Ion Barbu, poetul. Amintirile Gerdei Barbilian

Dan Barbilian (Ion Barbu) s-a născut pe 19 martie 1895 la Câmpulung Muscel și a fost fiul unui magistrat, Constantin Barbilian, și al unei menajere numită Smaranda. Clasele primare le-a urmat în orăşelul natal, la Dămieneşti şi Stâlpeni, a făcut apoi liceul la Piteşti, Câmpulung şi Bucureşti. Familia viitorului poet s-a stabilit la Giurgiu, unde tatăl său a devenit mai târziu prim-preşedintele al Tribunalului Judeţean Vlaşca. Pasionat de matematică din perioada adolescenței, când colabora periodic cu revista Gazeta matematică, Dan Barbilian a studiat între anii 1914-1920 la Facultatea de Științe din București, unde i-a avut ca profesori pe pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

După încheierea Primului Război Mondial, în perioada 1921-1924, și-a continuat studiile în matematică la Göttingen, Tübingen și Berlin. În această perioadă a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soție, nemțoaica Gerda-Ane-Maria-Margot Paul Oskar Richard Oswald Hessenfelder, care era studentă la Facultatea de Chimie din Tübingen. Cei doi tineri s-au căsătorit în 1925 la Giurgiu, apoi poetul a devenit profesor suplinitor la liceul din oraș.

Un an mai târziu, cuplul s-a mutat la București, Gerda și-a luat licența în germană la Universitatea din București, iar Dan Barbilian a devenit mai întâi profesor de matematică la Liceele Spiru Haret și Cantemir, apoi asistent la Catedra de Geometrie Analitică a matematicianului Gheorghe Ţiţeica, avansând ulterior până la gradul de profesor.

Despre începuturile publicisticii literare ale lui Ion Barbu citim în „Sburătorul” (anul I, nr. 34, din 6 decembrie 1919): “În ziua înmormântării lui Vlahuţă, când meditaţia mi se îndrepta în chip firesc spre destinele literaturii noastre văduvite de cel din urmă stejar al generaţiei Caragiale-Coşbuc-Delavrancea-Vlahuţă, s-a prezentat la biroul meu un tânăr, sub numele de Ion Popescu.

Un tânăr bizar ce-şi alesese pseudonimul de „Popescu” spre a sta pitulat în anonimatul unui astfel de nume. De la cele dintâi versuri, am avut intuiţia unui remarcabil talent poetic. Sburătorul îşi face o cinste deschizându-şi coloanele acestui nou poet, căruia i-am dat numele de Ion Barbu.

Nimănui nu-i va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă a acestui tânăr care ne evocă în versuri frumoase şi reci poezia forţelor naturii, a materiei inerte, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei. Prin vigoarea formei pietroase, literatura română s-a îmbogăţit cu un nou talent tocmai în clipa în care îşi pierdea pe cel mai autorizat reprezentant al generaţiei trecute. Este eterna goană a torţei”. (Eugen Lovinescu)

În acelaşi număr din „Sburătorul“ au fost publicate primele cinci poezii semnate de Ion Barbu: “Fiinţă”, “Lava”, “Munţii”, “Copacul”, “Banchizele”. Apoi, în numerele următoare, alte 14 poezii. Doi ani mai târziu, în decembrie 1921, a urmat debutul editorial, cu placheta “După melci”.

«Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Aşa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar şi mahalagiu bucureştean din „Omul de piatră”. Lui îi datorez atmosfera balcanică din ultimele mele poezii, i-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit…. Consider prima formă a versurilor mele mai mult ca nişte exerciţii de digitaţie, pentru poeziile de mai târziu, deşi cu ele am debutat la Sburătorul. Când m-am prezentat la d. Eugen Lovinescu, i-am spus că mă numesc Ion Popescu. Mai târziu mi-am luat numele de Ion Barbu, adevăratul meu nume nefiind nici unul, nici altul, ci Dan Barbilian. Nu aveam curajul să amestec pe geometru în poezie”. (Ion Barbu, „Viața literară”, 5 februarie 1927).

