“Cunosc o serie întreagă de oameni comozi prin excelenţă a căror existenţă pare într-o continuă stagnare. Oriunde-i întâlneşti blazaţi cum sunt, îţi fac impresia unor mobile de lux desuete fără utilitate sau agrement.
Unul dintre aceştia, neentuziasmat niciodată, mi-l arată într-o zi, la cafenea, pe Birlic, care de abia de se zărea, înfundat cum era în plușul canapelei.
— Cum de-o fi făcând ăsta pe oameni să râdă, că eu îI găsesc lipsit de haz!
…Un prieten bun — antiteza cunoscutului meu de mai sus, îmi vorbea odată, după o premieră a Teatrului Comedia”.
— E formidabil Birlic; are un umor al situaţiei cum rar întâlneşti; este un actor de înaltă ţinută, ajutat de o bună mimică şi fizic mai mult decât adecvat…
Şi m-am hotărât să-l cunosc şi eu… Timp de un an şi mai bine, l-am urmărit cu insistenţa curtezanului respins, cu nerăbdarea omului doritor să afle…
Prezentul interview este, deci, mai mult redarea fragmentară a unor convorbiri avute cu el. Poate de fiecare dată a crezut că le va vedea într-o gazetă, sau, poate, niciodată. La un loc, prin înlănţuirea lor, pot forma o singură zi din viaţa acestui actor.
…Prin 1919, îmi spune Birlic, eram la Fălticeni, elev la liceul din localitate, prin clasa a II-a.
Zvonit cu surle şi tobe de „artiştii, elefanţii şi alte animale domestice’’, CIRCUL anunţa o serie de reprezentaţii. Am asistat la absolut toate, intrând triumfal pe sub pânza de cort. Mă închipuiam, pe rând, jucând în locul clownului, al trapezistului sau al îmblânzitorului de lei. Îmi intrase în cap să mă fac “artist” de circ.
Casa noastră o transformasem într-un adevărat teren propice viitoarei mele ocupaţiuni: chinuiam cu un ciomag căţelul să sară peste un baraj de un metru, două mese alăturate erau „paralele“ la care încercam „figuri“ noi după care mă alegeam cu diverse cucuie şi vânătăi sau zvârleam cu cuţitele de la bucătărie în uşă — până când m-a lecuit tata, surprinzându-mă în „activitate”.
Apoi a venit în turneu, jucând „Prinţ şi bandit”, CIUCURETE.
— Ca ăsta aş vrea să fiu!, mi-am zis după spectacol, dar teama de bastonul tatei m-a făcut să-mi îngrop dorinţa în suspine, până când JULES CAZABAN, la Teatrul „Naţional” din Cernăuţi pe atunci, îmi tot dădea ghes să fac şi eu teatru.
Eram student la Drept, nu mai trebuia să cer asentimentul familiei pentru a-mi satisface dorinţa care mă rodea. Într-o zi m-am dus, timid şi bâlbâit, tras de mână de Cazaban, la Naţional. Am fost angajat în figuraţie.
Timp de trei săptămâni, la repetiţii, am stat ca pe jar. Aveam un rolişor de două vorbe în „Stane de piatră”.
În sfârşit, veni şi ziua visată… Sala gemea de lume. La un moment dat, când OVID BRĂDESCU pronunţa:
„Cu o piatră ca asta am omorât”, noi trebuia să ne ascundem.
Ca să contribui şi eu cu ceva la succes, m-am băgat sub masă (iniţiativă cu totul personală) şi de acolo, cu capul în sus, priveam zâmbind pe actor… În plină tragedie, la scenă deschisă, publicul a izbucnit în hohote de râs şi aplauze „scăpate”.
Ratasem un mare efect scenic şi… era să fiu dat afară din rândurile figuranţilor…
Am mai făcut câteva figuraţii până când MAICAN, regizorul teatrului, a pus să se joace “Musca spaniolă” sau „Anonimul”.
Mi s-a încredinţat rolul lui Marin Mălăescu, student în ştiinţe, veşnic preocupat de descoperiri. Timiditatea şi stângăcia eroului pe care-l jucam concordau cu starea de spirit şi tracul din seara premierei.
