Născut pe 19 iunie 1899 la București, George Călinescu a fost fiul unei femei de la ţară, din judeţul Olt, intrată în serviciul familiei unui funcționar ceferist din capitală.
Viitorul critic literar a venit pe lume la Spitalul Filantropia, ca fiu natural al Mariei Vișan (Marița Marin Vișan), după cum este consemnat în extrasul din registrul de nașteri al Primăriei Sectorului de galben. Mama lui era născută în comuna Dobroteasa și, după ce a rămas orfană, a locuit împreună cu fratele ei. La vârsta de 16 ani a plecat de acasă însoțită de o cumnată, nemaiputând suporta violențele din familie.
Tânăra a decis să-și facă un rost la București și chiar la sosirea în Gara de Nord (cel mai probabil în vara anului 1890), a fost observată de ceferistul Constantin Călinescu. Văzând-o stingheră, acesta a luat-o acasă și a angajat-o ca femeie de serviciu. Cei care au cunoscut-o spuneau că știa multe poezii populare și povești și că îi plăcea să vorbească mult.
Tatăl lui George Călinescu a fost Tache Căpitănescu (Capitanovici), un cumnat al familiei care o angajase pe femeie. În arhive exista o fotografie a acestuia care îl înfățișează tânăr, cu o privire energică, purtând barbă, îmbrăcat după moda timpului. Bărbatul s-a sinucis, ca și eroul primului roman al lui George Călinescu, “Cartea nunții”, în anul 1919.
În 1907, ceferistul l-a înfiat pe fiul Mariei Vișan și al cumnatului său, dar în același an bărbatul a murit. Mama adoptivă a trăit până în februarie 1947, iar mama naturală a scriitorului, Maria Marin Vișan, a murit pe 15 noiembrie 1958 și a fost înmormântată la Cimitirul Herăstrău.
George Călinescu a fost un elev mediocru în clasele primare și în gimnaziu. Singurul dascăl care l-a remarcat, în clasa a VI-a de liceu, şi i-a dat nota zece încurajându-l să dea admitere la facultate a fost D. Caracostea, viitor profesor universitar, academician şi director al Fundaţiilor Regale.
Ajuns la Universitate, a devenit bibliotecar al Facultăţii de Filosofie şi de Litere din Bucureşti, profesorul care l-a îndrumat în acei ani fiind italianul Ramiro Ortiz, cel care l-a însărcinat cu traducerea romanului “Un om sfârşit” al lui Giovanni Papini.
Licenţiat în iunie 1923 şi numit profesor de italiană în septembrie 1924, George Călinescu a obţinut o bursă la Accademia di Romania din Roma, aflată sub conducerea lui Vasile Pârvan, a cărui personalitate covârşitoare i-a orientat cariera.
Călinescu s-a căsătorit la vârsta de treizeci de ani, pe când era profesor la Timişoara, cu Alice Trifu. În acei ani a frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu și a început să publice în revistele timpului, dar recunoașterea literară a venit după apariţia volumului “Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), care l-a entuziasmat pe Garabet Ibrăileanu şi a întrunit admirația aproape unanimă a criticilor literari.
Nu au lipsit în epocă vocile celor care au considerat cartea o profanare a memoriei poetului: printre ele, cea a lui Bebs Delavrancea, fiica prematur dispărută a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Academia Română i-a acordat însă în 1936 marele premiu Hamangiu, în valoare de 100.000 de lei, sumă ce i-a permis lui George Călinescu să facă, însoţit de Alice Vera, care îi devenise soție, o lungă călătorie în Europa.
Ca romancier, Călinescu a debutat cu ”Cartea nunţii” în 1933, dar volumul nu a fost bine primit în presa literară la acel moment.
Radu Rosetti scria:
„D. G. Călinescu, unul din cei șapte critici care au de gând să restabilească ”valorile” literare ale vremii este, cum se știe, autorul unor voluminoase cercetări asupta operei lui Eminescu.
Dar, după cum nu se cunoaște îndeajuns, estetul și analistul critic este și un „creator” literar. A scos o scriere obscenă, denumită roman, în care îndrăzneala expresiei se întrece cu lipsa avântului spiritual. „Cartea Nunții” se numește senzaționala porcografie în care se întinează sufletul tineresc al eroilor.
E bine să se țină socoteală și de această creație a domnului Călinescu atunci când îl înfățișează pe Eminescu obsedat de sexualitate, explicându-i înălțarea spiritului și a geniului neîntrecut prin teoriile de senzație ale lui Freud și închizându-i caracteristica poeziei sale în definiția: „Intelectualismul și sentimentalismul, iată ce lipsește din erotica eminesciană, în fundamentul ei genitală”.
În 1936, a obținut doctoratul la Iași, cu teza “Avatarii faraonului Tla”, iar în primăvara anului următor s-a prezentat la concursul pentru catedra vacantă de „Estetică şi critică literară“ obţinând nota maximă, 20, la toate probele.
Cariera universitară a lui George Călinescu a fost dublată de o strălucită activitate editorială. Romanul „Enigma Otiliei” a fost publicat în 1938, fiind urmat de „Trei nuvele” (1949), “Bietul Ioanide” (1953) și „Scrinul negru” (1965).