În 1930, a publicat volumul “Joc secund” (Editura „Cultura Naţională“, Bucureşti) în cuprinsul căruia se află poeziile “Din ceas, dedus…”, “Oul dogmatic”, “Falduri”, “Riga Crypto și lapona Enigel”, “Domnișoara Hus”, “Nastratin Hogea la Isarlâk”, ultima carte apărută în cursul vieții sale.

În următorii ani, poetul și-a continuat cursurile la Universitatea din București. Solomon Marcus, care l-a avut profesor, mărturisea: “L-am cunoscut pe Dan Barbilian, ca student al său, în anii imediat următori celui de al Doilea Război Mondial, ani care se caracterizează, în activitatea sa ştiinţifică, prin trecerea din ce în ce mai pronunţată de la vechile sale preocupări de geometrie, cărora la consacrase anii tinereţii, la abordarea unor probleme fundamentale ale algebrei moderne și ale teoriei numerelor.

Unul dintre marile merite ale lui Dan Barbilian îl constituie faptul de a fi fost printre primii care au introdus la noi în țară preocupările de algebră modernă — algebră axiomatică, cum îi plăcea s-o numească. Binecunoscut în cercurile specialiştilor din întreaga lume, Dan Barbilian este autorul unor rezultate importante de algebră şi al unor spaţii care-i poartă numele. Este remarcabilă, în opera sa matematică, luciditatea cu care intuieşte de fiecare dată liniile principale ale dezvoltării ulterioare. (…)

Figura profesorului Dan Barbillan a stârnit multe discuţii şi controverse. Era, într-adevăr, un om ciudat în multe din manifestările sale şi, în particular, în relaţiile cu studenţii. El nu putea concepe altă atitudine faţă de ştiinţă decât aceea a pasiunii şi a dăruirii totale. Plin de dragoste faţă de studenţii care iubeau matematica, îşi manifesta deschis dezaprobarea faţă de ceilalţi.

Profesorul Dan Barbilian presta un mare număr de ore peste obligaţiile care-i reveneau. Îmi aduc aminte că în iarna anului universitar 1945 – 1946 venea aproape zilnic la facultate în jurul orei 15.30, fie pentru a-şi ţine cursul, fie pentru a vizita orele de seminar, unde intervenea deseori în discuţii. Simţea o nevoie organică de a-şi comunica şirul reflecţiilor sale matematice. Lecţiile sale nu erau conferinţe, nu aveau cursivitate şi nici spirit sistematic, fapt care nemulţumea pe acei studenţi care doreau în primul rând să ia notiţe bune, după care să-şi poată pregăti cu uşurinţă examenul.

O oră de curs era, pentru Dan Barbilian, în primul rând un prilej de a se mărturisi, de a sa elibera de frământările sale matematice recente. O stare febrilă îl stăpânea înainte de a-şi începe lecţia, o stare probabil asemănătoare celeia care-i stăpâneşte pe marii actori înainte de a intra în scenă.

În anii 1945 – 1961, orice încercare a unui matematician de a discuta cu Dan Barbilian, în incinta Facultăţii de matematică, despre activitatea sa poetică era respinsă cu promptitudine de către interlocutor. Uneori replica era deosebit de dură şi cu efecte de durată.

Un matematician l-a întrebat „cum mai merge cu traducerea din Shakespeare” (era în perioada în care poetul lucra la versiunea românească a piesei „Richard al IlI-lea”). Barbilian i-a amintit că este „întâi de toate matematician” și a plecat imediat. De atunci, nu i-a mai răspuns niciodată la salut.

Dar susceptibilitatea lui Barbilian nu se manifesta numai în situaţii de tipul celor menţionate mai sus, ci avea un caracter general. Temperament coleric, mereu bănuitor, mereu stăpânit de suspiciune, Barbilian era un om al atitudinilor categorice, radicale, pendulând mereu între duioșia până la lacrimă şi enervarea însoţită de agitarea în aer a bastonului. Acel baston pe seama căruia se făceau multe glume şi în a cărui manipulare se repercutau nuanţat schimbările sale de atitudine. Se întîmpla uneori ca, prins de chestiunea în discuţie, să se angajeze în propriul său comentariu, dând un calificativ bun sau chiar foarte bun unui student care nu făcea decât să puncteze spusele examinatorului.”

