecut şi viitor”. (Sunt înşirate „câteva specime (sic!) de boroboaţe literare“, pag. 12-13).

A doua traducere, întărită cu autoritatea numelui lui Panait Istrati, a apărut în 1934, în colecţia „15 lei“. După această redactare făcută în anul premergător morţii lui Panait Istrati, povestirea mai vede lumina tiparului în 1943 şi în 1957 (E.S.P.L.A.) şi 1962 (E.P.L.).

Dar la apariţia Chirei Chiralina la Paris, numeroase reviste franţuzeşti au publicat fragmente, cu scurte comentarii. Într-o scrisoare, autorul îşi informa prietenii din Brăila: „Aci toată presa franceză publică fragmente din Kyra. Măi, drăcia dracului! Am făcut dintr-un chiot, simfonie?”

Prietenii din Franţa au fost intrigaţi de declaraţiile lui Panait Istrati că ar fi cunoscut-o pe Chira Chiralina în carne şi oase. Lui Philippe Amiguet (Vendémiaire, 24 aprilie 1935) Istrati i-ar fi spus: „Kira Kiralina – personajul meu favorit. Eu am cunoscut-o pe această fată, tandră ca un crâng de păducei primăvara…“, apoi a completat: „Toate personajele mele ţâşnesc din fântâna memoriei, închid ochii şi umbrele lor se înalţă înaintea mea…”

Într-o dispută cu istoricul Nicolae Iorga (Adevărul literar şi artistic, 28 septembrie 1924), Panait Istrati, enervat de un articol al istoricului care contesta calitatea nuvelei, a invocat nişte cuvinte ale bunicului său care susțineau chiar că eroina a aparţinut… neamului Istrăteştilor!

Scriitorul revoltat îi mai transmitea lui Iorga:

„Stimate domnule Iorga,

Auzisem că undeva te-ai legat de mine și-am tot cerșit pe la amici dovada acestei cinste. De-abia azi o am: e o foaie ruptă din revista Ramuri. Titlul articolului d-tale: “Haiduci în franțuzește”. Citindu-l, am rămas încremenit. Dacă n-aș vedea semnătura d-tale la sfârșitul lui, m-aș refuza să cred că liniile acelea au fost scrise de cel mai harnic muncitor pe ogorul istoriei țării mele.

De toate metehnele „legate de-o mână de pământ” te-aș fi putut acuza, dar de falsificator al istoriei, n-aș fi îndrăznit niciodată! Și cum nu pot să te acuz că nu vei fi știind să citești franțuzește, sunt nevoit să dovedesc bunilor români pe care i-ai indus, cu rea voință, în eroare că ești un falsificator de adevăr.

Nu mă pun deloc pe terenul solid al faptului că un istoric n-are niciodată obiceiul de a se pripi ca fata mare în noaptea nunții, ci așteaptă o documentație mai abundentă înainte de a face afirmații istorice. A fost dreptul dumitale să-mi “dai la cap”, cum se zice pe la noi, de îndată ce prefața lui Rolland și Chira mea au apărut în revista Europe de la 15 august 1923. O datorie de cinste elementară, însă, te-ar fi obligat să fii veridic, chiar cu un om care s-a refuzat în tinerețea lui să fie o „secătură entuziastă”, un patriot cum înțelegi dumneata. Ce fel de istoric, șef de școală și academician ești dumneata când spui acelora care nu citesc în franțuzește: „Și cunoscutul povestitor francez (Romain Rolland) nu uită să spuie cititorilor că d. Istrati povestește în paginele ce urmează însăși viața sa?”

Ei bine, domnule Iorga, cum nu e în firea mea să admir cu gura căscată perii albi și autoritățile consacrate, mă mir ce mă reține să nu te chem pe numele ce se dă la noi oamenilor care falsifică adevărul! (…)

Ehei, coane Iorga…

Adu-ți aminte că Maiorescu a spus într-o zi lui Gherea (cu drept sau fără drept): „Las-o mai domol pe unde nu te pricepi”.

