… Întors de la Viena, după o scurtă vacanţă la Stupca, Ciprian Porumbescu vine la Braşov unde îşi consacră timpul, concomitent cu activitatea de la catedră, elaborării şi definitivării unora dintre lucrările sale muzicale, organizează formaţii corale şi conduce corul de la biserica „Sf. Nicolae” din Şchei. Poposise la Braşov cu gânduri şi planuri îndrăzneţe. Avea aproape terminată partitura unor lucrări de valoare şi zorea acum la desăvârşirea ei.
În scopul apropiatei reprezentaţii, înfiripă, în iarna 1881 – 82, o trupă de amatori cu care începu, în sala mare a Gimnaziului Românesc din Braşovul acelor vremi, repetiţiile operetei Crai Nou. În 27 februarie avu loc premiera. A fost pentru românii braşoveni o reprezentaţie de zile mari, cum nu mai văzuseră pînă atunci. Publicul brașovean în genere îl sărbători pe compozitor, ziarele vremii, Gazeta Transilvaniei, Familia lui Iosif Vulcan de la Oradea şi altele consacrară ample dări de seamă acestui eveniment. Era nu numai premiera unei operete, dar era prima lucrare românească de acest gen, însă eforturile, munca depusă la definitivarea operetei, organizarea şi dirijarea spectacolelor îl istoviră şi-i agravară şi mai mult sănătatea şi aşa şubredă încă de pe vremea „Arboroasei”.
Iraclie Porumbescu-tatăl avea să-i scrie mai târziu lui Andrei Bârseanu: „Domnia Ta, Mult Stimate Domnule Profesor, ştii câtă parte la accelerarea morţii bietului Ciprian va fi având compunerea acestei operete!” (Cf. Corespondenţa lui A. Bârseanu, Bibi. Centr. Univ., Cluj).
Ciprian Porumbescu petrece alte câteva luni la Braşov, apoi, încheindu-se cursurile şcolilor, călători în Banat, la Lugoj şi Timişoara, unde luă legătură cu formaţiile corale din regiune. Aici face cunoştinţă cu Coriolan Brediceanu, interpretează şi dirijează propriile sale compoziţii. Dar starea sănătăţii compozitorului dădea tot mai mult de gândit prietenilor săi braşoveni, motiv pentru care, către sfârşitul toamnei, în 1882, este trimis să petreacă iarna în Italia, la Nervi.
„… Având a pleca în Italia, scrie mai târziu Iraclie Porumbescu aceluiaşi A. Bârseanu, medicii îl opriră de a-şi lua cu sine iubita sa violină, spre a evita orice emoţionări şi escitări simţuale, ca dăunătoare atacatei sale sănătăţi peptuare”.
Ajuns la Nervi, „locul recomandat lui Ciprian pentru a petrece iarna acolo, nu trecură multe zile şi-l păliră un dor mai că nemaivăzut după iubita-i violină. Scrie deci amicului său L. Nastasi la Braşov şi-l roagă să-i trimită violina, promiţându-i că nu va cânta pe ea lucruri emoţionătoare, ci numai să aibă pre iubita sa la sine cu care să-şi vorbească, din când în când, „limba sa de acasă“…
Era seara spre amurg când îi veni violina de la poştă — o sărută și luând-o alergă cu ea la malul mării. Acolo se rezimă de un pisc de stâncă ce străbătea din Marea Mediterană și — uitându-se la ceriu mândru înstelat și-apoi la albia mării lină și cu alt ceriu înstelat sub dânsa, se înduioşă prea mult în adâncul inimii şi intonă o doină, cum zice Ciprian, ca să spună Mediteranei şi aceasta oceanului că acest cântec iubit de întreaga-şi naţiune e şi acordul cel mai intim şi cel mai sacru al inimii sale! Când încetă, ce să auză şi ce să vază? Un aplauz în pălmi şi o mulţime de domni şi dame în spate-i:
— Ah, Monsieur, vous est un artiste! strigă din mai multe guri.
— Domnule, d-ta eşti român!
— Aşa este!
— De unde?
— Din Bucovina şi trăitor în Transilvania, la Braşov!
Bătrânul care îl întrebase era generalul rus Tothleben, care mai auzise astfel de doine cântate din fluier de către ostaşii români pe câmpurile de luptă din Bulgaria, în 1877.
Numai câteva luni rămase Ciprian Porumbescu în Italia. În primăvara următoare reveni în ţară, de astă dată la Stupca, şi în vara aceluiaşi an se sfârşi, în plină afirmare artistică, unul dintre cele mai autentice talente pe care le-a dat poporul nostru.
*** Al. Străoneanu-Balaş, Steaua, 1971
