„Vizita lui Ciprian Porumbescu la marele maestru Verdi, în Genova, mi se pare apocrifă“, scria biograful compozitorului român, Valeriu Branişte, în monografia publicată in 1908, la Lugoj. Multă vreme in istoria muzicală această întâlnire a stat sub semnul îndoielii, deşi alți biografi contemporani (N. Petra Petrescu şi Constantin Morariu) afirmau contrariul.
Iată însă o cercetare în colecţia familiei Valeria Branişte-Căliman de la Braşov care a dus la descoperirea unei scrisori care atestă, prin rândurile autorizate ale surorii lui Ciprian, Marioara Raţiu Porumbescu, întâlnirea celor doi muzicieni.
Datată „Câmpina, 11.24/6 (1908)”, scrisoarea a fost expediată imediat după apariţia monografiei lui Valeriu Branişte şi cuprinde un pasaj elocvent pe care îl redăm:
„Vă mulţumesc pentru toate articolele, pentru tot ce aţi scris în memoria iubitului şi prea scumpului meu frate Ciprian. Toată lauda lugojenilor care au fost la înălţimea lor. Numai scrisoarea despre Verdi mă mir că nu aţi găsit-o între scrisori(le) din Italia. Dânsul singur, pe patul suferind şi bolnav, ne-a istorisit de multe ori vizita la Verdi”.
La cinci ani după moartea compozitorului, mai precis la 16/28 decembrie 1888, Iraclie Porumbescu îi scria lui George Dobrin, animatorul corului „Ion Vidu” din Lugoj, că fotografia fiului său, Ciprian, pe care i-o trimite în dar, a fost „luată la Genova, după ce se prezentase la Verdi”. Şi completa: „Era slab, bietul, şi emoţiunea de a fi fost şi vorbit cu Verdi îi mărise încă slăbirea şi mai tare”.
Însoţit de compozitorul Marco Salla şi de criticul Camillo Boito, muzicianul a fost primit cu căldură de autorul „Aidei“. Iată o relatare publicată în 1926 de Universul literar:
„Doi servitori stăteau la intrare, iar al treilea la ușă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și cu cuvântul „aprego!” (adică „poftim!”). Verdi, încă slăbit, ședea în salon, într-un fotoliu, și de departe îmi zise în limba franțuzească:
– Iartă, domnule și june amice, că nu mă scol; sunt încă puțin bolnav, dar foarte mă bucur.
Și, întinzându-mi amândouă mâinile, se uită lung la mine, apoi zise cu bucurie vădită:
– Ah! tip romanic, foarte mă bucur! Am auzit aseară de la dumnealor, foarte mă bucur!
Un fecior ne dete și nouă fotolii, iar Verdi, tot cu ochii țintiți la mine, mă întrebă mai întâi de unde sunt, ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace și altele. Apoi mă întrebă despre români, despre aflarea lor în toate părțile, pe unde locuiesc și, în sfârșit, despre muzica lor.
Răspunzându-i la toate, mă întrebă din ce instrumente cânt. I-am răspuns că din vioară și din clavir.
– O, zise Verdi, cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc. Fii bun, te rog, colo la pian e și vioara. Cântă un cântec românesc să-l aud.
Eram, se înțelege, nu numai văzându-mă înaintea unui Verdi, mișcat, dar și chemat să cânt înaintea lui; parcă nu mă simțeam în putere. El, cum se vede, pricepu sfiala mea și zise servitorului de la ușă:
– A, apă aduceți!
După ce m-am mai înviorat și am prins curaj, am cântat Doina. M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru și l-am văzut cu ochii țintiți asupra mea. Când am isprăvit de cântat, el zise către Boito:
– Mare lucru! Cântecul acesta nu-mi este cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep!
Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vină la mine. Eu am pășit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinile și, strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat:
– Da, frați ne sunteți. Atestatul că ne sunteți frați vi l-am auzit acum!
Cărţile de vizită ale lui Boito şi Salla, păstrate în familia Porumbescu, o scrisoare din 15 iulie 1913 a Marioarei Raţiu şi o alta a lui Vasile Halip din 9 iunie 1923, publicate în anul 1926 de muzicologul Mihai Gr. Poslușnicu — toate privind întâlnirea celor doi — confirmă întâlnirea lui Verdi cu compozitorul român.
