Mircea Ștefănescu a văzut lumina zilelor pe 11 aprilie 1898, în cartierul Batiștei, într-un oraș care încă purta parfumul secolului aflat la apus. Mahalaua cu renume, locuită de figuri ilustre precum Nicu Filipescu și Nicolae Grigorescu, avea să-l inspire mai târziu în scrierile sale.
Viitorul scriitor, fiu de general, și-a făcut studiile la Colegiul „Gheorghe Lazăr”, unde a descoperit fascinația pentru scenă, frecventând cu entuziasm teatrele și, mai ales, spectacolele de operetă. În timpul Primului Război Mondial, era elev al Școlii Militare din Iași, experiență care i-a lăsat urme adânci. Revenit în Capitală după război, a urmat timp de doi ani cursurile Facultății de Drept, dar pasiunea pentru literatură l-a făcut să renunțe la o eventuală carieră de avocat.
În anii de după război, s-a apropiat de gazetărie, domeniu care l-a pasionat întreaga viață. A colaborat cu publicații importante ale vremii, „Epoca” (1920), “Vremea”, “Îndreptarea” (1928), iar mai târziu cu ziarul „Curentul” (1935–1940), unde s-a impus prin cronici dramatice, foiletoane critice și note polemice, remarcându-se prin stilul sobru și o remarcabilă finețe analitică.
Ștefănescu a debutat ca dramaturg în 1924 la Brăila, cu piesa “Roba albă”, montată de Constantin Toneanu. O etapă decisivă în viața sa a fost prietenia cu Victor Ion Popa, care i-a influențat profund creația. În 1930, la Teatrul Ventura, Popa a pus în scenă “Comedia zorilor”, piesă care i-a adus consacrarea tânărului dramaturg.
Un alt succes notabil a avut în 1937, cu drama „Acolo, departe…”, prezentată la Studioul Teatrului Național, piesă care l-a impus pe actorul Costache Antoniu.
Printre operele care fac și astăzi săli arhipline se numără “Micul infern”, prezentată în premieră în 1948, la compania Dinei Cocea, cu Fory Etterle și Eugenia Zaharia în distribuție. Mircea Ștefănescu a fost, de asemenea, primul scenarist al cinematografiei socialiste, semnând scenariul filmului de propagandă “Răsună valea” (1949).
Din anul 1948, s-a concentrat mai ales pe dramaturgia de inspirație istorică, publicând piese precum „Rapsodia țiganilor” (1948) și “Cuza Vodă” (1959).
Ștefănescu a adus un omagiu aparte teatrului românesc prin piesa ”Căruța cu paiațe” (1949), dedicată lui Matei Millo, a transformat “Telegramele” lui Caragiale într-un scenariu cinematografic valoros și a readus în actualitate faimoasa „afacere Caion” în piesa “Procesul domnului Caragiale” (1962), o reconstituire realizată în cheie documentară.
Ajuns la vârsta senectuții, Mircea Ștefănescu și-a publicat în 1980 primul volum de memorii, “Un dramaturg își amintește”, care cuprinde patru decenii din viața și activitatea sa literară. Un al doilea volum era menit să continue povestea până „la zi”, însă pe 23 octombrie 1982 scriitorul s-a stins din viață, la vârsta de 84 de ani.
Actorul și memorialistul Mihai Berechet nota la dispariția lui: „Chiar în ziua morţii sale, mai multe teatre din Bucureşti şi din ţară îi jucau piesele, iar televizoarele transmiteau, premonitoriu parcă, în reluare, sensibila şi atât de actuala sa piesă “Acolo, departe…”, ca un omagiu adus operei acestui scriitor care şi în viitor va face ca alte generaţii să ştie cum şi de ce s-a râs, cum şi pentru ce s-a plâns, pentru ce s-a trăit, pentru ce s-au zbătut şi au suferit oamenii într-o foarte lungă perioadă, pornită de la începutul acestui secol şi ajunsă până în zilele noastre, aici, la noi, pe meleagurile româneşti şi bucureştene. Va şti viitorimea toate acestea. Se va întreba însă cum era scriitorul care a descris cu atâta minuţie o lume, la vremea aceea, poate, de mult uitată…
A fost un om! Un om blând, cultivat, nepoluat de ambiţii vane, un om drept şi plin de nobleţe, un iubitor de adevăr şi cinste, un iubitor de oameni, cu un rar simţ al prieteniei, un om cu suflet limpede, cu frunte sus ridicată, niciodată veleitar, niciodată distrugător de talente, neangajat în nicio camarilă, în nicio partidă, neros de nicio vermină… Un om al adevărului spus ritos, al curajului şi al atitudinii, chiar ân vremuri în care curajul şi atitudinea puteau constitui păcate capitale… A fost un om şi un stil de viaţă…”
Sursa: revista Teatrul, 1982
