Ciprian Porumbescu nu împlinise încă 28 de ani când s-a aplecat asupra libretului bardului de la Mirceşti, “Crai nou”. Se pare că Iraclie Porumbescu, prieten intim al lui V. Alecsandri, i-a sugerat fiului său ideea acestei operete. Medicii din Braşov îi recomandau linişte, menajamente, cură balneară în ţări cu climă mediteraneană. Tânărul compozitor visa, însă, la împlinirea destinului şcolii muzicale naţionale româneşti, ideal nobil pentru care nu considera că trebuie să-şi cruţe nici sănătatea.
„Crai nou” a însemnat, în anii 1881—1882, nu numai suprema pildă a unui creator patriot, nu numai „cântecul de lebădă” al unui înzestrat artist plecat de timpuriu dintre noi, ci un suprem mesaj transmis posterităţii de un excepţional vizionar.
Aci, în Brașov, zbătându-se cu moartea, Ciprian Porumbescu a încheiat partitura lui „Crai nou”. S-a spus că nu și-a orchestrat singur partitura, fiindcă nu a dispus de „tehnica” necesară. Într-adevăr, manuscrisul autograf (păstrat în Muzeul din Şcheii Braşovului) aparţine lui Friedrich Böhme, cornistul capelei orăşeneşti. După acea partitură a dirijat Ciprian Porumbescu premiera din 27 februarie 1882.
Dar este inexactă aserţiunea că autorul lui „Crai nou” nu ştia să orchestreze. Chiar în Braşov a orchestrat pentru concertele personale susţinute după venirea de la Viena câteva piese ale căror manuscrise autografe le-am cercetat în anii 1953—1956.
Realitatea este cu totul alta. Ciprian Porumbescu a apelat la Friedrich Böhme din două motive: în primul rând era grav bolnav şi munca intensă solicitată de premieră nu-i mai permitea şi acest suprem efort, iar în al doilea rând spectacolul lui „Crai nou” avea în fosa orchestrei o formaţie pe care autorul operetei nu o cunoaştea îndeajuns din punct de vedere al capacităţii profesionale, spre a redacta partitura pe măsura posibilităţilor Capelei orăşeneşti braşovene.
În seara zilei de 27 februarie 1882, în sala cea mare a Liceului „Andrei Şaguna”, a avut loc — sub bagheta compozitorului — premiera operetei „Crai nou“. Venitul spectacolului era destinat unor „scopuri filantropice“. Interpreţii făceau parte dintr-o „societate de diletanţi”.
Memorabilul spectacol a fost minuţios evocat — chiar în noaptea premierei — de Marioara Porumbescu printr-o scrisoare adresată lui Iraclie Porumbescu: „A mers totul minuat. Lumea era atât de entuziasmată, de nu-şi afla loc; băteau din picioare, strigau, aplaudau. Când apăru Ciprian şi se aşeză la pupitru de dirigent, fu întâmpinat cu mare aplauz. După actul întâi se strigă straşnic „Porumbescu”, iar după al doilea erau din cale afară tropote, strigăte: „Porumbescu“, „Porumbescu“! fără capăt.
Cortina se ridică. Ciprian sta la mijloc, toţi împrejurul lui, el, palid de emoţie în hainele sale negre contrastă atât de straniu (cu) atâtea costume! Deodată M-me Hengher, primadona, îi predă o preafrumoasă liră de metal împodobită cu lauri, având sus o fantă mare tricoloră, jos o panglică lată, albă, molice, cu ciucuri aurii, iar pe ea inscripţia în litere aurii „Lui Ciprian Porumbescu spre aducere aminte de (la) prima reprezentaţie a operetei „Crai nou”. Apoi un alt domn îi oferă o cunună mare, frumoasă de lauri, era regizorul”.
Ciprian Porumbescu scria după eveniment: „Astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauze frenetice, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm şi căldură, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele mai mare decât cum am aflat-o? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi face cu culorile cele mai vii înaintea ochilor, mi-am câştigat simpatiile acelora cu care am să trăiesc împreună. Se poate un câştig mai preţios, mai îmbucurător decât acesta?”
După premieră, a început a doua epopee a operetei „Crai nou“. Mai întâi a fost incidentul lui Ciprian Porumbescu cu Gazeta Transilvaniei pe marginea cronicii muzicale tendenţioase ce-l acuza pe compozitor de influenţa maeştrilor francezi şi vienezi ai genului. Apoi, dispariţia temporară a manuscrisului original predat de familie spre reprezentare Companiei lirice Aron Bobescu. În sfârşit, lupta bătrânului Iraclie Porumbescu cu Teatrul Naţional din Bucureşti pentru montarea operetei pe prima scenă a ţării, achiziţionarea manuscrisului de către ASTRA (1905), revizuirea materialului rămas după moartea lui Ciprian Porumbescu şi întocmirea unei noi partituri de către Augustin Bena şi Kraus (1923), ca în sfârşit să fie descoperit, în 1956, manuscrisul autograf pentru voce și pian (ascuns într-o groapă în pământ, camuflată sub o stivă de lemne de către învăţătorul loan Vicoveanu, spre a-l salva de ravagiile războiului) partitură ce a văzut lumina tiparului abia în 1958.
*** Drumul în timp al operetei “Crai nou”, Viorel Cosma, martie 1972