Când să intru în scenă, împins de regizor, am alunecat pe un covor şi am venit rostogolindu-mă până lângă uşa sufleurului, în aplauzele frenetice ale spectatorilor miraţi de “naturaleţea” jocului meu.
Din întâmplarea aceasta, Maican a hotărât să creeze punctul tare al intrării mele — sublinirea muzicii, ca la operetă — așa că a trebuit să mă chinuiesc câte o jumătate de oră înainte de fiecare spectacol, făcând tumbe…
În capitala Bucovinei oamenii vorbeau de Bucureşti ca, de altfel, în orişicare oraş de provincie, cu respect şi infinită plăcere în glas.
— Bucureşti! exclamau cuconiţele nemulţumite de localuri şi eleganţa provincială.
— Un bal ca la Bucureşti! ţipau afişele pe stradă, anunţând începutul Carnavalului…
— Turneul trupei X din Bucureşti, băteau tobele jurnalelor invitând lumea la ceva „sigur”.
— Ah, de-aş fi jucat asta în Bucureşti! spuneau artiştii nemulţumiţi de aplauzele răzleţite.
Şi-am început să simt vraja Capitalei. Ca un fior, ca un îndemn.
Când Mişu Fotino a venit director la Naţional, Sică Alexandrescu punea în scenă o piesă. Ne-am cunoscut.
Şi, într-o seară, s-a hotărât soarta mea: mergeam cu Sică Alexandrescu la Bucureşti, la Teatrul „Vesel”.
… Directorii teatrului în care voiam să joc atunci erau Puiu Iancovescu şi Sică Alexandrescu.
Era în 1927. Am jucat prima dată în „Aluniţa de sub fustă”. Agatha Bârsescu deţinea principalul rol feminin….
Grigore Vasiliu… Numele meu putea prea bine să figureze pe o carte de vizită sub care m-ar fi onorat titlul: portărel, agent fiscal, contabil — oricare.
Ca să fiu reţinut, Sică se gândi la un pseudonim, dar îmi lăsă la liberul meu arbitru alegerea unui nume pentru scenă.
Dar n-am putut să-mi fiu „naş”. Eram mereu CU şi DUPĂ Iancovescu. Un fel de lanţ, care atârnă de ceas. Şi atunci… am devenit BRELOC.
Când nu era al patrulea la poker, cei trei “în fiinţă” trimiteau cabiniera după Breloc.
— Cine joacă azi? întreba cineva.
— Breloc, etc., etc., era, invariabil, răspunsul.
La club începusem să fiu cunoscut.
Crupierii, changeurii, garderobiera, directorul, toţi mă salutau zâmbind. Eram, cu alte cuvinte, un om pătruns până în măduvă de viciul jocului.
…Şi pierdeam cu o regularitate exasperantă. Exasperantă şi pentru mine, care-mi irosisem şi ultimele economii şi gajul — şi pentru Sică Alexandrescu, căruia-i ceream avansuri, câteodată la interval de o oră-două. Toate avansurile erau “smulse” pe invariabilul şi puternicul motiv:
— N-am ce mânca, domnule director! Ce vreţi, să mor de foame?
Până când a venit din partea direcţiunii ideea salvatoare — stipulată şi-n contract:
„Trei sute lei pe seară gaj, fără a se mai acorda avansuri, plus cafea cu lapte la discreţie de la restaurantul X (unde Sică Alexandrescu cunoştea pe patron).
După câteva piese, trecând mai mult sau mai puţin neobservat, s-a hotărât de direcţie să fie jucată piesa „Birlic“, care avea să fie consacrarea mea.
După premieră, presa, lumea, oamenii culiselor nu mai vorbeau decât de „ăla din Birlic”. Erau încântaţi că se descoperise un actor.
M-am hotărît să profit şi, într-o zi, am strecurat într-o notiţă care trebuia să apară în ziar, ca o greşeală, în loc de Breloc, Birlic…
… Am cunoscut succese frumoase — chiar mai mari decât le speram. Într-o seară, la teatru, am avut surpriza — și totdeodată măgulirea — să fiu insultat de o persoană cu nume destul de cunoscut, care mi-a promis o bătaie zdravănă dacă îl mai imit în rolul pe care tocmai îl jucam (un prost de aleasă clasă).