Prima ediție a “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” a văzut lumina tiparului în 1941, la Editura Fundațiilor Regale, dar nu a fost bine primită în presa de specialitate.
„Numai în anul 1941 s-au publicat peste 120 de articole, cronici, broșuri, note și însemnări negative, la care s-au adăugat încă aproximativ 15 intervenții de același fel. În 1942 se cerea chiar îndepărtarea lui Călinescu de la Universitate. Cineva care semna Loyola — probabil Ion Sîngeorgiu — publica un serial sub titlul „O carte infamă”. Recenzii cu adevărat demne de atenție au publicat doar Eugen Lovinescu, în Curentul literar (13 septembrie 1941), și Șerban Cioculescu, în Revista română (octombrie–decembrie 1941). Amândoi îl acuză pe G. Călinescu de subiectivism, primul considerând Istoria literaturii române mai degrabă un roman, opinie reluată, de altfel, până în zilele noastre.
S-ar putea observa însă că unele opinii ale lui G. Călinescu, socotite o vreme subiective, au devenit ulterior, prin consensul criticii literare, judecăți aproape unanim acceptate”, spunea într-un interviu Alexandru Piru, unul dintre asistenții lui Călinescu de la Facultatea de Litere.
În 1982, la apariția celei de-a doua ediții (care a fost îngrijită de Alexandru Piru), profesorul Edgar Papu nota:
„La prima ei apariție, în 1941, doar un singur om a fost conștient de dimensiunile mondiale ale valorii ei. Acesta a fost George Călinescu însuși. În rest, chiar și cei care o apreciau pozitiv își însoțeau judecățile de rezerve obligatorii. Erau neobișnuiți cu ceva atât de surprinzător, materializat într-un fapt literar concret care, tocmai de aceea, putea părea o amăgire, asemenea unei fata morgana.
În mod prudent, rezervele și obiecțiile păreau să readucă lucrurile pe planul „receptorului”. Se vedea din nou tendința de a reduce la credibilitate — adică, implicit, de a diminua — o creație colosală, care răsturna cântarul multor judecăți critice ale epocii. Astfel s-au găsit unii care au văzut în ea doar expresia unui „impresionism violent”.
Cu alte cuvinte, s-a confundat intuiția fulgurantă, proiectată în adâncime, cu simpla impresie, fie ea și „violentă”, o apropiere de termeni echivalentă, de altfel, cu aceea a cercului pătrat. S-a mers astfel pe calea minimei rezistențe, fiindcă, la o privire superficială, Călinescu prezintă, într-adevăr, o trăsătură comună cu impresionismul — trăsătură însă cu totul exterioară și străină de substanța fenomenului.
Este vorba de trasarea rapidă a unei idei sau observații. Dar rapidă poate fi și privirea pasivă, care trece pe deasupra lucrurilor, și puterea lucidă de a vedea înlăuntrul lor. Ne referim, în acest din urmă caz, la acea „capacitate de a vedea ceea ce nimeni nu îndrăznise să vadă în literatura română înaintea lui”, așa cum observa admirabil Dan Zamfirescu despre genialul nostru istoric literar.
Numai o luare de contact grăbită — ea însăși impresionistă — poate produce o asemenea confuzie. Dotat cu această putere de a vedea, grefată pe o neașteptată rezervă de vitalitate și pe o erudiție nu numai uriașă, ci și subtil nuanțată, Călinescu a putut, într-un timp relativ scurt, să dăruiască culturii noastre acea uluitoare surpriză.
Ni s-a înfățișat dintr-o dată un munte, ivit fără vreo pregătire prealabilă prin ridicături mai mici sau coline anunțătoare, așa cum se întâmplase, tot la el, cu cealaltă imensă creație-soră, dedicată lui Eminescu (1932–1936).
Statura impunătoare a acestor capodopere infirmă din nou orice afirmație despre un presupus „impresionism” al său. Este adevărat că și el concepe „Istoria literaturii române” ca pe o alcătuire artistică, dar nu ca pe un crochiu impresionist, ci ca pe o „sinteză epică”. (…)
Subiectivitatea lui Călinescu, despre care s-a vorbit atât de mult, este una de vas comunicant cu obiectul, astfel încât realitatea, respectată ca atare, devine în același timp o creație proprie.
Pentru prima dată în lume se construiește o istorie literară după coordonatele marilor drame sau romane, cu generații de personaje care trăiesc intens în paginile cărții. În adevăratul sens al cuvântului, Călinescu nu comentează, nu demonstrează, nu prescrie, ci creează, redând despre scriitorii noștri și despre operele lor adevăruri mai complete și mai exacte decât orice demonstrație. Cartea sa contribuie decisiv la procesul „de restituire a sufletului poporului român către sine însuși”, așa cum s-a observat cu finețe.(…)
De aceea, republicarea cărții de către Editura Minerva se înscrie printre faptele de seamă ale efortului nostru de valorificare — în lumina ei adevărată — a moștenirii culturale românești…”