*** Solomon Marcus, România literară, 1968

Ion Barbu a încetat din viață pe 11 august 1961 la București, la vârsta de 66 de ani.

Soția sa, Gerda, care a fost profesoară de germană la Școala Comercială din București, și-a dedicat întreaga viață memoriei soțului ei. Într-un interviu publicat în 1986, văduva poetului spunea:

“Dan era foarte sociabil și foarte plăcut. Chiar dacă avea momente de impulsivitate, era foarte deschis la fire. Cine-l cunoștea bine, îl îndrăgea. Uneori câștiga simpatia celor din jur din primele cuvinte. Mi-aduc aminte că la un congres de matematică ținut la Praga în 1934, ceilalți matematicieni nu-l cunoșteau decât din lucrări și, după ce l-au văzut și au stat de vorbă, l-au îndrăgit imediat și l-au ales vicepreședinte, alături de W. Blaschke.

Dan era foarte orgolios, dar totodată foarte sensibil și fermecător… și avea sentimente profunde chiar dacă uneori părea vulcanic. Pe Tudor Vianu l-a iubit ca prieten, știți, din anii tinereții. Dar nu-i făcea concesii. Îl contrazicea, îl irita dacă nu-i convingea despre ceea ce voia el… Au fost, oricum, mari prieteni.

— Era îndrăgit și de femei. Ați fost geloasă pe cele ce-l înconjurau?

— Da, sigur că am fost! Dan era așa de frumos … Era înalt, ochii verzi, deștept, și cum am mai spus, tare plăcut în societate. Era normal să-l îndrăgească mai multă lume. De fapt, pe multe femei le-a cunoscut înainte de a-l ști eu …

— Mergeați des împreună la congrese?

— Da, nu pleca fără mine, nu-i plăcea, numai o dată a fost nevoit să meargă singur și spunea că nu i-a purtat noroc absența mea. Să intrăm puțin vă rog, și în camera unde lucra Ion Barbu … Deschideți ușa din stânga dumneavoastră, vedeți canapeaua … Acolo lucra Dan. Scria mai mult culcat. Biroul îl folosea rar, când scria ceva oficial. Gândea tot aici. De multe ori chema pe o bătrână care-l cunoștea din copilărie, de la Giurgiu, și o ruga să-i povestească vechi întâmplări și legende.

— Vă citea poeziile în prima formă?

— Nu, numai după ce erau publicate. Spunea că e de ajuns (în casă) să se ocupe numai unul de poezie.

— Scria poezii și acasă, ori numai la Capșa?

— Mai mult la Capșa. Acolo, mai târziu, a scris și studii de matematică. Prietenilor le dedica (pe foi volante) versuri create pe loc, la cafenea. Multe dintre acestea sunt astăzi în colecțiile academicianului Șerban Cioculescu, la Alexandru Rosetti și la alte persoane care l-au cunoscut bine.

— Vă mai amintiți cum lucra la variantele textelor poetice?

— Schimba foarte mult… Mereu. Mi-amintesc de „Copacul” — prin câte forme a trecut! Odată mi-a spus să cumpăr un caiet dictando și să scriu pe copertă „Ion Barbu — Ochian”. A scris apoi, aici, numai vreo 16 poezii, unele decupate din ziarele unde publicase, altele din memorie, (avea o memorie grozavă). Mai apoi a cumpărat el un caiet și din mai multe variante, acesta a devenit în final „Joc secund”.

— Vorbiți-mi, vă rog, despre prietenii care-l vizitau mai des pe poet.

— Aici, unde stăm, au fost de nenumărate ori George Călinescu, Tudor Vianu, Simion Bayer (fostul lui coleg de clasă când era elev, la care ținea foarte mult), Țițeica, Nicolae Ciorănescu, Pompiliu Constantinescu, Marcel Iancu. Spunea că a scris poezie mai întâi pentru un singur cititor: Tudor Vianu. Dar acestea sunt lucruri care se cunosc. Și cum totul a pornit de la traducerea unei poezii franțuzești și apoi i-a plăcut atât de mult jocul, o vreme nu s-a mai ocupat de matematică. Asta la începuturi.

— Este cunoscută ca deosebită relația Barbu – Călinescu. Relatați-ne un moment, de exemplu, care vi s-a părut mai semnificativ.