Ți-o spune cu mai mult drept, cu multă smerenie, și

Umilul d-tale,

Panait Istrati

Masevaux-Alsacia, septembrie 1924”

Foarte prețioase sunt însemnările descoperite în numărul din noiembrie 1925 al Vieţii Româneşti (cu titlul Musa), unde avem „cheia“ unor personaje din Chira Chiralina. În privinţa lui Barba-Iani, care „a reuşit să mişte şi pe recii anglo-americani şi de la care, precizează Istrati, primesc scrisori entuziaste referitoare la «umanul salepgiu“, punctul de plecare l-ar fi constituit un evreu, Musa, tovarăş de-al său în prima călătorie în Egipt, deşi Istrati adaugă: „Am cunoscut un grec cu numele acesta, un bătrân orb, fost salepgiu, cu care am locuit de la vârsta de 15 ani în aceeaşi curte de pe faimoasa stradă a Unirii din Brăila, în parte strada prostituatelor“.

În același an, cotidianul Rampa anunța cu entuziasm:

„După cum suntem informați, Panait Istrati este actualmente în posesia a două oferte pentru filmarea „Chirei Chiralina. Una din oferte emanează de la o casă germană, alta de la o asociaţie de artişti români. Artiştii români se oferă să filmeze chiar la Brăila toate scenele din ,,Chira” care se desfăşoară în portul brăilean şi să întreprindă o călătorie în Orient pentru a turna la faţa locului, la Constantinopol, în Egipt şi Siria, scenele care se petrec acolo. D. Panait Istrati nu a luat încă nicio hotărâre, şi, probabil, nu se va decide până la reîntoarcerea d-sale la Paris.

E de prevăzut că marele nostru scriitor va acorda dreptul de filmare a „Chirei” acelora care vor fi în măsură să-i dea o realizare cât mai perfectă. Fireşte, ar fi fost de dorit ca filmul românesc al ,,Chirei” să fie primul care să treacă hotarele pe urmele glorioase ale volumului; de asemenea, e evident că artiştii noştri ar putea realiza mai perfect atmosfera românească.

Dar nu e mai puţin adevărat că artiştii noştri, cu toată bunăvoinţa lor, nu dispun nici de mijloacele technice, nici de regizori, nici de posibilităţile de comercializare ale germanilor, al căror film cu subiect românesc, după un roman românesc, ar putea fi mai repede şi mai uşor răspândit peste hotare, ceea ce ne interesează, în primul rând, pentru propaganda noastră culturală. Aşa că hotărârea care se aşteaptă de la d. Panait Istrati nu e tocmai uşor de luat…”

Doi ani mai târziu, regizorul rus Boris Glagolin a ecranizat fabuloasa poveste a Chirei Chiralina, distribuind-o în rolul principal pe actrița Elena Valerkaya. În distribuție s-au mai regăsit Kretinsky și Akitov. Filmul a avut premiera la Kiev în 1928, dar nu am găsit nicio referință despre vreo proiecție la București.

În 1934, la apariția celei de-a doua ediții a Chirei Chiralina în limba română, Demostene Botez scria:

“Editura Ig. Hertz a tipărit în colecția celor 15 lei o traducere în româneşte din Chira Chiralina. Nu ştiu pentru ce editura aceasta a fost hulită în ultimul timp; ştim însă că, chiar dacă ar fi făcut crime, şi le-a răscumpărat prin editarea “Chirei Chiralina” într-o bună traducere şi în limba românească. Această povestire unică în literatura universală fusese tradusă în 28 de limbi străine. În ruseşte este tradusă în 5 dialecte. Marile edituri germane şi americane au tipărit-o în colecţii admirabile. Şi totuşi, inexplicabilă ruşine, noi, traducătorii neobosiţi ai lui Dekobra, nu am găsit cu cale să dăm acestei capodopere o traducere în limba ei «maternă» cum se cuvine.