Ce este mai frumos din aceasta cred că observaţi. Nici nu-l văzusem, nici nu auzisem de onorabila personalitate…
Pokerul mă enerva. Nici nu prea aveam timp pentru partide interminabile şi-apoi, doream să aflu rezultatul mai repede. De aceea, la club eram văzut numai la masa de „Chemin de fer” sau ruletă.
Într-o bună zi, un cunoscut vine cu un aer grav și mă ia într-un colț să-mi șoptească:
— Dacă vrei să te umpli de bani, hai la curse…
La curse!… Bani… Și-am căzut în cursă… Am pierdut până la ultima mea lețcaie tot ce aveam, dar, la a doua reuniune de galop, am fost în fiinţă. Începusem să prind pasiunea. Cunoşteam pe nume jockey, cai, proprietarii lor, ştiam performanţe, „încuietori” — şi-am început să mă avânt în „eventuri” „martin grile” şi apoi în „austriac”.
Într-o zi, pe Hipodrom, vine unul nebărbierit și cam suspect.
— Vrei să dai o lovitură, Coane Birlic? Am un caal!!… Dacă îmi dai și mie 5 la sută din ce câștigi, ți-l dau…
— Bine, mă, dacă spui tu că e sigur…
— Nu mai încape îndoială, coane Birlic, hai la cassă…
Până s-au ridicat benzile, mi-am făcut socoteala, calculând cota eventuală după tabloul de joc din oraş, cam cât am să câştig, scăzând „comisionul”.
Calul „dat” a ieşit al cincilea, dar omul nostru tot a încasat „partea” lui, deoarece dăduse şi la alţi fraieri ca mine câte „unul sigur” şi a trebuit să o nimerească…
Jucam şi joc la curse cu o regularitate rar întâlnită. Când am matineu la teatru, trimit un băiat la hipodrom care-mi telefonează rezultatul fiecărei curse — nu de alta, dar nu vreau să-mi prelungesc emoţiile.
Cunosc toţi caii, cu “părinţii” şi „rudele” lor, şi ştiu cât valorează, — de aceea marea mea plăcere este să iau parte la întrecerea cunoscătorilor: „pariul austriac”.
Am încercat în fel şi chip, la început — până când am reuşit să câştig săptămâna trecută de două ori pariul austriac, luând un milion şi bătându-l pe rivalul meu în ale curselor, artistul C. Tănase la… o lungime de nas…
A fost cea mai fericită premieră în care rolul meu a fost foarte bine remunerat.
Nu mai ştiam ce să mă fac, la teatru, când băiatul îmi telefona rând pe rând numele cailor câştigători de cursă însemnaţi de mine în buletin.
La cursa a şasea, eram în fierbere mare și, când a trebuit să dau o replică, în loc să spun: “Stai, dragă Angela”, am debitat: “Hai, Garofița!”, calul pe care mizasem…
Când mi s-a adus rezultatul că sunt singurul fericit posesor al adevăratului buletin, am început să sar de bucurie, încât cei mai mulţi dintre camarazi au crezut că am înebunit…
L-aţi văzut şi dumneavoastră, credem, pe Birlic într-o piesă. L-aţi văzut întruchipând un personaj sau altul.
În ceea ce ne priveşte, întrebarea de mai jos a venit de multe ori, asistând la piese în care Birlic se întâlnea cu VIAȚA și cu DRAGOSTEA:
— Cum se împacă el cu dragostea?
Și l-am întrebat. Birlic s-a pornit pe un râs sănătos și mi-a răspuns:
— Bine, dar de ce mai e nevoie să mă întrebi dacă îmi plac femeile odată ce eu sunt căsătorit?
Sau crezi că vreun personaj pe care l-am jucat, nătâng şi tont cum era, şi-a lăsat haina lui pe mine, sau crezi că stau sub papuc…
Întrebarea asta mă face să-mi aduc aminte de anii din liceu. Eram printr-a şaptea… Cu freză şi ţigare „de plan” ţinută între dinţi. Am întâlnit o domnişoară cu vreo cinci ani mai mare ca mine. Mi-a plăcut şi am început să-i fac o curte asiduă. La început, fata s-a amuzat, apoi a început să mă privească mai de-aproape și s-a hotărât să-mi joace o farsă.
