Constantin Istrati s-a născut pe 7 septembrie 1850 în orașul Roman, într-o familie veche de răzeși moldoveni, fiind fiul lui Ionică Istrati, unul dintre cei mai harnici gospodari din regiune, proprietar al câtorva moșii pe care le muncea cu multă râvnă pentru a-i sprijini pe copiii săi să urmeze școli bune. Mama doctorului era Maria Istrati-Capșa, fiica banului Vasile Capșa din Roman, o femeie educată, care vorbea franceza și germana și era colecționară de obiecte de artă.
Istrati și-a petrecut copilăria la Radomirești, lângă Bacău, a urmat liceul la Iași, iar în 1870 a fost admis la Școala de Medicină Militară din București, instituție fondată de Carol Davila. În iunie 1871, a devenit sub-chirurg în armată și în toamna aceluiași an s-a înscris și la Facultatea de științe din București, devenind, un an mai târziu, asistent în laboratorul de chimie al doctorului Bernath. În 1877, a obținut doctoratul în medicină cu teza “Cremațiunea cadavrelor”, un subiect absolut inedit, și a fost apoi remarcat de doctorul Carol Davila, căruia i-a devenit colaborator și pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală.
Cu câteva luni înainte, la București începuseră pregătirile pentru participarea la Războiul de Independență, iar tânărul Istrati, plin de entuziasm, s-a aflat în prima linie a frontului.
“Când aude șoptindu-se pe lângă dânsul despre război, suspină din greu. Dacă e interpelat asupra chestiuniii acesteia, e foarte bucuros să răspundă, dar se impresionează rău – un rău care totuși îi place – și bucuros istorisește peripețiile îngrozitoare, dar frumoase, la care a asistat sau a luat parte. Îți deschide un caiet cu versuri scrise în momentele de răgaz din campanie și mai mult înfiorat de amintirile care-l cuprind, pierde tăria vocii și ochii sclipind i se umplu de lacrimi”, scria Gabriel Dichter în volumul “Constantin Istrati. Intim”, publicat în 1907.
În timpul Războiului de Independență, tânărului sub-chirurg Istrati a îngrijit peste 3.000 de răniți, despre care a făcut note regulate într-un carnețel pe care l-a păstrat cu religiozitate și pe baza căruia Eforia spitalelor a întocmit un raport amănunțit. Pe 27 decembrie 1877, doctorul a trecut Dunărea cu răniții săi, dar pe drum s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Cel care l-a salvat a fost doctorul Michail, care l-a găsit într-un bordei, l-a preluat în îngrijirea sa, apoi a fost tratat de doctorul Carol Davila. Pentru meritele din timpul războiului, tânărul a primit decorația “Steaua României” cu spade, a fost ales membru onorific al Crucii roșii belgiene și a fost distins cu medaliile Sfânta Ana și Medjidia.
În 1878, Constantin Istrati a ocupat prin concurs postul de medic secundar la Spitalul de copii, iar după un an a fost transferat la Spitalul Colțea, la serviciul de chirurgie al doctorului Turnescu, unde a lucrat timp de trei ani.
Doi ani mai târziu, tânărul s-a căsătorit cu Aglae, fiica lui Iacob Lupașcu, fostul procuror general al Curții din Focșani și fost profesor de drept la Universitatea din Iași, cea care i-a fost alături până la sfârșitul vieții, sprijinindu-l în permanență în munca academică. În 1885, Constantin I. Istrati a obținut și doctoratul în chimie la Paris, după trei ani de cercetări sub îndrumarea profesorilor Adolphe Wurtz și Charles Friedel, fiind apoi numit profesor de chimie medicală la Facultatea de Medicină din București, iar pe 1 aprilie 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române (a devenit mai târziu membru titular și a fost președinte al instituției în perioada 1913-1916).
“Prin 1894, îl lovește o nenorocire. Fiul său, pe care-l idolatriza, moare la vârsta de 9 ani. Iată incidentul curios de care-și aduce aminte cu durere: Cu patru luni înainte, copilașul spunea mamei sale că va muri și în preziua morții a bătut în perete spre a i se deschide parcă ceva, spunând și ora la care chiar a murit a doua zi. Nu ne permitem mai mult, deoarece amănuntele acestea vor fi desigur cetite de părinții atât de iubitori și nu voim să-i îndurerăm prin răscolirea acestei vremi triste de care se pot consola prin fiii lor, Necolai și Radu, cari le fericesc zilele. Radu arată exact firea fermă, viguroasă și imaginația fertilă a tatălui său, pe când Neculai e cu judecată, mai atent și mai mlădios”, nota Gabriel Dichter în volumul citat. În afara celor doi băieți, familia Istrati a avut și două fiice, Elena, care a devenit soția doctorului Constantin Levaditi, și Maria, căsătorită cu doctorul Petrescu.
Conservator convins, doctorul Istrati avea concepții tradiționale despre familie și rolul femeii, criticând, în retorica epocii, “publicul feminin emancipat care, credea el, are altă misiune: aceea de a purta grija educației copiilor și în general a administrației familiei. Credința aceasta i-a făcut fericirea casnică”, dar a susținut deschis necesitatea educației: “Dați instrucție numai acestei femei și veți vedea că acolo fiind inima și motorul psihic și moral al familiei, ea va regenera mai curând statul nostru decât toate instituțiunile ce am îmbrăcat într-un mod fals”, pledând, în paralel, pentru organizarea școlilor rurale: “Natural că numai prin școală, prin biserică, bune exemple venite de sus, o administrare pricepută, prevăzătoare și corectă, o școală rurală practică și utilă, așa cum o înțeleg eu, cred că se va ridica singura piatră fundamentală pe care se va putea în urmă zidi într-un mod solid și restul”.