Chira Chiralina a cucerit globul şi a scos din calapoadele şi socotelile lor răsuflate pe cei mai mari critici din omenire. Panait Istrati, în ziua în care a tipărit Chira Chiralina, a devenit nu numai o mare personalitate literară în Europa, dar, parcă, un fenomen al omenirii. Numai adâncurile de mizerie şi suferinţă ale poporului, numai viaţa de la fund poate scoate într-o încordare neînchipuită şi dureroasă adevărurile ei eterne şi frumuseţile nebănuite cu care apare Chira Chiralina. Panait Istrati, oricât l-ar nega sau l-ar ostraciza cafeneaua, este român de-ai noştri, legat de acest pământ fără de care greu se deprinde a trăi, cum nu vor fi fiind atâția patriotarzi care se bat cu pumnul în piept prin întruniri.

Oricât ar căuta moliile rafturilor de biblioteci să-l scoată din fruntea literelor române nu pot, fiindcă nimeni nu poate scoate Brăila şi Baldovineştii din hotarele României. Oricât am bolmoji pe aici celebrităţi şi genii necunoscute şi persecutate, Panait Istrati este şi rămâne singurul scriitor român universal cunoscut peste graniţă.

E curios cum aristocraţia noastră se pamează când un avion de marcă engleză a mers de-aici în India numai şi numai pentru că aeroplanul a fost cumpărat de un român şi poartă pe aripi şi în coadă tricolor românesc. Din admirabila operă de artă care e Chira Chiralina, toate piesele, toate bucăţelele, de la cele mai mici detalii, sunt româneşti. Ele poartă şi fondul sufletesc, şi culorile României peste nouă mări şi nouă ţări de zece ani, şi totuşi acest popor pare că se leapădă de această onoare.

Poate se leapădă pentru că copleşeşte, prin măreţia ei, toată activitatea noastră universală şi contribuţia noastră cu ceva specific la literatura universală, şi fiindcă umileşte ţinând la distanţă restul manifestărilor ratate şi meschine.

Chira Chiralina e un produs pur românesc. Azi, această mare creaţie se întoarce la limba ei maternă. E parcă un copil de geniu născut în străinătate din tată român, care de mic nu a ştiut decât franţuzeşte, a învăţat apoi 28 de limbi, şi azi îşi învaţă limba lui maternă.

Opera aceasta a mai fost o dată tradusă în româneşte – de n-ar mai fi fost! Pe acest produs de geniu l-au învăţat româneasca maternă trei analfabeţi, care i-au schilodit şi limba, şi fondul. Celebrii traducători anonimi, mentorii geniului născut în franţuzeşte, spuneau: «Mă aşezai pe un scaun gol» sau «Ei mă bătură la spate» sau «a merge pe picioare» în loc de «a merge pe jos» Mai bine că marele public n-a luat cunoştinţă prea intens cu acea monstruozitate.

Azi, în editura celor 15 lei, apare revăzută şi armonizată pe româneşte de către Panait Istrati. De dragul acestui prim copil genial s-a apucat el singur să-l înveţe româneşte şi să piardă nopţi întregi cu această tălmăcire, deşi e bolnav. Panait Istrati spune în prefaţă: «Îţi voi da nu o traducere a ei, ci o versiune românească, în care voi încerca să fac o adevărată re-creaţie».

Şi domnul Istrati a încercat şi a izbutit această re-creaţie. A făcut-o cu pasiunea şi cu dragostea pe care o are pentru această primă operă care l-a făcut cunoscut omenirii întregi. E o dragoste de părinte aceea a lui Panait Istrati pentru această Chiră Chiralină. O mărturiseşte el însuşi, cu o sinceritate pe care o înţelegem deplin.

E opera care l-a făcut cunoscut, aceea care l-a ridicat deodată sus, în văzul omenirii. Bieţii pigmei care se căznesc pe-aici, pe malul Dâmboviţei, să culeagă cu o prietenie, două, câteva articole de laudă anostă şi exodină cred că au atins culmea celebrităţii. Ei nu ştiu şi nu vor înţelege niciodată ce înseamnă să te impui peste noapte cu o singură carte, cu Chira Chiralina, la Paris, între scriitorii de la Paris şi apoi în toată lumea.