Într-o zi, când o văd, îmi propune să merg la dânsa acasă — dar cu mari riscuri, pentru că logodnicul ei este un om foarte gelos. Fac pe netemătorul şi viteazul şi mă prind.
— ÎI fac praf dacă zice ceva! Plecăm. Luăm prăjituri şi vin (îmi zdruncinasem cu ocazia aceasta bugetul pe două săptămâni) şi pornim spre casă.
Când să intrăm pe poartă (ea era înţeleasă ca unul din amanţi să o urmărească), aud numele ei strigat de o voce puternică.
— Vai, logodnicul meu, ce ne facem! exclamă dânsa.
Când mă întorc, văd o namilă de om care cu un singur deget m-ar fi culcat la pământ.
— Ce cauţi dumneata aici, domnule, cu logodnica mea? îşi joacă dumnealui rolul…
— Păi, să vedeţi, eu, întrerup, tremurând, am… păzit-o de câini.
Şi depunându-i sticla cu vin în braţe, am şters-o ca gonit de lup…
De-atunci, m-am învăţat minte…
Fiindcă mi-am adus aminte de Fălticeni, să-ţi mai spun una din timpul liceului…
Eram elev, în timpul războiului. Ruşii se găseau în cantonament prin preajma oraşului. Într-o zi, Jules Cazaban îmi propune să mergem la iaz, să ne scăldăm şi cu ocazia asta să facem o „întrecere” călărind pe caii ruşilor.
Ne ducem, luăm o pereche împiedicată la iarba de pe malurile iazului şi pornim într-o veritabilă alergare, dezbrăcaţi, pentru ca pe urmă să facem baie.
La un moment dat, un rus ne opreşte şi face semn lui Jules să ne dăm jos. Crezând că vrea să-şi măsoare forţele cu mine, rămâne gol puşcă, pe cal. Rusul încalecă, pune mâna pe căpăstrul calului meu şi porneşte în goană către oraş…
Ne-am plimbat, aşa cum mă aflam, prin centru, prin faţa liceului, răscolind hohote în rândurile ocazionalilor spectatori şi indignare din partea familiei.
În urma noastră, ca un sclav credincios, Jules Cazaban venea cu straiele mele pe braţe…
Eliminarea mea din şcoală a fost numai pe o săptămână…
…Cu mulţi ani mai târziu, la Cernăuţi, la Naţional. Un spectacol de binefacere cu „Năpasta”, după care se juca o comedie „Recomandaţia”, în care aveam şi eu un rolişor.
Un elev de la Conservator făcea figuraţie în „Năpasta”. Înainte de a intra în scenă, vine la mine şi-mi spune că ar vrea şi el să fie angajat la Naţional, pentru că are talent mult mai mult decât alţii, etc., — crezându-mă, probabil, cel puţin societar al primei scene din Cernăuţi.
Văzându-l înfumurat şi dându-mi seama că s-ar prinde la o farsă, i-am dat ideea:
— Ca să fii angajat, trebue să te faci remarcat. Acum ai cea mai bună ocazie. Uite, Bădărău (directorul de atunci al Teatrului Naţional) este într-o lojă şi observă tot ce se petrece pe scenă, ca să „descopere” elemente dotate.
Dacă vrei, ascultă-mi sfatul. Când intri în scenă (făcea parte din figuraţii care secondau pe primar pentru a-l aresta pe Dragomir), du-te la Dragomir şi spunându-i „de ce l-ai omorât, mă?” — arde-i două palme zdravene — să te ţină minte…
Zis şi făcut! Ba tânărul nostru a sărit şi peste cal — că i-a plesnit două palme actorului cu pricina de a căzut jos…
Natural, s-a tras cortina. În culise, fierbere. Când l-au întrebat ce l-a apucat, candid, zelosul tânăr a spus:
— Dl. artist Vasiliu m-a învățat…
A venit pe urmă la mine să-mi spună:
— Eh, am jucat bine?
Șuetele cu Birlic sunt cât se poate de reconfortante. Am notat numai câteva dintre acestea, fără să am pretenţia că sunt cele mai bune sau cele mai importante.
Între artist și om este o mare asemănare. De aceea nu mă pot opri să nu vă întreb:
— Cine are dreptate: cunoscutul meu — blazatul — sau prietenul?”
*** Nichita Tomescu, Rampa, 28 decembrie 1941