Cărturarul a întemeiat școala de chimie organică de la Universitatea din București, a fost membru de onoare al mai multor societăți științifice străine, a făcut cercetări asupra resurselor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar sau ozocherită) și a fost autorul unui “Curs elementar de chimie pentru elevii de liceu și candidații la bacalaureat”, ce a apărut în 1891 și a fost tradus în franceză și spaniolă.
Între 11 aprilie 1899 și 9 ianuarie 1900, Constantin I. Istrati a devenit ministrul Lucrărilor Publice în Guvernul George Gr. Cantacuzino și, din această poziție, a creat o școală de meșteșuguri la Bacău, a fost primul ministru care a inspectat Dunărea și serviciul de navigație de la Vârciorova la Sulina, iar în 1907 a devenit ministrul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor.
Desemnat comisar general al “Expoziției Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie a M.S.R Carol I”, Constantin Istrati s-a achitat cu mult entuziasm de misiunea dificilă ce-i fusese încredințată, muncind zi și noapte pentru organizarea Parcului Carol I, la inaugurarea căruia au participat întregul guvern, familia regală, reprezentanți ai administraţiei, oaspeţi străini și oficiali ai corpului diplomatic acreditați la Bucureşti. În numai unsprezece luni, doctorul a transformat un imens loc viran, acoperit de mlaștini și gunoaie, în superbul parc cu splendidelele lui pavilioane și secțiuni unde industria, arta, comerțul și știința au putut arăta progresele înfăptuite în epoca primului rege al României.
Revista Natura din aprilie 1937 consemnează o amintire lui I. Costiescu, președintele Societății Culturale Teatrul orașului Turnu Severin, despre doctor: “Nu pot să trec cu vederea fără a face cunoscută o amintire pioasă despre cinstea și patriotismul aceluia ce a fost Dr. C. Istrati. Este mult de atunci, lucram în laboratorul de chimie organică de la Facultatea de Științe de sub direcția acestui erudit profesor. Ocupa postul de Director al Așezămintelor Brâncovenești și un arendaș grec a venit cu câteva ore înainte de ținerea licitației publice pentru arendarea moșiilor acestui Așezământ, ca să-i ofere 300.000 lei aur pentru a i se oferi fără licitație o moșie din Romanați Brâncoveni, dacă nu mă înșală memoria: fiindcă erau între patru ochi, i-a spus că nu-i admite propunerea și să se prezinte la licitație. Imediat a făcut un proces verbal prin care-l excludea pentru totdeauna de la licitațiile publice de arendări de moșii ale Așezămintelor Brâncovenești, pe care l-a citit în fața tuturor concurenților, dându-l afară cu cuvinte ofensatoare ca pe cel din urmă servitor pe individ. Lei 300.000 oferiți acum o jumătate de secol pe care el i-a refuzat cu indignare, când știa bine că e sărac lipit pământului și avea patru copii, se poate o virtute mai mare și o faptă mai patriotică ca aceasta?”
Spre sfârșitul vieții, doctorul s-a stabilit la Câmpina, unde a înființat cu mic spital în care oferea el însuși consultații gratuite.
Constantin Istrati a murit pe 17 ianuarie 1918 la Paris, la vârsta de 68 de ani. Câțiva ani mai târziu, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice a publicat un omagiu dedicat profesorului: „Grelele zile cauzate de război, în cursul căruia s-a întrerupt apariția acestei publicații, ne-au împiedicat de a face cunoscut trecerea la cele veșnice a doctorului C. I. Istrati. Savantul doctor C. I. Istrati, a cărui înclinare spre istorie se manifestă prin frumoasele pagini consacrate lui Bécham, Alexie Marin, Aman, Davila, bisericilor lui Ștefan cel Mare și mai ales prin organizarea expoziției retrospective din 1906 și a muzeului său personal, ce reprezintă toate fazele de dezvoltare ale poporului nostru, de la preistorie până la amintirile rămase de la Alecsandri, fu ales Președinte al Comisiunii la 16 octombrie 1913, după moartea lui Ion Kalinderu. Sub îndemnul inimii sale calde și patriotismului său luminat, Comisiunea își continuă lucrările până la evacuarea Bucureștiului în toamna anului 1916. În 1918, în grelele ceasuri ale hotărârilor de la Buftea, el se stingea de durere la Paris, el, care fusese unul din protagoniștii intrării României în războiu”.
Doctorul Istrati a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, mormântul său și al Aglaei Istrati, soția decedată în 1936, fiind străjuite de un bust realizat de sculptorul Raffaello Romanelli. În Parcul Carol din București se află o statuie a medicului realizată de sculptorul Oscar Späthe, monument inaugurat în 1928, la zece ani de la dispariția lui.
Surse:
Gabriel Dichter, Constantin Istrati. Intim, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1907
Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924
Ziarul Adevărul, noiembrie 1928