Ce mare satisfacţie trebue să fie pentru Panait Istrati compasiunea pe care o are, în intimitate, cu spiritul lui de înţelegere a tuturor micimilor omeneşti pentru cercurile literare «superioare» de la noi. Atunci când Panait Istrati a trimis lui Romain Rolland Chira Chiralina, a primit următoarea scrisoare:

Sâmbătă, 23 Decembrie 1922

Dragă prietene,

Nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund… Nu mai pot aştepta după ce am devorat «Chira Chiralina» în toiul nopţii. Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabil! Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există niciun scriitor de astăzi – nici eu, nici oricare altul – care să fie capabil s-o scrie. Să nu-ţi pierzi capul! Caută să-l ţii bine! Ai greşeli mari, foarte mari, pe care am să ţi le semnalez fără menajamente. Dar, Doamne sfinte! forţa asta; pasiunea asta; viaţa asta demonică. Nu mai sunt lucruri din vremea noastră, în Occident. Ele mă fac să mă gândesc la secolul al XV-lea şi la marii tigri ai teatrului elisabethen (Shakespeare şi teribilii lui rivali, Webster, Warlowe).

Magnific!

Sora mea e tot aşa de entuziasmată ca şi mine.

Îţi zdrobesc mâinile.

Mersi!

ROMAIN ROLLAND

P.S. Şi când te gândeşti că animalul acesta a vrut să se omoare – s-a omorât – acum un an! Da, îl înţeleg totuşi. Atâtea lumi de patimi în el! Avea de ce să plesnească. Dar să nu mai facă aşa ceva! Acum, vulcanul s-a destupat. Erupe!

Crăciunul cu bine, pentru dumneata şi pentru prietenii dumitale!

Se împlinesc de-atunci exact 12 ani. Şi sunt 10 ani de la tipărirea Chirei Chialina. După 10 ani şi după ce a înconjurat pământul, a ajuns acasă la ea, într-o traducere excelentă. Tot poporul acesta românesc, marea masă de oameni care suferă într-un anonimat etern, vor găsi în Chira Chiralina un ţipăt care a fost auzit pretutindeni până-n Oceanul Îngheţat şi până în Pacific şi sub Ecuator.

Într-o editură care costă numai 15 lei, această operă a omenirii poate fi pusă la îndemâna oricui. O poate citi lucrătorul de fabrică, ţăranul ştiutor de carte, învăţătorul şi preotul, şi poate intra în conştiinţa poporului din care, de fapt, a născut prin glasul lui Panait Istrati, delegat divin al acestui popor. Siropul anodin şi cu cordeluţă la etichetă din fabrica domnului Eugen Lovinescu se vinde cu 60 de lei. Cognacul tare din viaţa românească a lui Panait Istrati se vinde cu 15 lei. Ce ţară!!…

Marea mulţime dornică să audă un glas de-al ei, aşa cum îl articulează ea, adânc, sincer și direct, fără ipocrizie şi fără marafeturi, va găsi în Chira Chiralina o completare şi o mare satisfacţie sufletească”.

*** Demostene Botez, Dreptatea, decembrie 1934

Chira Chiralina a apărut de atunci în zeci de ediții. În 1994, regizorul maghiar Gyula Maár a adaptat povestea în „Codin și Chira Chiralina” (printre actorii români s-au aflat Alina Nedelea, Tora Vasilescu, Mitică Popescu, Gheorghe Dinică, George Călin, Răzvan Vasilescu, Șerban Ionescu), iar în 2014 regizorul Dan Pița a ecranizat cartea lui Panait Istrati distribuindu-i în rolurile principale pe Florin Zamfirescu (Ilie), Iulia Dumitru (Chira), Ștefan Iancu (Dragomir la 15 ani), Corneliu Ulici (Dragomir la 35 de ani), Iulia Cirstea (Chiralina).