— Aș spune că eu mă împăcăm cu George Călinescu mai bine decît Dan. Am fost colegi la Școala Comercială, aici, în București, unde el preda limba italiană, iar eu germana. Când a apărut “Istoria literaturii române”, Dan a vândut-o. Nu i-a plăcut ce a scris despre el. Dar așa erau ei, se certau, se împăcau. Când Dan a tradus incomplet Richard al III-lea (era pe str. Ana Ipătescu un cenaclu de engleză), s-a dus cu textul tradus la Călinescu să i-l citească. Călinescu i-a luat piesa din mână, a început să declame cu voce tare, Dan s-a înfuriat și a plecat, Călinescu după el, citindu-i pe stradă. Acasă, Dan mi-a spus că traducerea i-a fost stricată din cauza modului în care „a citit” Călinescu.

Dan făcuse mai multe variante în cerneală și apoi a dactilografiat una din ele. Spunea că Shakespeare poate fi înțeles în primul rând prin inflexiunile vocii și intonație. Dan citea frumos, scotea muzica din fiecare vers.

— V-au mai vizitat prietenii lui Ion Barbu după moartea lui?

— Nu toți, și unii din ce în ce mai rar. Mai mult l-am văzut pe Rosetti pe la noi. De la ceilalți mai primeam telefoane, din când în când.

— Nu vă întristează singurătatea?

— Am foarte mult de lucru. Mai am de pus la punct ceea ce a rămas de la Dan Barbilian.

— Casa aceasta a devenit un spațiu de legendă, oarecum. Câți ani vă leagă de ea?

— Din toamna lui 1934, când am construit-o eu cu Dan. A fost terminată în 6 luni. Locuiam în gazdă și nu aveam unde ține câinii. I-a plăcut și lui, și mie, am vrut să fie funcțională, și nu arată rău, dar când a venit Țițeica, a spus: „e un adăpost”.

— Apropo de câini, acum nu mai aveți paznici și prieteni ca ei?

— E drept, câinii făceau parte din viața noastră. Dan întreba de ei și din străinătate. Dar după moartea lui, pe rând au murit și ei, iar alții n-am mai crescut.

Ne întrerupe sunetul telefonului, o convorbire a doamnei Gerda cu sora sa. Mă apropii de bibliotecă. Pe lângă tratatele de matematică sunt ediții vechi și elegante ale operelor lui P. Valéry, J. Laforgue, Th. de Banville, E. Al. Poe, Mallarmé, portretele poetului realizate de Marcel Iancu.

Gerda Barbilian lucrează nopțile târziu la inventarierea fiecărei foițe rămase de la el. Văd un caiet unde sunt notații, cu vocația minuțiozității… S-a încheiat convorbirea telefonică și, întorcându-mă spre doamna Barbilian, ochii mi s-au oprit pe o mașină de scris de tip vechi și, firesc, întreb …

— Nu. Dan nu-și dactilografia poeziile, le dădea scrise de mână la tipar, tocmai pentru că intervenea mereu în text până în ultimul moment. Uneori și după ce erau tipărite mai avea modificări de făcut, ca și în matematică, era un frământat, neliniștit de ideile noi.

— Dar ceasurile acestea, cu ornamentații de porțelan stil baroc și oprite, obosite, la diferite ore?

— Îi plăceau foarte mult lui Dan. El le-a colecționat și le-am păstrat.

— Ați avut foarte multe împliniri și bucurii de la viață. Totuși, regretați ceva foarte mult?

— Faptul că în aproape 25 de ani de când a murit Dan, în afară de profesorul Mihăileanu, care a publicat despre matematicianul Barbilian (fără să-l roage nimeni, cu ajutorul lui Miron Constantinescu) nici un alt matematician nu a venit să-mi ceară măcar o foaie rămasă de la el. E drept că se găsesc publicate multe din lucrările sale, dar… mai sunt câte alte mărturii. Aștept volumul de poezii îngrijit de Romulus Vulpescu, acum, când se-mplinesc 90 de ani de la nașterea lui Dan și 25 de la moartea lui…”

*** Convorbire realizată de Veronica Balaj, Revista Familia, 1986